ORBITOR (8)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

De cîteva ori a sunat la uşa noastră diriginta, căci trebuia să trec u» clasa a şasea şi nu mă prezentasem în toamnă la şcoală. Deja părul îmi crescuse ca o perie în septembrie, aşa că tatuajul se aco­perise. N-am mers tot anul la şcoală. Doctorii mi-au găsit ceva la oase sau la inimă, nici nu ştiu, care mă-ndreptăţea să amîn şcoala cu un an. Dar am citit mult atunci, căci orice era mai bine decît să zac în pat sau să mă plimb în jurul mesei. Şi am visat mult, mai mult ca oricînd, aşa cum am auzit odată la radio că embrionii vi­sează în uterul mamelor, că visează (oare la ce?) aproape tot timpul. Iar eu, încuiată în cameră, ghemuită sub cearceafuri, nu eram alt­ceva decît un fruct de carne care se cocea în umbră. Am visat veni­rea ta, te-am visat în toate amănuntele înfăţişării tale, de aceea nu m-am tulburat cînd ai sunat la uşă, ci te-am poftit în casă ca pe un prieten vechi, cum l-aş pofti pe Herman însuşi, dacă ar veni vre­odată, în visul meu, tu rătăceai pe străzi tăcute şi însorite de cartier umil, erai ca o mînă de orb care se adînceşte în ceea ce s-ar putea numi realitate, dacă n-ar fi nevăzută, ca şi cînd ar putea exista ceva acolo unde nu-i nimeni ca să perceapă existenţa. Te priveam de la mica fereastră cum te apropii, cum traversezi maidanul plin de stranii mecanisme de orologiu (în locul carcasei de tramvai se afla acum, pe roţi strălucitoare, tramvaiul nou-nouţ, cu geamuri curcubeene, vopsit proaspăt în roşu şi galben, cu trepte basculante la uşi, cu numărul foarte vizibil pe partea laterală şi cu o mică plat­formă în spate), cum ajungi lîngă chiparosul ― tăiat de fapt acum cîţiva ani ― din dreptul foişorului, cum citeşti prostia scrisă cu creta portocalie pe zid de Dănuţ, băiatul zidarilor din vecini, şi cum simţi că trebuie să intri şi să urci pînă la mine. Te-am chemat, atunci, în vis, pe numele tău: «Mircea!», şi am ştiut că, peste ani, ai să auzi."

Dulceaţa de trandafiri îmi lăsase o durere leşinătoare la rădăcina nasului. O terminasem, şi acum rîcîiam cu linguriţa, distrat, fundul farfurioarei de sticlă groasă, năclăit de urme de sirop. Herman. Ce ciudat începeau să se lege toate! Mereu sperasem că viaţa mea se va scurge cu totul altfel decît a celorlalţi, că va fi o viaţă cu sens, un sens poate inaccesibil mie, dar vizibil de undeva de foarte sus ca un desen pe o pajişte imensă. Nimic nu trebuia să fie întîmplător. Fiecare persoană întîlnită vreodată şi fie­care durere de măsele şi orice fir de praf văzut vreodată într-o rază de lumină (sau nevăzut, ci doar prezent acolo, ca să astupe cu in­fima lui geometrie un colţişor din fractalul nesfîrşit al vieţii mele) şi pînă şi cea mai vagă senzaţie de foame sau de nelinişte nu erau decît motive şi pete colorate din acest covor ce se-nfăşura şi se des­făşura în sine însuşi, învelindu-mă ca o gogoaşă de mătase sau ca fîşiile unei mumii pestriţe. Şi pînă şi eu, fluturele mumificat, eram doar un motiv ce-mpestriţa cu lîna sîngelui meu canavaua. La in­trarea în labirint veghea Anca, în donjonul ei singuratic, cu ţeasta ei tatuată acoperită de păr, aşa cum templele mayaşe pline de crotali zac în junglă şi-n Ernst. O lună plină, imensă, le mai îngălbeneşte uneori treptele. Ochii albaştri ai Ancăi aveau să rămînă singura constantă a vieţii ei, de cînd fusese doar o fetiţă şi pînă la bătrîneţe, de parcă volumul fluctuant al vieţii ei ar fi fost o succesiune de fotografii înşirate pe două bare albastre. Dar o Anca bătrînă, atîr-wnd fleşcăită de propriii ei ochi mi se părea o imagine de neconceput, căci ea nu putea avea un destin al ei propriu, separat de al meu, interiorul ei era plin şi omogen ca al statuilor. Anca nu era decît o scurtă apariţie în existenţa mea, un automat făcut pentru cîteva replici, ca fiecare fiinţă pe care-o întîlnisem vreodată, şi fiecare obiect. Sticla de suc din care sorbisem cine ştie cînd în copilărie apăruse ca să beau eu din ea. Nu fusese nimic înainte şi n-avea să fie nimic după ce o lăsasem din mînă şi-mi ieşise din vedere. O femeie văzută pe stradă, care se uitase o clipă la mine şi apoi, cu aceeaşi expresie, la o vitrină de metalo-casnice, existase doar pentru acea clipă, înfiripată din mult ipsos şi un strop de culoare, şi destrămată la loc în circulaţia fierbinte a străzii. Ce să facă Anca la bătrîneţe? Să-şi crească nepoţii? Dar scaunul pe care stăteam atunci, privind-o şi sorbind din paharul cu apă rece, n-a fost niciodată făcut de un tîmplar din cherestea adusă de la munte şi cheresteaua n-a fost tăiată dintr-un brad care trăise treizeci de ani în singurătatea verde a codrului de conifere, şi bradul nu ieşise dintr-o sămînţă căzută pe pămînt, între ace de brad putrede şi ferigi. Peste un an nu va fi vîndut, nu vor sta alţi inşi pe el, iar peste zece ani nu se va dezmembra, nu va fi folosit ca să astupe vreun gol într-un gard şi lemnul lui nu se va umple de mucegai şi licheni acolo, într-o livadă de corcoduşi, pînă cînd cuiele vor rugini de tot şi lemnul va trece prin intestinele carilor, ca să se-amestece cu pămîntul. Scaunul nu avea istorie, ci se zămislise acolo pentru doar o oră, într-o casă clădită pentru o oră, locuită de o fată cu sînii deja mari şi rotunzi, dar fără calităţi, fără moliciune şi căldură, fără structură internă. Dacă m-aş fi apropiat de Anca şi i-aş fi mîngîiat sînii, ei şi-ar fi căpătat atunci, pe loc, elasticitatea şi parfumul, ca să şi le piardă apoi instantaneu. Mă mişcăm încet, pe un drum predestinat, şi cineva crea în jurul meu existenţă. Da, eram sigur: mi se construia viaţa, un artist metafizic inventa secundă de secundă miliardul de amănunte, butaforie exuberantă şi răpitoare, suprafaţă irizată dincolo de care era poate o radianţă omogenă, sau indescriptibilul. Fireşte, această imensă aparenţă putea oricînd să-şi asume şi aparenţa profunzimii. Puteai lua un eşantion de sub­stanţă (un strop de sînge din deget, să zicem), îl puteai pune sub microscop şi puteai ajunge să zăreşti fulgul de zăpadă al hemoglobinei, cu atomul de fier din centru şi dantela de oxigen şi hidrogen din jur, dar însăşi cercetarea crea această structură, şi doar local; nici un strop din kilometru cubi de sînge ai tuturor vieţui­toarelor nu mai avea organizarea aceea. Profunzimea ei nu era decît o generare de suprafeţe...

M-am ridicat de la masă. Anca s-a ridicat şi ea, netezindu-şi ro­chiţa albastră cu degetele. Fiecare cută adăpostea în adîncul ei un reflex mătăsos de ultramarin, mai închis decît azurul rochiei şi curgător ca apa, ca şi cînd fata ar fi fost îmbrăcată într-un fel de lichid gelatinos. M-a chemat în altă cameră, mai mică, unde pe perete se afla o oglindă ciobită. Sub oglindă era o masă de lemn de brad, cu sertar, acoperită cu o bucată de etamină cusută grosolan. Ne-am privit o clipă în oglinda cu ape oliv-cafenii: un tînăr cu obrajii scobiţi, cu buze senzuale, cu ochii ficşi şi fanatici, iar ală­turi, mai mică, o fată modestă de la periferie. Anca a tras sertarul şi am văzut în el, ocupîndu-l complet, un fantastic instrumentar. Era o trusă de instrumente strălucitoare, între care am recunoscut un brici, o maşină de tuns, cleşti, ace şi sticluţe, şi mi-au rămas cu totul străine aparate mai complexe, aducînd a suveici de maşină de cusut, a cleşti electrici de tortură, a iadeşuri... Toate erau plasate în locaşuri de aceeaşi formă cu ele, din spumă albă de latex. Articu­laţiile cu şurubele delicate, vîrfurile fine arcuindu-se ca nişte man­dibule de insectă, mînerele masive şi grele, tronconice ― toate produceau la fel de multă plăcere ca şi repulsie, erau perfecte, dar perfecte pentru vătămat, pentru smuls, înţepat, tăiat, poate pentru sugrumat şi trepanat de asemenea (un mic ferăstrău, o bijuterie de metal argintiu, putea servi la obţinerea voletelor decupate în osul craniului). Am luat trusa cu grijă şi am aşezat-o pe masă. Fata a apucat un scaun bătrîn şi jegos şi s-a aşezat pe el în faţa oglinzii. Şi-a dezlegat fundele bretelelor de pe umeri şi a rămas goală pînă la brîu, cu sînii mari şi duri, cu gurguiele ridicate de răcoare. Cum stăteam în picioare în spatele ei, î-am trecut o mînă prin păr, şi prin răvăşeala şuviţelor cafenii am întrezărit prima dată Minunea: universul multicolor gravat în pielea albă-sidefie a capului ei. Sub degetele mele se deschideau cărări parfumate, mărginite de mii de fire, prelungind rădăciniţele albicioase. Fiecare cărare părea pietru­ită cu dale albastre şi violete şi roz şi galbene, asemenea literelor disparate dintr-un rebus convex. Pădure tăcută, vidă şi singură, acoperind fundaţii străvechi. M-am imaginat un moment minuscul ca un păduche, explorihd pădurea cea stearpă, călcînd pe solul ei elastic, prinzînd în palmă trunchii groşi, semitransparenţi, de substanţă cornoasă. Incercînd să trasez pe o hartă inextricabila Sandală de sub paşii mei.

Am desprins din locaşul ei maşina de tuns. Am acţionat-o de cîteva ori prin aer, privind cum se încalecă în partea anterioară cele două lame dinţate, bine unse, apoi am aşezat metalul rece pe frun­tea Ancăi şi am defrişat o primă fîşie pînă în creştet. Bucla a căzut înfăşurată graţios, art-nouveau, în poala fetei, doar cîteva fire de păr i-au rămas atîrnate de geană, de unde şi le-a scuturat cu un clipit. Am continuat, urmînd atent bosele ţestei, împrăştiind pe jos zulufii moi, pînă ce întreaga frunte s-a prelungit pînă la fontanelă. Am defrişat apoi zona din jurul urechiuşei stîngi (acum am ob­servat cerceii înduioşători de fetiţă: trei bobiţe rubinii ca de zme­ură prinse într-un strop de aur inferior), apoi ceafa, încercînd din răsputeri să nu privesc litografia bizară tot mai mult dezvăluită. Cei doi muşchi ai cefei au mai păstrat pînă la sfîrşit între ei cîţiva zulufi, pe care mi-a fost imposibil să-i retez cu maşina. Am înain­tat spre urechea dreaptă, şi totul a fost gata cînd spirala gingaşă a perciunelui a căzut şi ea, ca un sul rarefiat, pe podea. Ţeasta rămă­sese cenuşie ca şi cînd o dată cu părul aş fi înlăturat şi carcasa care proteja, asemenea unei căşti de motociclist, creierul fetei. Doar că pe deşertul de cenuşă se aflau desene. Tatuajul se vedea bine de-acum. Totuşi nu am vrut să-nţeleg de la-nceput sensul lui, ci, strîngînd uşor pleoapele ca să ocultez şi mai mult înfloriturile ameţitoare, mi-am continuat lucrul, refăcînd în sens invers manevrele tehno- j logice ale lui Herman. Am săpunit ţeasta şi, cu briciul, am îndepărtat şi ultimele urme ale străvechii păduri. Am şters ţeasta cu un şervet pînă cînd a-nceput să lucească mat, bilă de fildeş în comparaţie cu care faţa Ancăi părea cărnoasă şi vulgară ca un flasc organ sexual atîrnînd spre podea. Ţîţele ei, pîntecul ei suplu de adolescentă, şoldurile şi picioarele ei învelite în caşmir albastru-electric atîrnau acum ca franjurile unei meduze de convexitatea multicoloră a ţestei. Am privit multă vreme, uimit, miile de linii, intersectate ca firele de aţă ale unei bizare broderii, curbele de nesfârşită graţie, trasate cu florarul, figurinele minuscule, curgînd unele din altele, întrolocate într-o dioramă inextricabilă. Nu erai nimic de desluşit şi totuşi totul striga după desluşire, dm duetul mistic al liniilor, din răbdarea maniacală a racordurilor, din rafl namentul culorilor simţeai că e acolo încifrat un mesaj, că Herman îmi trimisese o generoasă invitaţie sau un teribil avertisment, amîndouă deodată, engramate pe emisfera acelei planete cîndva locuite şi-nfloritoare. M-am rotit în jurul Ancăi, am încercat să fac conexiuni, să unesc mental pata aceasta în formă de aripă cu linia aceea ca un picior poliarticulat de păianjen, figura aceasta pe care parcă aş fi cunoscut-o, cu grafitti-ul acela de closet public, litera aceasta atît de limpede zugrăvită (un M, anticvă capitală, colorată într-un frumos vioriu), cu bărbatul acela gol şi frumos ca un arhanghel... Îmi lipsea însă cifrul, şi în lipsa lui totul era haos şi disperare. Ca într-o ceaşcă de cafea, ca pe o carapace de broască ţestoasă, ca în liniuţele întregi şi înjumătăţite din Cartea Schim­bărilor, ca într-o palmă în care degetele răşchirate ar cuprinde lumea, ca într-un vis inextricabil, ca într-o profeţie obscură, încer­cam, catoptromant al memoriei, să ghicesc, prin bezna prea mul­tor culori, prin obscenitatea unei prea mari castităţi, mesajul din altă lume. Îmi plimbam, cu ochii-nchişi, degetele peste cochilia de sidef a creierului Ancăi, ca un frenolog explorînd bosa încăpăţînării şi cea a recunoştinţei, deschideam apoi ochii şi mă roteam în jurul fetei, încercînd zeci de puncte de vedere, cărora le cores­pundeau alte şi alte ordonări ale desenelor (în zona parietală stingă ele păreau să adăpostească în filigran un ou ciudat, transparent, în care pîlpîia ghemuită o himeră solzoasă; spre occiput se detaşa limpede cuvînrul DAN împletit din cobre regale; deasupra frunţii am zărit un moment o fetiţă goală, pe vine, urinînd un şuvoi albastru, apoi am pierdut-o; în zona lui Broca părinţii mei zîmbeau alături ca într-o fotografie de nuntă)! Anca îmi căuta din cînd în cînd, neajutorată, privirile, arătîndu-mi în oglindă cîte un detaliu şi înălţînd apoi din umeri.

Doar cînd am privit-o exact de deasupra capului, şi doar cu ochiul drept ― cel cu care văd limpede ―, am avut revelaţia în­tregului. Acolo, pe ţeasta Ancăi, Herman (acelaşi cu care stătusem ore-n şir de vorbă pe treptele de ciment ale blocului din Ştefan cel Mare, ascultîndu-i şoaptele gîjîite ce vorbeau despre Fehcia şi despre cosmos şi despre nevoia lui de a bea cele două sticle de vodcă zilnice) tatuase Totul, şi totul avea chipul meu. Privind chiar in miezul fontanelei, mi-am văzut faţa ca reflectată de o oglindă convexă. Deplasarea privirii doar cu un centimetru într-o parte sau alta schimba perspectivele şi distrugea imaginea globală, de parcă desenul nu ar fi fost plan, ci în relief, cuprmzînd tot spaţiul intracranian şi înfigîndu-se în jugularele Aacăi, ca să prindă rădăcini filamentoase în întregul ei corp. Era faţa mea, însă fiecare trăsătură a ei era conturată din numeroase desene minuscule, împletite strîns între ele, iar detaliile acestora, conturate cu linii şi mai subţiri, erau la rîndul lor formate din alte desene, la altă scară. Procesul n-avea sfîrşit, căci voalul peştelui abisal care, în răsucirea lui, forma un fir de păr din sprinceana mea dreaptă, era compus dintr-un peisaj nocturn, în care Iosif, Maria şi pruncul Isus ve­gheau în jurul unui foc în noaptea dinaintea fugii în Egipt. Dacă priveai cu atenţie una dintre stelele spuzite pe cer, deasupra sfintei  familii, zăreai o imensă aglomerare de feţe urlînd în mijlocul unor limbi de foc (una dintre ele era faţa Feliciei). În aluniţa de pe guşa ei se vedeau clar rămăşiţele fumegînde ale unui accident feroviar, şi într-un atom din acest fum se zăreau planetele şi sorii unui alt univers, cu flora, fauna şi etologia lor, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Orice detaliu ai fi explorat, mereu trebuia să alegi cîte o ramificaţie, să ignori restul desenului şi să te fixezi doar pe un detaliu al detaliului iniţial, şi apoi pe un detaliu al detaliului detaliului. Plonjonul acesta în miezul desenului putea fi fatal minţii care îl încerca. La al miilea nivel trebuia să-ţi revii, să te-ntorci, să refaci din miliardul de detalii ale nivelului tău un detaliu unic al nivelului imediat superior, să-l cumulezi cu un alt miliard de detalii ca să urci mai sus, într-o continuitate înnebunitoare. Cred că au trecut ore pînă am ieşit la suprafaţă, pînă am recompus chipul meu, în oglinda mătăsoasă a ţestei Ancăi, dintr-o infinitate de amănunte. Dar ieşisem oare la aceeaşi suprafaţă? Nu cumva ima-ginea mea, privind, în foişor, ţeasta rasă a unei fete goale pînă la brîu, aşezată pe scaun în faţa oglinzii, se repeta undeva în adîncul bilioanelor de straturi? Poate că, urmînd un nou impuls al minţii mele, m-aş fi putut ridica vreodată atît de sus, încît scena din camera Ancăi, împreună cu foişorul şi casele din jur, împreună cu norii de deasupra, împreună cu panorama fantastică a oraşului Bucureşti, împreună cu imensa curbură a pămîntului, împreună cu ceasul de aur al galaxiei, împreună cu spuma supergalaxiei, curbată în ea însăşi şi zvîcnind ca un embrion, toate acestea ar forma doar un atom de carbon dintr-un fir de chitină de pe spinarea unei muşte dm alt univers, iar acest alt univers ar forma un atom dintr-o coajă de cartof aruncată la gunoi într-un univers de rang şi mai înalt, şi tot acest proces al minţii mele ar continua şi el la nesfîrşit, ca şi cel de adîncire în detalii şi detalii de detalii...

Îmi priveam din nou faţa subţire şi tristă, parcă desenată-n căr­bune, aşa cum "se reflecta" în bila vie, lucioasă, din dreptul ster­nului meu. Am privit în jur, şi lumea redevenise concretă, liniştitoare, cu pereţi cenuşii impenetrabili, pe care se desenau as­cuţit luminile şi umbrele, cu o fereastră în care se rostogoleau norii de vară, cu o fată cheală aşezată pe scaun în faţa unei oglinzi ― şi cu mine. Pe podea, umed, era presărat de jur-împrejur păr brun, arătînd cumva murdar. Anca s-a ridicat, şi-a legat iar fundele bre­telelor pe umeri şi m-a luat de mînă. Am trecut din nou în sufra­gerie. Am mai rămas cîteva minute tăcuţi, ea cenuşie şi epuizată de parcă ar fi ştiut că viaţa i s-a sfîrşit (am mai văzut-o acum cîţiva ani: o gospodină cu un băieţel de mînă, cu o sacoşă diformă din care se ivea emisfera unei verze, privind în jur ca să traverseze, pe undeva pe la Ziduri Moşi. Avea înfăţişarea amărîtă a infirmilor şi cocoşaţilor. Pe pometele obrazului drept avea o vînătaie înnegrită. Am bătut în geamul tramvaiului care mă ducea spre Pantelimon, dar n-am reuşit să-i prind privirea) şi că, de-acum înainte, avea să orbecăiască prin tenebre, descărcată ca o armă cu care s-a tras, ignorată ca un incunabul de preţ amestecat cu boarfe şi maculatură în magazia unui anticar nepriceput; eu, privind distrat tabloul de pe perete, cu o fetiţă în rochie roşie, sărind un şotron strîmb, unde fiecare căsuţă era desenată cu altă culoare. Foişorul era solemn şi stîngaci, părea o baracă de scînduri supraînălţată, cu creştetul în nori, iar peste el, ca o lamă cenuşie, oblică, atîrna umbra chipa­rosului, în holişor ne-am îmbrăţişat ca un frate şi-o soră, şi ne-am atins obrajii cu buzele. Am coborît scara-n spirală, am deschis uşa de la intrare şi brusc, asemenea unei rafale de viscol, m-au izbit, gata să mă dărîme, lumina şi fierbinţeala zilei. Nu făcusem nici zece paşi şi cămaşa îmi era deja udă fleaşcă. Înaintam prin flăcări cu ochii strînşi, răniţi, încercam să mă orientez, aproape sigur că o luasem în direcţie greşită. Şi a fost chiar aşa, fiindcă după un timp, cotind pe o străduţă cu un canal de scurgere pe margine, năpădit de mătasea-broaştei, am recunoscut o casă-n ruine, cea în care, cînd veneam, văzusem ţigănuşul care-şi făcea de lucru cu fîşia de alamă decupată. Ţîncul era acum la cîteva case mai încolo, nunand seminţe de floarea-soarelui cu alţi cîţiva, doar în chiloţi negri de murdărie şi-n maieuri rupte. Între bălăriile care tiveau golurile căscate, duhnitoare, ale ferestrelor, unde tencuiala se mîncase pînă la cărămizi, am zărit ceva lucind auriu. Am pătruns printre gunoaie şi ciulini, pătîndu-mi pantalonii de bidoane ruginite şi ţevi unsuroase, pînă lîngă zidul casei. Fecale omeneşti, uscate şi pline de muşte, erau risipite peste tot, în colţurile odăilor goale, pe iarbă, între mărăcini... Am ridicat banda de alamă, ca un semicerc strîmb şi aşa de-ncins de soare încît abia îl puteam ţine-n palme. Arăta ca pelicula unui film, cu fiecare cadru decupat de fălcile unei prese cu ghilotină. Mi-a sărit inima cînd am văzut, spre mijlocul ei, cum şirul dreptunghiurilor se-ntrerupe şi, în locul lor, apar decupate litere. Era un cuvînt, poate cel văzut de Anca în vis (sau în ade­vărata ei realitate). Cuvîntul era PÎNCOTA.

Treizeci de ani îşi aduc aminte lacrimile ochi­lor mei. Nu sînt în toate minţile. În urechi îmi susură singurătatea, disperat şi liniştitor în acelaşi timp, cum auzeam odată susurul in­testinelor ce-nfăşurau uterul mamei mele. Bolboroseala de grotă cu izvor subteran a vezicii ei. Uneori trece tramvaiul sau, adînc în noapte, latră vreun cîine vagabond, sau cineva vorbeşte tare şi toate aceste zgomote îi amintesc pielii mele (căci sigur pe-atunci auzeam cu pielea, ca păianjenii, de parcă aş fi fost în întregime învelit în propriul meu timpan) de ecou-ndepărtat al vocii tatălui meu, într-o cameră mizeră în care încă nu existam. Foarte tînăr, neras, doar în maieu, tata-şi lipea urechea de burta mamei şi spu­nea ceva, iar pielea mea subţire ca de balon de săpun auzea cuvin­tele lui deformat, aşa cum auzi zgomotele din casă cînd te scufunzi cu totul în cada plină. Simţeam parcă şi mirosul de transpiraţie ieşit din tufele subţiorilor lui. Simţeam apoi cum îmi prinde cu degetele tălpiţa sau cotul, cînd le-mpingeam în peretele elastic al pîntecului. Simţeam pe o parte din corp, cum stăteam ghemuit, stră­veziu, umbra marelui fluture de pe şoldul mamei, eclipsînd lumina slabă a becului ce se ţinea legat de două fire-n tavan. Deschideam uneori pleoapele, mînjindu-mi corneea de lichid placentar, şi, prin sticla groasă a uterului, străvedeam Lumea: două animale imense adulmecîndu-se în vizuina lor, luîndu-se-n braţe în patul de scîn-duri, pătrunzîndu-se cum s-ar pătrunde doi aştri. Două anatomii monstruoase răstignite pe eşafodul de scînduri, două exponate teratologice. Uterul mamei deforma ca o lentilă de carne lumea nouă în care aveam să fiu expulzat. Văzut prin el, craniul femeii se alungea, botul i se umplea de colţi înspăimîntători, coastele îi împungeau prin piele şi se deschideau ca două monstruoase aripi de liliac, pe cînd din şira spinării tatii răsăreau spini de os ce zgîriau tavanul. Mi-era frică de ei, de vizuina lor, de supliciile respiraţiei şi ale digestiei, de inimaginabilul atingerii unor degete cornoase pe pielea mea dulce şi umedă.

Scriu de trei luni în caietu-ăsta cu coperţi cafenii. De-atunci aproape că n-am ieşit din mansardă. Iar cînd am ieşit, la alimentara sau la pîine sau, în plimbările de noapte în zona Rosetti-Universitate-Batiştei, m-am întors mereu acasă cu sentimentul că se-ntîm-plă ceva. Nici lumea nu e-n toate minţile. E ca şi cînd caietul meu ar fi un vîrf de creion chimic aruncat într-un borcan cu apă: în­cetul cu încetul se desprind din el voaluri diafane, mov şi indigo, de irealitate, diluîndu-se ca un fum de ţigară în vîntul rece al aces­tui aprilie. Ieri-dimineaţă, pe o lumină orbitoare, o mulţime de bucureşteni era adunată la intersecţia Moşilor-Bulevard, privind spre cupolele cu gurguie ale casei pe care-o remarcasem de mult, o clădire galbenă, cu faţada concavă, încununată de două cupole ca doi sîni imenşi, profilaţi pe cerul dezordonat de primăvară. Tramvaiul 21, trecînd la doar un metru de ea, provoca frumoasei clădiri, cu ancadramentele ferestrelor vopsite în bleu pal, un cutre­mur uşor şi permanent, de parcă ar fi fost cu adevărat un torace feminin ieşind din asfalt. Acum muncitori cu căşti de protecţie erau suiţi pe acoperiş, pe nişte schele circulare ce dădeau ocol ţîţelor de aramă cu sfîrcuri din care ieşeau ţepuşele negre ale paratrăznetelor. Era greu de spus de la început ce făceau. Clădirea abia fusese restaurată vara trecută. Ce putea fi substanţa spumoasă, ro­ză, cu care era, petic cu petic, acoperit pieptul abundent suspendat pe clădire? Muncitorii o desfăşurau din nişte baloturi pe care le cărau pe umeri pînă sus. Pînă la urmă totul s-a limpezit: îi puneau clădirii un sutien! în două ore, cupolele de cel puţin cinci metri înălţime erau complet acoperite de voaluri şi dantele roz-sidefii, cu un model cu floricele şi găurele, cele două mari cupe fiind legate la mijloc cu o broşa de turcoaz, prinsă pe o bentiţă de elastic. Municipalitatea, ni se spuse, se sesizase de cîţiva ani de indecenţa clădirii şi a aşteptat răbdătoare să găsească fonduri pentru reme­dierea situaţiei. Deşi pare de mătase, învelişul cupolelor e de fapt confecţionat dintr-un material plastic impermeabil, în stare să re­ziste la toate intemperiile.



va urma