Jean de la Hire
Braţ de sânge(III)
Afară şi înăuntru
Singur, în picioare, lângă caii şi catârii legaţi de parii bătuţi în jurul colibei, John Walters aşteptă întoarcerea lui Colmar şi a lui Davids. Din când în când azvârlea în cele două focuri bucăţele de lemne pe care le pregătise Davids. Când văzu prin întuneric, pe cei doi întorcându-se, le ieşi înainte. Şi câte şi trei formară un grup compact la vreo două zeci de metri de colibă.
— Ce fac? întrebă Colmar, încet.
— Sunt înăuntru.
— Bănuiesc ceva?
— Nu, nu cred. Sunt doar emoţionaţi şi surprinşi.
— N-ar avea de ce să fie bănuitori deoarece nu e pentru noaptea asta… Apropos John, ai hotărât?
— Aşa e, zise Colmar. Când vom da lovitura?
— M-am gândit, răspunse John Walters. E mai bine ca să ne punem planul în execuţie, să aşteptăm ca aeroplanul să fie montat şi gata de plecare… Înţelegeţi-mă bine! Mai întâi; ca să nu trezesc vreo bănuială, n-am mai vrut să-i întreb în ce loc e ascund aeroplanul. Apoi spre a-l remonta e mai bine ca să avem şi concursul lor. E un aparat de model nou. Poate că ţi-ar fi greu să-l montezi singur, Colmar.
— În cazul ăsta? observă Colmar…
— În cazul ăsta, le vom zbura creeri când aeroplanul va fi gata să pornească. Vom azvârli cadavrele în vreun tufiş, unde vor fi mâncaţi de fiare, e singurul mijloc de a-i face să dispară, fără ca cineva să le mai dea de urmă. Dar până atunci, să nu stricăm lucrurile. Să nu spunem nici un cuvânt, sau să riscăm vreun gest, care să le dea alarma. Şi tu Colmar, mâine dimineaţa, înainte de plecare, te vei duce să le exprimi părerea ta de rău pentru gestul de furie şi de apărare, care te-a făcut să împlânţi cuţitul în gâtul lui Simpson.
— Ai dreptate, John, spuse germanul cu un zâmbet şiret. Dar ce facem până la ora plecării?
— Tu şi Davids întreţineţi focurile şi păziţi caii şi catâri? Trebuie neapărat ca noaptea să treacă în linişte şi să nu se mai întâmple incidente de genul ăsta. Cât despre mine, cad de somn. Mă voi înfăşură în manta şi voi dormi lângă baracă. Şi cei trei oameni se apropiară de colibă. Dormeau oare cei doi cercetaşi? Nu, desigur, pe când, afară, cei trei bandiţi complotau împotriva lor. Raimondo şi Marius se înţeleseseră şi ei ce aveau să facă.
Abia intraţi în colibă, după ce închiseră uşa, o baricadaseră cu un lemn destul de solid pe care îl găsiseră într-un colţ. Apoi cu lanterna electrică în mână, gata s-o aprindă şi cu revolverele într-alta, stând jos umăr la umăr şi cu spatele rezemat de partea cea mai solidă a baracei, începură să discute cu glas înăbuşit, în mijlocul întunericului.
— Raimondo, zise Marius, tu ai o idee? Care?
— Ideea mea e să stăm liniştiţi, dar în gardă până mâine noapte.
— Şi dacă putem fugi în noaptea asta?
— Nu! Nu, n-am putea fără să ucidem pe aceşti trei bandiţi, căci dacă plecăm trebuie să luăm cu noi cel puţin catârii cu benzina, uleiul şi unsoarea. Şi îţi mărturisesc că n-am curajul să trag cu sânge asupra lor. Ori cât ar fi de criminali…
— Adevărat, zise Marius – şi eu simt ca şi tine!
— Afară de asta, am risca să ne rătăcim noaptea asta, dacă vrem să tăiem prin pădure. Iar ca să ne întoarcem şi s-o luăm iar pe marginea mării de la locul unde deviază drumul, adică la patru chilometri de Mozambic, vezi ce ocol imens ar trebui să facem. Pe când mâine noapte va fi cu totul altfel. Mai întâi vom fi atunci pe plajă şi nu vom mai risca să ne rătăcim. Apoi, va fi rândul nostru să veghem. Şi pe când bandiţii vor dormi, vom putea fugi luând cu noi nu numai catârii, dar şi caii, aşa că le va fi peste putinţă să ne mai ajungă.
— Bravo, răspunse Marius. Dar eu cred că John Walters va veghea cu noi mâine noapte.
— Asta nu mă îngrijeşte, răspunse Raimondo. Voi avea în buzunar basmaua mea de cercetaş şi la momentul oportun ne vom arunca asupra lui John Walters şi eu îi voi astupa gura pe când tu îl vei lega cu o frânghie peste braţe şi vei face un nod solid ca să nu se mai poată mişca.
— Foarte bine zise Marius, dar ştii ce, mă gândesc că am făcut rău că am baricadat uşa, căci dacă bandiţilor le vine în gând să ne joace festa în astă noapte şi încearcă să pătrundă în baracă, găsind uşa baricadată, vor pricepe că ne ferim şi atunci…
— Aşa e şi pe urmă, sunt capabili să ne fure caii şi să fuga lăsându-ne aici.
— Mai bine scot lemnul de la uşă şi prin crăpătură vom putea supraveghea caii şi catârii.
— Şi dacă bandiţii intră, ne sculăm, tu aprinzi lampa şi cel mai mic gest tragem…
— Da!
Scoaseră iute bârna pe care o puseseră şi uşa rămase aproape închisă. Prin crăpătură, Marius putea vedea la lumina focului pe cei trei oameni grupaţi la o mică distanţă. Apoi întorcându-se la Raimondo îi zise:
— Ştii ce cred eu, Raimondo? Cred că bandiţii ăştia vor să ne ucidă, să ne fure aeroplanul ca să câştige premiul Carnegie.
— Aşa trebuie să fie căci afară de aeroplan nu văd ce i-ar putea ispiti la noi, căci bani, ştiu că abia avem cu ce plăti benzina şi caii.
— Desigur şi presupun că unul dintre ei trebuie să fi fost aviator. Colmar asta e german. Poate că a făcut serviciul militar la vreo secţie de aviatori.
— Poate că şi John Walter… E unul din acei aventurieri, care trebuie să fi învăţat de toate, riscând totul.
— În orice caz, declară Marius, n-au pus încă mâna pe „Aeroc”.
— A, nu! răspunse cu energie Raimondo şi cei doi cercetaşi tăcură. Orele trecură încetul cu încetul şi în sfârşit primele licăriri ale zorilor începură să pătrundă în colibă prin uşa întredeschisă şi printre crăpăturile dintre scânduri. Cei doi cercetaşi, care nu închiseseră ochii toată noaptea, se priviră şi se înţeleseră fără a-şi vorbi. Punându-şi revolverele la brâu, se ridicară şi ieşiră, făcându-se că-şi întind braţele ca şi când abia atunci s-ar fi deşteptat dintr-un somn adânc. La zece paşi, în faţa unui foc care se stingea, Davids, şezând turceşte, fuma liniştit din pipă. Ceva mai departe, Colmar se distra curăţind cu cuţitul – acela cu care asasinase pe Simpson – o cracă ruptă dintr-un arbore. Întins lângă baracă şi înfăşurat în manta până peste ochi, John Walters dormea. Catârii şi caii şedeau nemişcaţi.
Colman, văzând pe cei doi băieţi ieşind din colibă, azvârli repede craca, vârî cuţitul în buzunar şi apropiindu-se de ei le zise scoţându-şi pălăria de pâslă diformată şi exprimându-se într-o italienească scâlciată cu un oribil accent prusac:
— Tinerii mei domni, va cer scuze pentru cele întâmplate aseară. Şi fiindcă cei doi tineri făcură fără voie un gest de repulsiune, Colman, simulând admirabil o puternică emoţie, adăogă:
— Va rog, daţi-mi voie să mă explic. Veţi înţelege că nu sunt un asasin. Simpson mă ura, mă provoca…
Şi germanul vorbi mult, povestind o istorie complicată, spre a dovedi că fusese în legitimă apărare.
— Buna dimineaţa, bravii mei prieteni, zise o voce dulce şi voioasă.
Cei doi cercetaşi se întoarseră: John Walters le întindea mâinile. Cu toată sila ce o simţeau, i-o strânseră şi ei.
Pe când Colmar şi Davids pregăteau cele necesare pentru făcut cafeaua, Raimondo şi Marius conversau liniştit cu John Walters:
— Marea e colo înspre Vest, zise John întinzând braţul în direcţia ridicată. Vom tăia de-a curmezişul pădurea, luându-ne după urmele fiarelor, care merg dea lungul unui râu la treizeci de metri de aici. Şi e evident ca acest râuleţ curge de la vest la est ne va conduce la Ocean.
Vorbiră apoi despre timp, care promitea să se menţie frumos. Băură cafeaua şi trei minute după aceea ieşind din pădure, ajunseră la râu.
Era, în realitate, un mic curs de apă, lat de şase-şapte metri. Dar cum să găsea în anotimpul secetei, apa nu curgea în mod egal, ci ici şi colo mai adâncă sau mai strâmtă, fără a cuprinde niciodată toată albia.
— Minunat, zise John Walters. Nu vom fi nevoiţi să mai umblăm pe drumuri rele. Vom lăsa animalele să treacă prin albia râului, căutând numai să nu ne spargem capetele de trunchii de arbori răsturnaţi şi să nu ne gâtuim cu lianele.
— Şi când vom fi pe malul mării, adăoga Raimondo, vom porni în galop. Trebuie să ajungem mai repede ca să scăpăm pe Jean Bart, zise Marius.
— Şi dacă prietenul dv. a fost dus mai departe de negri? obiectă Walters.
— O! zise Raimondo cu încredere, Jean Bart e şmecher, Trebuie să fi lăsat urme în trecerea lui. Ne vom lua după ele şi vom ajunge pe negri.
John Walters nu mai zise nimic.
Îşi închipuia că urmărirea negrilor şi liberarea lui Jean Bart, trebuia neapărat să se facă înainte de scoaterea aeroplanului din ascunzătoare şi de remontarea lui, dar îşi zicea:
— Planul meu rămâne neschimbat. Cel mult dacă va întârzia puţin… Dar mi-ar face plăcere, să găsesc dovada că acel blestemat de Jean Bart a fost măcelărit de makuaşi.
Şi fiindcă râul din acel punct o lua drept înainte fără nici un obstacol, John Walters care călărea în frunte, dete pinteni calului şi porni în galop. Fu imitat şi de ceilalţi şi în curând ajunseră în mijlocul impresionantei păduri virgine.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu