Blindatele morţii (32)

Sven Hassel

Trebuia să primim paisprezece zile de odihnă.
Ne-au dat, în schimb, cincizeci de grame de brânză de om, pe care trebuia să le luăm de la bucătar.
Dar de mult nu mai era brânză.
Atunci ne-au dăruit o fotografie în culori a lui Hitler şi ne-am întors pe poziţii fără să ne fi odihnit şi fără brânză.

Porta s-a dus drept în tufişuri şi a descoperit imediat cum să folosească fotografiile Führer-ului.

FUGARI

O lumină palidă începea să mijească la orizont. Porta angajă tancul pe un drum îngust de pădure. Eram pe jumă­tate adormiţi, nu ne simţeam bine, femeia plângea, nou‑născutele, pe care mirosul înecăcios al muniţiei le deranja, tuşeau şi scânceau fără încetare. O frână bruscă ne‑a fă­cut sä ne repezim înspăimântaţi la fantele de observaţie. La distanţă mică în faţa noastră nişte umbre alergau în dezordine şi o maşină, aşezată de‑a curme­zişul drumului, părea că era acolo ca să împiedice trecerea. Legionarul trase o înjurătură şi trecu la mitralieră.
  ― Calm, calm! spuse Bătrânul.
S-a tras şi am fost cuprinşi de panică atunci când am văzut un aruncător de grenade antitanc îndreptat spre noi. Cifrele instalaţiei de ochire se învârteau în faţa ochilor mei.
 ― Gata de tragere! zise automat Micuţul.
Becul roşu clipeşte cu răutate, o grenadă a fost aşe­zată în chiulasa tunului, o mulţime s‑a adunat în centrul vizorului, degetele se crispează pe trăgaci. Ţac‑ţac‑ţac, la­tră mitraliera... apoi bubuitul se stinge în pădure.
Strigăte, chemări, oameni care apar şi se ascund printre copaci.
 ― Nu‑i lăsa să fugă, spuse Bătrânul, se vor întoarce să ne facă praf.
Turela se învârteşte la ora 10, triunghiurile se unesc, un uruit... şi un gheizer de foc, pământ şi membre însân­gerate ţâşnesc spre cer. Motoarele urlă şi fugim de ambus­cadă.
Ce‑am simţit atunci când ne‑a apărut în faţa ochilor adevărul îngrozitor? Spaimă? Nu cred; mai degrabă uşurare, o uşurare amestecată cu puţină apăsare. Barajul nu era decât o căruţă care se prăbuşise sub o încărcătură prea grea. Trăgătorii inamici? Refugiaţi, femei, copii, bătrâni bolnavi sau epuizaţi. Bazooka? Oiştea căruţei. Ca­pacele tancului au fost deschise cu precauţie, ochii noştri aprinşi au fotografiat dezastrul, urechile noastre au auzit gemetele muribunzilor în păduricea împrimăvărată. Am închis capacele; legănându‑se pe şenile, uriaşa maşină a morţii a părut că se pleacă în faţa victimelor sale, apoi, du­când cu ea nişte soldaţi îngroziţi, o rusoaică şi copiii ei nou‑născuţi, a dispărut în pădure, urmărită de blesteme.
Puţin mai departe am întâlnit două tancuri distruse, răsturnate într‑un şanţ, de la care am reuşit să recuperăm benzina cu ajutorul unui furtun de cauciuc. Trei puşcaşi ruşi rătăciţi au fost împuşcaţi înainte să‑şi poată da seama ce anume se năpustea în spatele lor. Zvasticile de pe turelă erau atât de murdărite încât nu se. mai vedeau. În vreme ce uruitul artileriei grele răsuna în depărtare, femeia ardea de febră şi delira. Bătrânul clătină din cap.
 ― Mi‑e teamă că va muri.
 ― Ce putem face? spuse Legionarul cu mâinile cris­pate.
Bătrânul îl privi lung:
 ― Sunteţi ciudaţi cu toţii! Dumnezeule, ce ciudaţi sunteţi! Sunteţi capabili să ucideţi pe oricine şi uite că vă e teamă pentru viaţa unei femei necunoscute, pur şi simplu pentru că e aici şi respiră aerul vostru stricat!

Nimeni nu găsi o vorbă de răspuns. Era aproape noapte atunci când ne‑am oprit, observând prudenţi prin trapele tancului flăcările care luminau orizontul.
 ― Trebuie să fie un oraş destul de important, poate Osia, spuse Porta.
 ― Eşti bolnav, Osia e mult în spatele nostru, zise Bătrânul. E Brodnâi sau Lemberg.
 ― Ce contează care este? Zise Legionarul. Arde. No­rocul nostru că nu suntem acolo!
Micuţul i‑a zărit primul: două mari camioane diesel nemţeşti cu însemnele aviaţiei. Erau acolo vreo zece avia­tori care dormeau; puţin mai departe, ascunzându‑se în câmp, cam o sută de femei şi copii. Toţi au sărit în picioare cuprinşi de panică atunci când am înaintat tăcuţi spre ei şi s‑au uitat înlemniţi la uniformele noastre negre şi la pă­lăria dungată a lui Porta.
Printre ei erau două infirmiere nemţoaice, singurele care reuşiseră să scape dintr‑un spital unde ruşii îi mascaseră pe toţi. Se ascunseseră într‑un sat; curând sosiseră mari unităţi ruseşti de infanterie, dar soldaţii, de data aceasta corecţi, le avertizaseră în privinţa celor care ve­neau după ei, despre care spuneau că sunt de temut Toţi locuitorii se ascunseseră atunci în pădure, în care se târâ­seră zile în şir, din ce în ce mai epuizaţi. Li se alăturaseră alţi refugiaţi: polonezi, germani, ruşi, letoni, estonieni, lituanieni, balcanici. Toţi aceştia alcătuiau acum un convoi de fugari nenorociţi, uniţi, indiferent de naţionalitate, prin groaza de blindatele ruseşti care înaintau rapid. Aviatorii îi aduseseră până aici Mitraliaţi de mai multe ori, mulţi muriseră şi fuseseră aruncaţi din maşini ca să facă loc al­tora. La ieşirea din pădure, convoiul, atacat încă o dată, se târâse până aici. Dar de data aceasta aviatorii se sătura­seră: pur şi simplu renunţaseră. Prăbuşiţi pe jos, dormeau sau ne priveau indiferenţi pe noi, care stăteam în picioare în faţa lor, cu armele în mâini. Un feldwebel, întins cu mâi­nile sub ceafă, ne spuse cu un zâmbet dispreţuitor:
 ― Ce faceţi, eroilor blindaţi? Alergaţi după victorie?. De ce nu‑l chemaţi pe Ivan ca să trosniţi din puşcoacele voastre? Ei? Scârbe de fascişti!
Micuţul sări:
 ― Ce‑ai zis, porcule? Îl terminăm, Bătrâne?
 ― Linişte, Micuţule, spuse Bătrânul privindu‑l pe fel­dwebel cu ochii mijiţi. Şi ce‑ai de gând să faci acum?
Feldwebel‑ul ridică din umeri:
 ― Să‑i aştept pe ruşi şi să trag în ei.
 ― Şi ei? zise Bătrânul, arătând femeile şi copiii care alcătuiau fundalul scenei.
 ― Îi las pe toţi pe mâna lui Ivan, doar dacă nu vrei să‑i iei cu tine în căutarea victoriei! M‑am săturat şi mi‑e de‑ajuns să mă gândesc la pielea mea. Cu atât mai rău pentru ei! Ai priceput, amice?
Între Bătrânul şi feldwebel se iscă o ceartă violentă; alţii s‑au amestecat în ea. Femeile plângeau şi se rugau să nu fie părăsite. Dar aviatorii au rămas necruţători până la capăt.
 ― Credeţi că am scăpat de Ivan ca să fim spânzuraţi de jandarmii noştri? spuse feldwebel‑ul.

Deodată l‑am văzut pe Legionar înaintând şi aţintind puşca‑mitralieră spre feldwebel.
 ― Laşilor! Tot războiul v‑aţi lăfăit pe aeroporturi, departe de front, şi acum, când e lată, vă scăpaţi în chiloţi. Vă omor ca pe nişte câini dacă nu plecaţi cu femeile astea!
Se aşternu o tăcere de moarte. Ne îndepărtasem la câţiva paşi de Legionar, care, aplecat înainte, părea gata să sară.
Unul dintre aviatori începu să râdă:
 ― Hai, trage, pocitanie! De ce nu tragi? Aceleaşi cuvinte mari ale lui Goebbels! Am obosit să le tot ascul­tăm!
Alţii repetară în cor.
 ― Atenţie! şopti Bătrânul. O să iasă rău.
Ne-am îndepărtat încet, gata să trecem.
 ― Hai! Îi luaţi cu voi? şuieră Legionarul.

Chiştocul îi tresălta în gură şi scântei mici îi cădeau pe piept.
 ― Pentru ultima oară, da sau nu?
 ― Bravo, eroule! Apărător al femeilor! rânji un soldat. O să‑ţi ridicăm o statuie pe un morman de bălegar!
Se auzi un hohot de râs. O flacără mică ieşi din ţeava neagră‑albăs­truie şi râsul se stinse într‑un horcăit. Soldaţii cenuşii se răsuceau pe jos şi unul dintre ei se târî spre noi în patru labe, ţipând ca un dement. Arma lătră din nou; trupurile deja ucise săriră iarăşi sub rafala de gloanţe. Trei aviatori rămaşi în viaţă au fost împinşi în cabinele camioanelor în care se înghesuiseră fugarii buimăciţi şi tăcuţi.
Cu blindatele în urmă, convoiul se urni spre nord‑vest, departe de oamenii însângeraţi în uniforme cenuşii, care muriseră de mâna camarazilor pentru că nu avuseseră cu­rajul nici să trăiască, nici să moară.
Grupuri mici de soldaţi deznădăjduiţi se târau pe drum.
„Camarazi! Luaţi‑ne şi pe noi..." strigau cu toţii, dar camarazii dispăreau într‑un nor de gaze de eşapament. Unul dintre camioane a rămas în pană şi încărcătura lui omenească a trebuit să continue drumul pe jos.
Velenski: un sat între alte mii de sate, în Ucraina sau în Polonia, copleşit de un şuvoi de fugari care se opriseră aici pentru puţină odihnă şi soare.
 ― Grăbiţi‑vă! se auzea fără încetare.

Dar era complet inutil. Prăbuşirea de care era amenin­ţată Armata a III‑a blindată şi coloanele ruseşti foarte iuţi, de care ne temeam că le vedem sosind în orice clipă, erau motive mai mult decât suficiente pentru a‑i goni din urmă pe nenorociţii aceia. Grenadieri nemţi şi prizonieri de răz­boi ruşi alergau ca nişte pui speriaţi în mijlocul mulţimii. S‑au adunat în jurul tancului nostru, cu aceeaşi între­bare pe buze:
 ― Unde sunt ruşii?
Timp de zile întregi, armata germană în debandadă şi armata civilă a fugarilor trecuseră prin satul Velenski. Teama strângea măruntaiele tuturor: teama de ruşii care atacau, teama de prăbuşirea totală a fronutului, teama de blindatele care străpungeau ici şi colo, strivind într‑o clipă o coloană de refugiaţi, teama de avioanele care semănau flăcări şi moarte. Şi în plus mai erau oboseala, foamea, furtunile, frigul, ploaia, bolile, maşinile de nefolosit, amin­tirea căminului părăsit, gândul la cei morţi, munca de cin­cizeci de ani care ardea în depărtare.
 ― Du lieber Gott! Dumnezeule!
Numele Domnului se înalţă spre cer în toate limbile, dar nu foloseşte la nimic, Blindatele înaintează fără oprire, ca nişte năluci, pe pământul îmbibat de sânge.

Una dintre infirmiere găsise puţină morfină pe care o dădu mamei gemenilor iar noi, la rândul nostru, făcuse­răm rost de lapte.
Apoi a trebuit să plecăm iarăşi, dar sute de mâini ru­gătoare se întindeau spre noi:
 ―  Luaţi‑ne cu voi! Pentru numele lui Dumnezeu, nu ne lăsaţi aici.

În schimbul unui locuşor ni se ofereau lucruri de ne­crezut. Ciorchini omeneşti s‑au căţărat de tanc; erau peste tot, pe turelă, în faţă, în spate, pe aruncătorul de grenade, de‑a lungul tunurilor, aşezaţi ca nişte rândunele pe sârmă, umăr lângă umăr. Înjurături şi strigăte, ameninţări, bles­teme, nu le păsa de nimic. Groaza de cei care veneau în urma noastră era infinit mai mare decât cea pe care le‑o stârneau armele noastre. Bătrânul dădu din cap, descura­jat:
 ― Doar, ce‑o să mai avem de luptat!

Am luat cu noi în tanc câţiva copii, apoi, cu trapele zăvorâte, a început marşul morţii.

Câţiva kilometri mai departe drumul ieşea la o cale fe­rată pe marginea căreia se aflau alte tancuri. Erau din Regimentul 2 şi, ca şi noi, pierduseră orice legătură cu com­pania lor. Un locotenent de optsprezece ani luă co­man­da celor cinci vehicule şi ordonă refugiaţilor să coboare, dar nici unul dintre ei nu‑i dădu ascultare; din contră, se că­ţărau din ce în ce mai mulţi pe tancuri. Tânărul locotenent se întoarse la postul lui, strecurându‑se prin capacul de jos, căci erau atât de mulţi refugiaţi pe turelă încât nici nu se punea problema să deschidă capacul de sus. Anunţă prin radio că singurul drum pe care puteam merge trecea pe sub calea ferată şi că tunelul, foarte strâmt, abia ajungea pen­tru tancuri. Toţi refugiaţii trebuiau, deci, să coboare ca să nu fie striviţi, dar li se promitea în mod solemn că se vor urca din nou pe tancuri după ce acestea vor trece prin tu­nel. Pierdere de vreme! S‑au făcut că nu aud, nimeni nu voia să se mişte şi chiar şi femeile ale căror copii căzuseră deja de pe tanc stăteau ţintuite la locurile lor.

Primul vehicul se înscrise pe o pantă foarte abruptă, legănându‑se atât de tare încât câţiva refugiaţi şi‑au pierdut echilibrul şi au căzut. S‑au ridicat în ultima clipă pe talu­zul salvator, aproape sub tancul nostru care venea uruind, incapabil să frâneze pe drumul alunecos, înclinat la 35°. Împietriţi, am văzut primul blindat intrând în tunelul în­gust unde nenorociţi au fost fie striviţi între beton şi oţel, fie aruncaţi cu forţă pe jos. Porta se agăţase de frâne, dar tancul de 65 de tone derapă implacabil spre mulţimea vier­muind şi urlând de groază care a fost strivită într‑o clipă sub şenile. La vederea acestui spectacol, mai mulţi dintre fugarii atârnaţi de tancul nostru au sărit repede jos, dar prea târziu! Al treilea tanc n‑a putut să‑i ferească şi i‑a strivit, la rândul său. Câţiva dintre acei nefericiţi au încer­cat să se facă mici, între blindate şi peretele tunelului; au fost transformaţi într‑un terci cenuşiu‑roşu care se scur­gea de‑a lungul peretelui ea o vopsea groasă. Un băieţel plângând se aruncă în faţa tancului ca să ne împiedice s‑o strivim pe mama lui, care zăcea pe jos, leşinată. Feţişoara lui îngrozită dispăru ca aceea a unui înceat, înghiţită de botul blindatului. Tancul scrâşnea, vibra şi părea că înain­tează printr‑o substanţă alunecoasă care nu era altceva decât mulţimea trupurilor pe care le strivea. Ne‑am oprit, în sfârşit, de cealaltă parte a căii ferate. Tânărul locote­nent, cuprins de o criză de demenţă, începu să se învârtă în jurul lui ca un titirez, smulgându‑şi decoraţiile şi epo­leţii, apoi, după ce s‑a degradat, a pus mâna pe pistolul‑mitralieră şi a tras în noi. Fără să rostească un cuvânt, Porta şi‑a luat puşca şi a ochit: tânărul ofiţer căzu dând frenetic din mâini şi din picioare; o altă împuşcătură bu­bui şi rămase nemişcat.
Refugiaţii care scăpaseră din tunel ca şi cei care ne urmaseră pe jos alergau acum spre noi, beţi de furie şi ameninţându‑ne. Au pus mâna pe ochitorul unui tanc şi l‑au sugrumat, pe loc, sub ochii noştri. Avea să vină şi rândul nostru. Haita se năpustea spre noi, fluturând arme şi ciomege. Bătrânul sări în tanc, dar înainte să fi avut timp să închidă capacul, câţiva oameni, care se căţăraseră daja pe blindaj, aruncară cu grenade de mână şi o schijă îl răni la obraz. Un alt tanc fusese luat cu asalt şi echipajul, măcelărit imediat, fusese aruncat pe drum. Bătrânul tre­mura.
 ―  Doamne, ce trebuie să fac?
Porta se aplecă în spate şi spuse repede:
 ― Mişcă‑te, Bătrâne. Ordonă. Acum răspunzi de patru hodoroage.
 ― Face‑ţi ce vreţi! Nu mai pot, plânse Bătrânul şi se aruncă în fundul tancului, unde Micuţul îl împinse cu pi­ciorul.
 ― Bine, zise Porta, te înţelegem, bietul de tine! Eşti tată, mai bine să nu te uiţi la asta.
Se întoarse spre micul legionar care aştepta să trans­mită ordinele în faţa staţiei radio.
 ― Deschideţi focul aspura fugarilor. Tancul capturat trebuie distrus şi toţi oamenii înarmaţi trebuie lichidaţi.
Fugarii care puseseră stăpânire pe tanc aveau faţă de noi cele mai rele intenţii şi prima grenadă zbură pe deasupra capetelor noastre. Am îndreptat instinctiv tunul spre ei, triunghiurile s‑au unit şi Micuţul anunţă laconic:
 ― Gata pentru tragere.
Becul roşu clipi, o flacără de un metru lungime ieşi din gura tunului şi în aceeaşi clipă turela tancului inamic se prefăcu în ţăndări, într‑o coloană de foc de unde se auzea carnea sfârâind. Din toate gurile izbucni un urlet de furie; o grenadă‑rachetă spintecă pământul în apropierea noas­tră, alta smulse şenilele unui tanc care răspunse trăgând cu toate gurile de foc.
S-a făcut atunci o vărsare de sânge de nedescris, măcelă­rirea acelor oameni cuprinşi de panică, disperaţi, pe ju­mătate nebuni şi aproape lipsiţi de apărare. Oroarea aceasta a durat zece minute. Când totul s‑a sfârşit, am reparat şe­nilele tancului stricat şi ne‑am continuat drumul spre nord‑vest, ducând cu noi o tânără mamă muribundă, fetiţele gemene şi cinci copii ai căror părinţi erau, fără îndoială, printre cei pe care‑i masacrasem.

va urma