Istoria Uniunii Sovietice (2)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în anii NEP-ului 1921-1928

Noua Politică Economică

În primăvara anului 1921, Congresul X al partidului a decis introducerea Noii Politici Economice în locul comunismului de război. Pentru puterea bolşevică nu exista altă soluţie de supravieţuire în condiţiile în care producţia industrială scăzuse la 20% din nivelul atins înainte de război, numărul muncitorilor scăzuse, se mai cultivau 2/3 din suprafeţele agricole, iar paritatea dolar – rublă era de 1 la 1200, în condiţiile în care în 1914 era de 1 la 2. Lenin a recomandat chiar introducerea NEP pentru că într-o ţară ca Rusia revoluţia socialistă nu putea fi victorioasă decât fie cu sprijinul altor revoluţii socialiste în alte ţări, ceea ce era greu de realizat la acel moment, fie prin compromisul dintre muncitori şi majoritatea ţărănească. În aceste condiţii, principalele trăsături ale NEP au fost reducerea cantităţilor de grâne predate statului, diferenţa rămasă putând fi vândută pe piaţa liberă şi libertatea mai mare acordată micii industrii şi comerţului. NEP se baza, aşadar, pe alianţa dintre muncitori şi ţărani şi promova o politică de dezvoltare echilibrată, în care industria şi agricultura trebuiau să se sprijine reciproc.

Acest tip de politică a dus la dezbateri interne în partid, conturându-se două opinii majore: de stânga, în frunte cu Troţki şi de dreapta în frunte cu Buharin. Troţki considera că prioritatea trebuie să o constituie industria, iar capitalurile necesare industrializării puteau fi obţinute doar prin pomparea de capitaluri din sectorul privat (agricultura) în sectorul industrial. Buharin susţinea că un astfel de sistem ar sugruma agricultura, adică tocmai ramura care producea. El susţinea că trebuie să fie susţinute cu prioritate nevoile ţărănimii şi că ei trebuie încurajaţi să producă mai mult. Pe fondul acestei lipse de viziune şi a dezbaterilor teoretice, statul menţinea o industrie grea neproductivă, menţinea controlul asupra sistemului bancar şi dicta unui sector privat căruia nu îi permitea dezvoltarea. Ritmul lent al creşterii industriale a dus la creşterea şomajului, la tensiuni sociale şi la creşterea corupţiei.

În acest context a fost lansată ideea revoluţiei la sate, ceea ce însemna, în fapt, nivelarea economică a ţărănimii; a început astfel prigoana împotriva ţăranilor înstăriţi (culaci), cărora li se luau proprietăţile şi bunurile. Efectele imediate s-au reflectat în scăderea productivităţii şi în limitarea cantităţilor de cereale (culacii erau cei care asigurau producţia de bază). În plus, statul plătea foarte puţin pentru produsele agricole, astfel încât, ţăranii preferau să nu vândă, ci să consume ei înşişi produsele.

Luptele politice din anii ‘20

După preluarea conducerii, Stalin se găsea într-o poziţie dificilă, deoarece autoritatea sa nu era de necontestat şi nici unanim recunoscută. Pentru a-şi asigura controlul asupra partidului şi pentru a se impune ca lider, el a început să-şi neutralizeze şi să-şi elimine adversarii, primul fiind Troţki. Acesta a fost creatorul unui curent în cadrul mişcării de stânga, numit „troţkism”, prin care apăra ideea revoluţiei proletare şi susţinea că în statele în care revoluţia nu triumfase deja, era necesar ca proletariatul să acţioneze. Troţki credea că URSS nu va fi capabilă să facă faţă presiunilor statelor capitaliste dacă nu vor izbucni revoluţii socialiste şi în alte ţări. Această teorie a „revoluţiei permanente” se afla în opoziţie cu teoria lui Stalin, care se rezuma în deviza „socialismul într-o singură ţară”. Această exprese a fost lansată ca slogan în 1924 şi apoi a fost dezvoltată de Buharin în timpul Congresului XIV al PC, din 1925. Aflată în evidentă contradicţie cu ideea internaţionalismului, promovată de Lenin, teoria lui Stalin susţinea posibilitatea aplicării socialismului doar în URSS, cunoscând eşecul „mişcărilor revoluţionare” din Europa, de la începutul anilor 20. Lupta contra lui Troţki a putut fi justificată public de Stalin, începând cu 1924, atunci când au apărut Lecţiile din octombrie, în care Troţki acuza liderii partidului de trădarea Revoluţiei. Propaganda sovietică, instrumentată de Stalin, a început o campanie dură împotriva lui Troţki, acuzat de deviaţionism, el fiind nevoit să demisioneze din postul de Comisar al poporului pentru război.

Troţki

Din 1925 au apărut, însă probleme şi în alianţa antitroţkistă; Stalin a intrat în polemică cu tovarăşii săi de drum: Zinoviev şi Kamenev pe tema căilor de dezvoltare a URSS şi a politicii faţă de ţărănime. Stalin susţinea teoria lui Buharin, care se putea rezuma sub formula „ţărani îmbăgăţiţi-vă!”, iar Zinoviev se declara împotriva acestui concept. În condiţiile disputei, Zinoviev a fost destituit din postul său şi înlocuit cu Kirov, un apropiat al lui Stalin. Dându-şi seama de strategia secretarului general, cei trei disidenţi Troţki, Kamenev şi Zinoviev au format „opoziţia unită”, un grup, însă eterogen ce nu a reuşit să influeneze masa membrilor de partid. În octombrie 1926, Plenara CC i-a sancţionat pe fracţionişti: Troţki şi Kamenev fiind excluşi din Biroul Politic, iar Zinoviev îndepărtat de la preşedenţia Kominternului. Ultima încercare a opoziţiei de a mai schimba ceva a fost în 1927. Cei trei au elaborat un program de reforme, cerând viitorului CC să fie mai strâns legat de mase şi independent de aparatul de partid. CC a refuzat difuzarea acestui program, opozanţii au încercat să-l tipărescă, iar autorităţile s-au folosit de acest pretext pentru a distruge opoziţia. Plenara CC i-a exclus pe Troţki şi Zinoviev din CC, iar apoi din partid, iar pe Kamenev doar din CC.

Pentru a înfrânge toate elementele opoziţiei, Plenara din 1928 a anunţat descoperirea unei organizaţii de sabotaj industrial. Au fost 53 de acuzaţi, toţi „specialişti burghezi”, care au apărut într-un proces public, ce avea puterea de exemplu. Acest simulacru de proces a produs un nou mit, al sabotorului, aflat în slujba străinătăţii. „Mitul sabotorului”, alături de altele precum „complotul culacilor” sau „devirea spre dreapta” au fost create pentru a elimina adversarii lui Stalin şi pentru a-i creşte puterea şi controlul acestuia asupra statului şi a societăţii.

Buharin

Ultima mare bătălie politică s-a dat cu Buharin. Acesta a publicat un articol intitulat „Notele unui economist”, prin care pleda pentru redeschiderea pieţelor, creşterea preţurilor de cumpărare a cerealelor, industrializarea planificată ştiinţific. Programul nu a fost decât un pretext potrivit pentru Stalin de a-şi elimina şi acest „partener”, care avea o voce distinctă şi tot mai puternică în partid. Stalin a lansat atunci mitul „devierii de dreapta”, adică a pericolului instaurării capitalismului în Rusia. Tezele lui Buharin au fost condamnate de Plenara CC, iar în mai 1929 el a pierdut funcţia de redactor şef al ziarului „Pravda” şi de preşedinte al Kominternului. Cu acea ocazie, au fost excluşi 170.000 de membri acuzaţi de asociere cu elementele capitaliste, toţi fiind obligaţi să-şi facă autocritica.

Anii 30 şi impunerea modelului stalinist

Către consolidarea puterii personale

Nemulţumirile şi neîmplinirile faţă de „performanţele” statului sovietic condus de Stalin deveneau tot mai vizibile, iar Congresul XVII al PCUS a scos la suprafaţă aceste tensiuni; au părut divergenţe de păreri între partizanii ideii de super-industrializare (Stalin şi Molotov) şi cei care doreau o creştere echitabilă şi realistă (Kirov). Au existat şi nemulţumiri ale unor membri ai CC, mai ales a secretarilor comitetelor regionale şi centrale, care i-au propus lui Kirov să preia funcţia de secretar general. Pentru că deja Kirov, membru al Biroului Politic, devenea un adevărat lider al opoziţiei în formare, în decembrie 1934 el a fost asasinat. Deşi nu au existat probe, mulţi au fost de părere că însuşi Stalin ar fi fost în spatele crimei. Asasinarea lui Kirov a dat ocazia secretarului general să declanşeze un nou val de represiune asupra elitelor „contrarevoluţionare”, care ar fi acţionat contra lui Kirov. A fost aplicată pedeapsa cu moartea fără drept de apel sau recurs, au fost expulzaţi sute de opozanţi şi au fost expulzaţi străinii.

Sergei Kirov

De altfel, încă din 1933 Comitetul Central a decretat o campanie de epurări în cadrul PC, care trebuia să ducă la înlăturarea tuturor celor care se bucurau de o popularitate prea mare în rândul populaţiei; pentru a-i elimina pe aceşti oameni nu era suficient doar să îi trimită în Gulag sau să îi execute, ci trebuia să îi discrediteze public, trebuau determinaţi să îşi facă autocritica şi să recunoască greşeli imaginare. În campania de epurări din anii 30 au existat patru procese exemplare la Moscova: a celor 16 din august 1936, a celor 17 din ianuarie 1937, a generalilor din Armata Roşie din iunie 1937 şi a celor 21 din martie 1938. În 1936 a început procesul public al liderilor opoziţiei (Zinoviev, Kamenev, Smirnov), numit procesul centrului terorist troţkisto-zinovist; celor încriminaţi nu li s-a adus nici o probă, nici o dovadă, totul bazându-se pe declaraţiile şi recunoaşterea acuzaţiilor, obţinute în condiţii de teroare; ei au recunoscut legăturile cu Troţki, participarea la asasinarea lui Kirov, comploturi contra lui Stalin; toţi au fost executaţi imediat. Acest proces a fost un eveniment spectacol destinat să demonstreze ce pot păţi cei care se opun regimului. În ianuarie 1937 a început procesul numit al centrului antisovietic troţkist de rezervă, în timpul căruia au fost acuzaţi 17 membrii marcanţi. Până la sfârşitul lui 1937 au fost, de altfel, arestaţi toţi membrii opoziţiei, indiferent de concepţia la care aderau: troţkistă, zinoviistă, etc. Tot în 1937 a început epurarea armatei: au dispărut 75 din cei 80 de membri ai Consiliului Militar Suprem şi 35 000 din cei 80000 de ofiţeri; ei au fost acuzaţi de conspiraţii anticomuniste. Ultimul proces, intitulat procesul blocului dreptei şi a troţkiştilor antisovietici s-a derulat în 1938, acuzaţiile fiind în principiu aceleaşi cu cele din procesele anterioare. Concomitent a fost declanşată lupta împotriva mişcărilor naţionale de pe teritoriul URSS şi un număr mare de savanţi, istorici, scriitori, publicişti au fost acuzaţi de apărarea unor puncte de vedere străine sau ostile marxismului, ei fiind arestaţi şi deportaţi. Dimensiunea represiunii este sugestivă doar dacă amintim că în 1937 populaţia Gulagului a crescut la 700.000 de persoane.

Procesele moscovite au contribuit la construcţia totalitarismului stalinist; ele şi-au propus întărirea controlului asupra aparatului PC, eliminarea vechilor bolşevici şi a cadrelor care puteau constitui prin popularitate sau competenţă un pericol pentru Stalin. Aparatul de stat şi partid urma să cuprindă doar cadre fidele lui Stalin, iar marele conducător trebuia să controleze până la detaliu societatea şi să stăpânească nemulţumirile provocate de criza economică şi eşecul NEP-ului. În aceste condiţii, el avea nevoie să găsească vinovaţi pentru ai prezenta poporului şi pentru a-i face responsabili de tot răul din societate. Nu în ultimul rând aceste procese desfăşurate în piaţa publică şi transmise la radio aveau putere de exemplu pentru cei care ar fi încercat să defecteze sistemul.

Stalinismul

Stalinismul nu a fost o construcţie teoretică şi nu a avut caracterul unei doctrine politice clasice, ci a reieşit mai degrabă din maniera de conducere a lui Stalin. Stalinismul nu mai avea aproape nimic în comun cu comunismul gândit de Lenin şi se întemeia pe fetişizarea statului, pe naţionalism şi pe cultul conducătorului. Stalin dorea un stat puternic, autoritar, exalta munca şi mai ales stahanovismul. Încuraja xenofobia şi condamna egalitatea (societatea trebuia să se adapteze normelor de distribuţie a bogăţiei, în funcţie de contribuţia fiecărei clase; în aceste condiţii, traiul birocraţiei trebuia să fie cel mai bun). Între practicile staliniste putem enumera: eliminarea tuturor opozanţilor reali sau imaginari, deportarea în Gulag, manipularea, procesele exemplare bazate pe arbitrariu, impunerea regimului militarist, desfăşurarea unei propagande active şi manipularea populaţiei prin intermediul serviciilor secrete. Pentru Stalin poporul putea să fie sărac, dacă statul era bogat.

Stalin

În anii 30 el nu a făcut altceva decât să vândă iluzii occidentalilor. În pofida foametei şi a problemelor grave, din 1934 URSS şi-a descris graniţele pentru turişti; astfel, în al treilea an de foamete endemică, au apărut hoteluri la standarde înalte, cu produse de import în magazinele proprii; personalul era bine pregătit, iar turiştii aveau la dispoziţie maşini de ultimă generaţie ca Lincoln sau Fiat. Pentru a demonstra că economia sovietică era una performantă, ei erau duşi în ferme model, special pregătite, astfel încât plecau cu o imagine idilică şi evident distorsionată asupra societăţii sovietice.

Stalin a creat un aparat administrativ central bazat pe disciplină, frică şi recompensă (celebrele favoruri pentru nomenclaturişti). Cu toţii îi acceptau raţionamentele şi deciziile şi nu îşi permiteau să pună problema dacă greşeşte. În caz de eşec, trebuiau găsiţi vinovaţii care nu aplicaseră corect indicaţiile lui Stalin, chiar dacă de multe ori, deciziile lui erau ele cele eronate.

Problemele economice ale anilor ‘30

În 1927 economia îşi revenise la parametri de dinaintea războiului, însă guvernul era nemulţumit că principalii beneficiari ai NEP-ului deţineau ¾ din comerţul cu amănuntul, iar culacii „capitalişti” se îmbogăţiseră din agricultură. Şi cum legătura dintre proletariat şi ţărănime părea să se destrame, singurul curs posibil, în viziunea lui Stalin, era restaurarea forţată a acestei legături, era aducerea la acelaşi numitor a agriculturii „capitaliste” şi a industriei „socialiste”.

Criza de grâne din 1928-29, de care se făceau responsabili tocmai culacii proprietari de pământ, a dus la ideea colectivizării pe scară largă. S-a stabilit că până în 1933 trebuiau colectivizate 20 % din gospodăriile ţărăneşti şi trebuiau create Asociaţiile de exploatare agricolă în comun – TOZ. În fapt, aceast proces a fost mai mult o luptă a statului contra micilor proprietăţi rurale, luptă ce s-a finalizat cu 1,8 milioane de ţărani deportaţi şi 6 milioane de ţărani morţi de foame. În 1929 s-a format o comisie, în frunte cu Molotov, care a împărţit culacii în trei categorii: I. Cei angajaţi activ în contrarevoluţie (trebuiau arestaţi, deportaţi, împuşcaţi), II. Exploatatorii – arestaţi şi deportaţi, III. cei loiali regimului – arestaţi şi transferaţi pe soluri care necesitau ameliorări. Aceste acţiuni deveneau arbitrare şi luau aspectul unor reglări de conturi, în condiţiile în care nu exista o definiţie clară a culacului şi trebuia respectată cifra de la centru, care spunea că între 3-5 % din gospodriile ţărăneşti erau culaci. Procesul s-a derulat concomitent cu cel de constituire al colhozurilor. Ţăranii erau obligaţi să intre în colhoz şi erau ameninţaţi cu deportările şi moartea dacă nu se supuneau ordinelor. Celor care se împotriveau li se impuneau mai întăi impozite foarte mari pe pământ şi li se cerea să dea statului cote de cereale greu de atins.

Molotov

De suferit a avut şi industria căreia i-au fost fixate obiective fanteziste, ca urmare a întrecerii socialiste. Au fost deschise sute de şantiere, dar investiţiile au rămas neînsemnate. Au fost iniţiate campanii contra „cadrelor burgheze”, în urma cărora, zeci de mii de funcţionari au fost destituiţi. A apărut şi mitul sabotajului industrial, prin care trebuiau eliminaţi vechii specialişti, formaţi în Vechiul Regim şi aduşi oameni noi, de încredere pentru regim şi care nu se opuneau planurilor fanteziste. S-au produs mutaţii şi în cadrul muncitorimii: cei experimentaţi au luat funcţii de conducere sau au trecut în administraţie, iar cei care i-au înlocuit proveneau mai ales din rândul ţăranilor care fugeau de colectivizare şi care nu erau calificaţi şi nici adaptaţi rigorilor vieţii de la oraş. Au apărut, astfel, fenomene negative ca absenteismul, instabilitatea personalului, huliagnismul, producţia deficitară, creşterea numărului de accidente de muncă.

Întrecerea socialistă, prin care fabricile şi colhozurile raportau producţii enorme - în cea mai mare parte nerealiste – a atins culmea în august 1935 când a apărut mişcarea stahanovistă (minerul Stahanov a extras 102 tone de cărbune, adică de 14 ori norma).

Rezultatele acestui tip de economie au fost: inflaţia puternică, încurajarea unor investiţii gigantice în dauna ameliorării nivelului de trai al populaţiei, creşterea productivităţii ca urmare a presiunii cu caracter represiv şi nu a tehnologizării. Ca efecte ale tipului de economie practicată în anii 30 s-a constatat:

1. creşterea numărului şi a dimensiunii oraşelor, dar şi „ruralizarea” lor (între 1926 şi 1939 numărul oraşelor a crescut de la 700 la 1200, iar populaţia urbană de la 26 milioane la 59 milioane)

2. afluxul mare de mână de lucru necalificată a dus la indisciplina muncii şi la scăderea calităţii producţiei

3. impunerea revoluţiei de sus, aplicată de stat societăţii a generat ca fenomen expansiunea aparatului birocratic, care controla aplicarea măsurilor partidului, creşterea rolului poliţiei politice şi generalizarea terorii.


va urma