Batalion de mars (4)

Sven Hassel

Subofiţerul Julius Heide era copil de proletari. Întreaga sa viaţă fusese un şir interminabil de şicane, constrângeri şi pedepse. La şcoală, învăţătorii nu-l înghiţeau, preotul îl punea în genunchi pe coji de nucă, taică-su îl croia cu ce-i cădea la îndemână.
Îşi începea ziua la patru dimineaţa, făcând curat şi spălând podelele la o brutărie. Din pricina asta, sosea la şcoală cam la un sfert de oră după ceilalţi, motiv pentru învăţător să-l tragă de urechi şi să-l dea veşnic ca exemplu negativ.
Aceste neîntrerupte brutalităţi îl făcuseră dur, neîncrezător în nimeni. Dintre noi toţi, era cel mai îngrijit îmbrăcat, oricât de crâncenă, de fioroasă ar fi fost lupta, nu-l vedeai altfel decât perfect pieptănat, perfect curat. Stătea ore în şir cu casca pe cap, dar când o scotea, cărarea era impecabilă şi nici un fir nu părea deranjat. În linia-ntâi, ca şi la cazarmă, ţinuta îi era ireproşabilă.
„Eleganţa, spunea el, îţi aduce securitatea şi consideraţia".
— Eşti mort după militărie, îl luă Porta peste picior, suflându-şi nasul cu degetele.
— Nu, îi răspunse Heide, e doar o chestie de tactică. Chiar şi la puşcărie, un ostaş îngrijit se bucură de mai mult respect. Unul îngălat e mai lesne pus la zid.
Povestea vieţii sale ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Bătrânul s-a uitat lung la el şi a spus:
— Dintre noi toţi, tu eşti cel mai înverşunat, Julius. Tu nu trăieşti decât pentru răzbunare.

SCHMIDT CEL ROŞU

Făcuserăm o haltă. Frânţi de oboseală, câinii suflau din greu scoţând vălătuci de aburi din boturile lor deschise.
Barcelona încerca să mestece o bucată de pâine îngheţată, tare ca piatra. Bătrânul fuma în tăcere, aşezat pe tălpica saniei. Deodată, Julius Heide se porni pe vorbit.
Vorbea fără oprire şi, la început, nimeni n-a stat să-l asculte. Era un lucru atât de obişnuit ca cineva să se pornească pe spus fără ca cei din jur să ia seama la ce spune! De fapt, era nevoie de a-şi comunica sieşi ceva, şi nu cuiva anume, din pricina zăpezii, a spaimei, a morţii. Nu eram niciodată singuri, dormeam împreună, mâncam împreună, împreună ne căutam de păduchi, ucideam, ne lăsam ucişi... Până şi nevoile ni le făceam tot împreună fără sfială. Aşa şi cu Julius Heide, în clipa de faţă. Se adresa stepei, crenguţelor moarte şi ţepoase ale mărăcinişului, depărtării, neţinând seama de noi ca şi cum nici n-am fi existat.
 — Babacul meu era un beţivan înrăit, spuse el, scuipând ca un tâmpit împotriva vântului. O butie fără fund! Doamne, cât mai putea suge! Porcul bătrân avea o centură a cărei cataramă înfăţişa o gagică goală şi un negru. O centură a naibii de lată cu care se încingea prinzând-o pe fata aia de negru. M-am întrebat adesea de unde şi-a procurat nenorocita aia de pafta, mai tare ca oţelul.
Heide privea spre apus. Ochii îi erau incredibil de albaştri şi limpezi, undeva, departe, ei zăreau un orăşel din Westfalia, negru de funingine şi o cocioabă infectă.
 — Când era beat, bătrânu ne croia cu centura aia, dând ca un sălbatic şi, cum era aproape veşnic beat, bătăile astea se ţineau lanţ. Mama se ruga mult lui Dumnezeu şi, aşa cred, astea erau singurele sale clipe de bucurie. N-am ştiut niciodată ce anume cerea ea în rugile sale, pentru că abia le şoptea.
„Credeţi cumva că vă bat din pricina băuturii? zbiera babacul. Vă înşelaţi! O fac din datorie faţă de marea noastră Germanie, din nevoia de disciplină! Cel mai bine înveţi disciplina prin pedepsirea trupului cel păcătos!" După care, izbucnea în râs şi rostea de vreo sută de ori „trup păcătos".
Într-o bună zi l-au săltat nişte poliţişti şi, puteţi să mă credeţi, au avut grijă să-i aranjeze cum se cuvine „trupul cel păcătos". Mama l-a adus acasă, dar în ce hal! Toată carnea de pe el era numai vânătăi, verzi şi albastre. Plângea cu capul pe genunchii mamei. Ea şedea pe singurul scaun pe care-l aveam, un scaun şchiop de un picior, pe care-l înlocuisem cu o lădiţă, prea joasă, şi un teanc de ziare vechi.
Mama îl mângâia pe păr şi-l consola pentru bătaia primită la poliţie, mai apoi, s-au culcat să se consoleze în continuare, iar pe noi ne-au dat afară, deşi se făcuse târziu, nu ne privea cum aveau să se consoleze! De altfel, nu era prima oară când eram goniţi, aşa că şi de data asta ne-am dus în parc unde se înălţa un monument al Kaiser-ului. Un prea frumos monument, înfăţişându-l pe împărat în uniformă de cuirasier, călare pe un cal uriaş. O aveam în braţe pe surioara mea cea mică, abia de un an, care încă nu ştia să umble. Săptămâna asta o luaseră pe Bertha şi au dus-o la spital într-o ambulanţă Mercedes din cauza unei carii osoase. A murit peste cinci zile. Bătrânul a zis că se lasă cu o economie, pentru că ne puteam îmbrăca în ţoalele ei. Bertha era cea mai mare dintre noi, aşa că lucrurile ei se potriveau tuturora. Mai căpătase şi la spital câte ceva. Eu am dobândit pulovărul ei de lână, un pulovăr aproape nou! Doamne, ce bun şi călduros era. Îmi amintesc că i-am mulţumit lui Dumnezeu că a luat-o pe Bertha la el, în cer, unde-i atât de bine, iar eu m-am ales cu un pulovăr atât de călduros. Era singurul căruia mă pricepeam să-i mulţumesc.
Iarna a fost cumplită şi eu n-aveam altceva decât pulovărul. M-a pus dracu să fur un paltonaş, dar ce dandana a ieşit din treaba asta! Învăţătorul m-a bătut, inspectorul şcolar care se nimerise pe-acolo m-a croit şi el, iar pastorul, care era şi preşedintele comisiei de supraveghere a copiilor, mi-a cârpit o pereche de palme atât de zdravăn încât m-a expediat direct în vitrina în care-şi ţinea bibelourile şi alte marafeturi din porţelan. Din izbitură, s-au spart trei ceşcuţe, motiv pentru care am primit o nouă chelfăneală. Sfinte Sisoe, ce furios putea fi! O dată din pricina paltonului, dar, mai ales, din pricina ceşcuţelor. Zicea că sunt „veritabile"! (Heide se porni să râdă.) Auzi tâmpenie, ceaşca-i ceaşcă, cum adică să nu fie veritabilă? Cert e că s-a făcut atâta tămbălău pe chestia asta cu paltonul încât l-am aruncat dracului.
Unul din fraţii mei şi-a găsit scăparea în armată, ne-a scris o singură dată, trimiţându-ne şi o fotografie: el, cavalerist, într-o garnizoană de pe nu ştiu ce frontieră. De-atunci, n-am mai auzit nimic despre el, dar cred că a sfârşit într-un lagăr de concentrare pentru că era comunist şi n-a ştiut niciodată să-şi ţină gura. Trăncănea întruna despre victoria proletariatului şi alte asemenea năzbâtii. (Heide râse din nou amintindu-şi de naivitatea fratelui dispărut.) A mai fost şi fratele celălalt, Wilhelm, care s-a curăţat când vatmanul tramvaiului de pe linia 4 a descoperit că s-a suit în vagon fără bilet. Şi el, şi eu o făceam atât de des! Ba ne mai şi distram strigându-i vatmanului că-i un porc şi sărind apoi din mers, iar el n-avea cum să oprească şi să se ia după noi. În ziua aia însă, Wilhelm şi-a calculat prost săritura şi a nimerit pe şine, oamenii care au văzut s-au pus pe urlete de groază, dar când tramvaiul s-a oprit, în sfârşit, Wilhelm era făcut terci.
L-au adunat într-un lighean. Am sperat să-i pot moşteni saboţii, care erau noi, dar s-au dovedit prea mici pentru mine, călcâiul îmi stătea afară. Wilhelm era destul de pirpiriu şi sor-mea Ruth s-a căpătuit cu ce-a rămas de la el. Pentru Ruth, lucrurile s-au aranjat de minune: a fost cumpărată — adoptată, cum se zice — de nişte barosani din Linz. Taică-meu o bătea de-o snopea deoarece mititica plângea amarnic, nevrând să se despartă de noi. Până la urmă, de atâta bătaie, în ziua când au venit s-o ia, amărâta zâmbea cu gura până la urechi. Babacul o prevenise: „Ascultă, mucoaso, dacă nu te porţi cum trebuie când porcii ăia de capitalişti o să vină după tine, te agăţ de stinghia uscătorului de rufe şi te bat până nu mai rămâne nimic din tine".
Babacul a umflat cincizeci de mărci de la domnul cel bogat din Linz, care venise cu un notar, un ofiţer de poliţie, plus două tipese ultraelegante, numai blănuri şi pene de struţ. Astea urmau să fie martore că Ruth nu mai e a noastră. „Cât tămbălău pentru o mucea ca asta! a comentat bătrânu-meu. Dacă poftesc, pot să le fabric şi altele pe deasupra!" şi se porni pe râs, sub privirile năucite ale elegantei societăţi.
Cele cincizeci de mărci le-a cheltuit pe băutură şi când s-a întors era turbat rău. Karl şi cu mine ne-am ascuns în podul familiei Schultz, până să‑i treacă arţagul. Doamne, ce-a mai putut să urle! A încercat el să ne ducă, promiţându-ne marea cu sarea, dar cunoşteam placa şi am rămas acolo, sus, chiar sub vârtelniţa de vânt, urmărindu-l printr-o spărtură din acoperiş cum se roteşte ca un rinocer prin curticică. La un moment dat, s-a împiedicat de copaia cu rufe a doamnei Schultz şi a răsturnat-o. Madam Schultz a ţâşnit afară din casă cu o tigaie plină cu colţunaşi fierţi în ulei şi a proiectat-o drept în botul lui taică-meu. S-a încins o păruială de toată frumuseţea, până când s-a amestecat şi fiica lui madam Schultz, Eva, una care făcuse până atunci trei avorturi. Gagica dădea zdravăn, iar bătrânu-meu s-a apucat să zbiere: „Ajutor, poliţia"! până când a venit poliţia şi s-au reclamat reciproc, poliţia l-a umflat pe babac şi i-a tras un vajnic toc de bătaie, la înapoierea lui maică-mea şi cu noi am avut parte de unul dublu.
A venit şi ultima zi de şcoală. O zi minunată. De-a doua zi începea vacanţa. Nici nu vă puteţi închipui cât de fericit eram! Intrând însă în casă, am fost mirat că nu aud maşina de cusut a mamei, care la acea oră mergea, de regulă, din plin. Mama confec - ţiona un soi de plicuri din pânză colorată pentru calendarele de buzunar pe care diversele magazine le distribuiau clienţilor în chip de reclamă. În locul ţăcănitului maşinii am auzit un geamăt prelung, ca acela când o femeie naşte.
Heide ridică privirea spre cerul plumburiu din care se cerneau fulgi mărunţi de nea. Mângâia domol capul câinelui galben, mai să nu ne credem ochilor, dar fiorosul dulău îl lingea pe obraz, iar fiorosul Heide îl scărpina, tandru, după urechi.
 — Maică Precistă, ce spaimă am tras când am auzit geamătul mamei! Primul imbold a fost s-o şterg, dar n-am îndrăznit. Poate era bolnavă! Am deschis uşa odăii, uşa a scârţâit îngrozitor, pesemne că babacul n-o mai unsese demult cu zeamă de tutun. Mama era întinsă pe salteaua dinspre perete. Aveam patru saltele, dar nu erau de ajuns şi Karl şi cu mine dormeam pe nişte saci vechi de cafea pe care-i şterpelisem dintr-o magazie. Erau grozavi sacii ăia şi, deseori, de când mă aflu pe-aici, le duc dorul. Ochii mamei semănau exact cu cei ai ucişilor pe care i-am văzut în fabrica aia din Kiev.
Am revăzut într-o clipită cadavrele din fabrică. Fiecare, cu câte o gaură de glonţ în ceafă, unele şi cu cea de ieşire la rădăcina nasului. Nu asta însă ne-a îngrozit, văzusem destule... Nu, ceea ce ne-a îngrozit au fost ochii: larg deschişi, halucinanţi, disperaţi. Am înţeles atunci cam ce putuseră resimţi victimele în ultima lor secundă de viaţă.
Era întocmai expresia pe care am desluşit-o şi în ochii mamei.
Privirea lui Heide se aţintise din nou spre norii vineţii, buhăiţi de zăpadă. Buzele erau o rană sângerie, din obrazul acoperit de chiciură nu se zăreau decât ochii, pe jumătate ascunşi de pleoapele tumefiate, urechea stângă, degerată, abia se mai ţinea.
„Tăticul o să se înfurie când o să se întoarcă", gemu mama. Abia respira şi răsuflarea ei şuiera ca un motor care stă să se înece. Năduşeala curgea de pe ea mai abitir decât de pe noi, în ziua când instructorul ne-a frecat ridichea, acolo, în spatele cazărmii de la Paderborn. Uite, de aici (Heide arătă rădăcina părului) curgeau adevărate râuri. Îi ştergeam sudoarea cu podul palmei, alungând muştele. Era o puzderie de muşte care roiau prin cameră, şi dintr-acelea negre care se lipesc de om, şi dintr-acelea verzi care stau numai pe putreziciuni. „Tata va fi mânios dacă mă găseşte zăcând şi nefăcând nimic", mi-a zis şi a dat să se ridice, dar n-a izbutit.
 — Mama era foarte vrednică, n-am văzut-o niciodată stând de pomană, continuă Heide, scărpinând mai departe câinele galben pe după ureche. Băieţi, poate că sunt ăl mai ticălos din toată armata asta de osândiţi, un nime-n lume, beţivan, tâlhar, unul care nu face nici cât curul celui mai amărât dintre SS-işti, dar vă dau cuvântul meu de onoare că n-am văzut-o niciodată pe maică-mea pilită!
Roti de jur-împrejur o privire plină de mândrie, îşi frecă precaut obrazul, desprinse de pe el o coajă şi o dădu câinelui.
 — Mama era dintr-o familie foarte onorabilă, tatăl ei, ca şi bunicul, de altfel, fuse - seră brigadieri silvici. Aveau un apartament adevărat, două camere la etajul trei şi un pian maro, cu picioarele terminate în capete de lei, iar sub ele, role ca să poată fi mutat fără să zgârie parchetul. O adoram pe mama, ea ţinea toată păduchelniţa noastră: şi magherniţa, şi câinele, şi pisica, şi pe babac, şi pe noi, ţâncii. Mama nu ne-a bătut niciodată şi nici n‑avea trăscău ascuns prin closet, ca madam Schultz, ori în cuptorul de la aragaz, ca madam Hinzberg. Sâmbătă seara, asta din urmă se îmbătă atât de rău că nu-ţi venea să crezi că aşa ceva e cu putinţă, madam Schultz şi alelalte putori cu care locuiam în aceeaşi curte se îmbătau şi ele, dar nu chiar atât de tare. Se puneau pe cântat cântece porcoase şi râdeau de sălta cămaşa pe ele, noi, puştimea, ascultam pe la uşi, dar nu îndrăzneam să râdem, până nu le simţeam complet pilite. Odată, beţivanca aia de Hinzberg s-a dus de-a berbeleacul pe scară şi atunci să fi văzut înjurături şi râsete! Mama noastră nu se amesteca niciodată în gaşca lor, sâmbătă seara, ea scărmăna tot soiul de cârpe vechi ca să tragă din ele aţa necesară cusutului ciorapilor noştri, care, de fapt, erau numai o cârpitură. Nici nu îţi mai puteai da seama cum fuseseră ei de noi, dar, credeţi-mă, era o cârpitură pe cinste! Mama era foarte îndemânatică, cum e şi firesc pentru cineva care vine dintr-o familie bună.
Odată, babacul împreună cu madam Schultz au încercat s-o facă să bea, dar nu le-a mers. Cu mama nu ţinea figura! Babacu s-a ales cu o împunsătură de cuţit în coapsă, iar madam Schultz cu o sticlă-n cap. Era o plăcere să le vezi pe căzăturile astea două sângerând ca porcii. Sigur, mai încolo, mama şi-a încasat porţia, că, de, ordinea şi disciplina trebuiau menţinute.
Heide scuipă, iarăşi, contra vântului, se şterse înjurând şi mângâie tandru dulăul galben care-şi sprijinea capul pe genunchiul noului său prieten.
 — Doamne sfinte, cât de mult o iubeam pe mama! Nu vă pot spune ce era în sufletul meu când, şezând pe jos, mă uitam la mama care suferea întinsă pe salteaua ei. Îi mângâiam mâna şi-i netezeam părul, exact cum fac acum cu animalul ăsta. Îi ştergeam fruntea. Făceam tot ce se poate face ca să arăţi cuiva că-l iubeşti. Mă străduiam din răsputeri să nu mă podidească plânsul, dar nu era uşor. (Heide zvârli în noapte bulgărele de zăpadă pe care-l frământase în palme, un bulgăre dur precum fierul.) Am adormit pe saltea, alături de mama.
M-am trezit în zori, când soarele abia trecuse de acoperişul grajdului din curte. Nu ştiu dacă vă este cunoscută senzaţia asta că între timp s-a petrecut ceva, ceva cumplit. Senzaţia asta am avut-o şi am ştiut imediat că acel ceva s-a întâmplat. Odaia era îngrozitor de tăcută. Lipsea un anume zgomot. Am rămas nemişcat, plimbându-mi privirea prin încăpere şi, deodată, mi-am dat seama că zgomotul pe care-l căutam era răsuflarea mamei. Mama nu mai respira. Am sărit în picioare şi m-am uitat ţintă la ea: „Mamă! am strigat. Mamă!" Avea ochii larg deschişi, dar ochii ei nu mai vedeau nimic. N-aveţi cum pricepe, aveam zece, ba nu, nouă ani, sunt şaptesprezece de-atunci. Între timp, am văzut atâţia morţi încât spectacolul lor nu ne mai impresionează, exceptând cazul când primim o misiune „specială" şi suntem nevoiţi să împuşcăm sau să spânzurăm pe careva. Sigur, cu aşa ceva nu te obişnuieşti niciodată pe deplin, dar, oricum, e mai puţin groaznic decât ce am trăit în acea dimineaţă lângă măicuţa mea moartă. O iubeam atât de mult...
Ne uitam, pe furiş, la Julius Heide. Şedea pe zăpadă, cu spinarea sprijinită de un troian care ne adăpostea de viscol, plângea şi ne istorisea o tragedie survenită în urmă cu mulţi ani, la mii de kilometri de aici, într-un orăşel minier, murdar şi afumat.
 — Am fost atât de înspăimântat încât m-am azvârlit peste trupul ei ca s-o trezesc. Totul însă se isprăvise. Între timp a apărut şi babacul, beat criţă, şi, ca întotdeauna în asemenea ocazii, gata să muşte. Venise împreună cu Schmidt-cel-Roşu, de la mina numărul 3. De fapt, Schmidt-cel-Roşu nu mai era la mină, unde nici nu făcuse mulţi purici, acum, lucra la azilul de nebuni, unde-i caftea pe internaţi. „Hei, zbieră taică-meu, e ceva de haleală pe-aici? Unde-mi eşti, vrăjitoare bătrână? Auzitu-m-ai? Domnul şi stăpânul tău vrea să mănânce!" S-a poticnit de o găleată şi l-a apucat turbarea. La un moment dat, cei doi ticăloşi m-au văzut şi babacul, îndreptând un deget tremurător spre mine, a răcnit: „Tâlharule, uite, cu mâna asta o să-ţi trag un toc de bătaie de-ai să te scapi pe tine! Stai numa ca hoaşca aia să-şi ridice curul de pe saltea!" Şi, zicând asta, a dat cu piciorul în mama: „Scoală-te, vrăjitoareo! Azi nu-i duminică să tragi la aghioase!" Şi a mai lovit-o o dată. Suna ca atunci când tragi şuturi într-un burduf din piele de capră, umplut cu vin.
„Mama e moartă", i-am spus eu animalului. S-a uitat la mine, cu gura căscată, la fel ca şi Schmidt-cel-Roşu. Se uitau ca tâmpiţii, de parcă m-aş fi prefăcut în cal sau altă parascovenie. Schmidt văzuse destule chestii ciudate la el, la balamuc. Se zvonea chiar că a sugrumat doi furioşi care-l atacaseră pe paznic şi, dacă îi priveai lăboaiele, înţelegeai că nu i-a fost prea greu.
 — Ce-nvârte la ora actuală Schmidt-cel-Roşu, se interesă Micuţul, pasionat de povestirea lui Heide.
 — E gardian-şef la ospiciu şi se ocupă de incinerări. Se moare pe capete la ospiciu, toată lumea vorbeşte de chestia asta, chiar dacă-i gekados.
 — Păi, de ce-i secret faptul că mor? Ce, dacă tu sau eu crăpăm, e vreo taină în asta?
 — Nu-i acelaşi lucru. La azil li se face câte o injecţie, se numeşte „eutanasie".
 — Dumnezeule mare! exclamă Barcelona. Chiar sunt ucişi nebunii?
 — Da, o fac medicii, aparent e legal, dar strict gekados.
„Vrăjitoarele nu mor aşa, cu una, cu două!" se băgă-n vorbă Schmidt-cel-Roşu şi-i propuse lui taică-meu să-i tragă mamei câteva scatoalce zdravene. „Se preface, la fel fac şi la azil. Arde-i câteva, Karl, putorii ăsteia şi-ai să vezi cum îşi saltă imediat târtiţa şi ne face ceva de mâncare!" De atunci, băieţi, îl urăsc de moarte pe Schmidt-cel-Roşu şi n-am să mă las până nu-l curăţ!
 — Asta se-nţelege de la sine, îl aprobă Micuţul. Trebuie lichidată javra. Cum ai să pui însă gheara pe el? La Münster, n-o să-ţi fie prea lesne.
 — Va pica el aici, afirmă răspicat Heide, cu un zâmbet diabolic pe buze. Ştiu precis c-o să-l avem printre noi.
 — Ce-ai spus? făcu uluit Bătrânul. De unde ştii?
Heide îşi dădu capul pe ceafă şi izbucni într-un râs prelung şi sinistru de ni se făcu la toţi pielea de găină. El continuă:
 — Porcul de taică-meu a înşfăcat atunci un făcăleţ care se găsea la îndemână şi s-a apucat s-o bată pe mama. Se clătina pe picioare, sughiţa, îi curgeau balele. Trupul mamei tresălta, aproape se ridica, atât de cumplite erau loviturile. Am sărit la el să-l muşc, dar s-a descotorosit de mine şi m-a azvârlit de perete. M-am ales cu un braţ rupt şi cu creierii zdruncinaţi. Ca să nu rămână de căruţă, Schmidt-cel-Roşu mi-a dat şi el un picior în spate, aşa că am acum o coloană vertebrală uşor deviată, tocmai ce trebuie ca să nu uit. Au bătut-o cu sălbăticie pe mama, după care s-au cărat înapoi la cârciu­mă. M-am repezit imediat la poliţie, dar nu le-am spus că mama murise peste noapte. Caralii i-au ţinut închişi vreo şase săptămâni, cotonogindu-i de trei ori pe zi, până când m-am îndurat şi le-am spus adevărul. Întors acasă, babacu a fost apucat de asemenea draci încât m-am ales cu o hernie de pe urma bătăii primite. După ce-am ieşit din spital, mi‑am strâns boarfele şi am întins-o.
 — Aveai multe lucruri, se interesă, nitam-nisam, Micuţul.
 — Se adună câte ceva, chiar dacă n-ai decât zece ani. Aveam un pulover din care rămăsese doar o mânecă şi nişte pantaloni scurţi, cândva albaştri, dar decoloraţi complet de atâtea spălări. Mi-i dăduse gagica Gauleiter-ului fiindcă-i aduceam balegă de cal pentru lalelele ei. Mai aveam şi o pereche de tenişi, foarte plăcuţi vara, când se încinge piciorul în saboţi.
 — De ce punea gagica Gaulteiter-ului balegă peste lalele? se miră Micuţul.
 — Îşi închipuia că-n felul ăsta vor avea culori mai frumoase, îl lămuri Heide şi continuă: Babacul a fost încorporat într-o unitate de teritoriali. (Heide îndepărtă cu mâna chiciura care i se formase pe sprâncene). L-am cunoscut pe „Spiess"-ul cu care a fost potcovit. Dracul gol! Am fost într-o vreme împreună la Regimentul 5 care de luptă şi, când l-am revăzut, bestia s-a jurat că babacul o să ajungă negreşit fie la Torgau, fie la Glatz. Or, ştiţi şi voi, din puşcăriile astea nu există decât două ieşiri: una care te duce la stâlpul de execuţie, ailaltă, direcţia batalion de marş.
 — Da' de unde ştii că Schmidt e în drum spre noi?
Heide rânji şi-şi şterse, din nou, chiciura de pe frunte.
 — Când am slujit în 2 care de luptă şi am intrat în Praga, am cunoscut pe unul Pabst. O făcea pe combatantul, dar, de fapt, era omul Gestapo-ului, pus să-i spioneze pe ofiţeri. Mi-a mărturisit-o singur, în ziua în care ne-am îmbătat în cinstea victoriei. Dacă aveam chef ca vreunul să dispară, n-aveam decât să-i şoptesc la ureche, aşa i-am aranjat soarta lui Schmidt-cel-Roşu. Pabst l-a căutat, l-a găsit şi n-a fost nevoie de prea mult timp ca Schmidt, pilindu-se, să-i dezvăluie tot ce era gekados la azilul lui. Drumul spre Glatz era asigurat. Acolo, un Stabsfeldwebel, prieten cu mine, l-a primit cu toate onorurile şi, şase luni mai târziu, Schmidt-cel-Roşu pornea în nişte cizme cu două numere mai mici către Batalionul disciplinar 937 de la Heuberg.
Barcelona Blom şuieră:
 — Ai aranjat lucrurile de minune, Julius! La Heuberg e Felwebel-ul Mirzenski, vechiul furier al companiei noastre, ăla de şi-a pierdut ambele picioare. O să blesteme roşcovanul ziua în care a dat în mama ta moartă!
 — Exact! confirmă Heide. O sticlă de Schnaps, şi Mirzenski s-a ocupat la bani mărunţi ca Schmidt să aibă parte de trai vesel şi de un itinerariu potrivit. Întâi, bestia roşcovană a devenit un specialist de neîntrecut în curăţarea latrinelor cu periuţa de dinţi şi linguriţa de ceai, nicicând n-au strălucit ele mai tare, deşi, la îndemnul lui Mirzenski, toţi cei care le foloseau făceau alături de gaură, scuipau şi-şi suflau mucii pe jos.
Chipul Micuţului sclipea de plăcere.
 — Acum, m-am prins! exclamă el. Al dracului, Heide! Curând, curând, va primi un bilet, numai dus, către Regimentul 27 tancuri. Aici, îl ai pe adjunctul Skauw care-l va repartiza batalionului 1, sergentul Hengst, furierul, care-i prieten bun cu adjutantul, îl va expedia pe numitul Schmidt direct la compania a 5-a, compania noastră, unde-l va lua în primire sergentul-major Bock, care Bock îi va face vânt spre plutonul întâi. Ei, şi atunci, "misiunea mea va fi să-l aduc, frumuşel, pe linia ta de ochire.
Porta rânji:
 — Mişto de tot, Heide! Nici eu nu le-aş fi potrivit atât de bine. Vrei să-l cadoriseşti cu un glonţ obişnuit sau cu unul crestat la vârf, ca acela pe care îl aveam rezervat pentru căpitanul Meyer?
 — Ba cu unul crestat, plasat drept în boaşe. Dar nu imediat, vreau, mai întâi, să trăiască un pic, să afle ce-l aşteaptă şi cum e viaţa la noi. Singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să fie repartizat la un alt regiment sau, ceea ce ar fi cu adevărat groaznic, Ivan să apuce să-l lichideze pe Schmidt înaintea mea. Zău dacă suport ideea asta!


va urma