Ciuma (18)

Albert Camus

În timpul primelor zile ale lunii septembrie, Rambert lu­crase sârguincios alături de Rieux. El ceruse numai o învoire de-o zi când trebuia să se întâlnească cu Gonzales şi cu cei doi tineri în faţa liceului de băieţi.
În ziua aceea, la amiază, Gonzales şi ziaristul i-au văzut sosind pe cei doi foarte veseli. Ei au spus că n-avuseseră no­roc data trecută, dar că se aşteptaseră la asta. În orice caz, nu mai era săptămâna lor de gardă. Trebuia să aibă răbdare până în săptămâna care vine. O vor lua atunci de la cap. Rambert a spus că ăsta era cuvântul. Gonzales propusese deci o întâlnire pentru lunea viitoare. Dar, de data asta, Rambert va fi instalat la Marcel şi Louis. "O să ne fixăm o întâlnire, tu şi cu mine. Dacă eu nu vin, o să te duci direct la ei. O să-ţi ex­plicăm unde stau." Dar Marcel sau Louis au spus în clipa aceea că cel mai simplu era să-l conducă pe amic imediat. Dacă nu e pretenţios, se găseşte mâncare pentru toţi patru. Şi în felul ăsta el o să-şi dea seama. Gonzales a spus  că asta era o idee foarte bună şi au coborât spre port.
Marcel şi Louis locuiau la marginea cartierului Marinei, aproape de porţile care se deschideau spre cornişă. Era o casă mică, spaniolă, cu ziduri groase, cu obloane de lemn vopsite, cu odăi goale şi umbroase. Aveau orez, pe care l-a servit mama tinerilor, o bătrână spaniolă zâmbitoare şi plină de riduri. Gonzales s-a mirat, fiindcă orezul lipsea acum în oraş. "Se poate face rost la porţi", zise Marcel. Rambert mânca şi bea, şi Gonzales a spus că era un adevărat prieten, în timp ce ziaristul se gândea numai la săptămâna pe care tre­buia s-o mai rabde.
De fapt, a avut de aşteptat două săptămâni, fiindcă numărul zilelor de gardă a fost ridicat la cincisprezece, ca să se reducă efectivul echipelor. Şi, în timpul acestor cincisprezece zile, Rambert a muncit fără să se cruţe, neîntrerupt, oarecum orbeşte, din zori până noaptea. Se culca târziu şi dormea buştean. Trecerea bruscă de la lipsă de ocupaţie la această muncă istovitoare îl lăsa aproape fără visuri şi fără puteri. Vorbea puţin de evadarea lui apropiată. Un singur fapt de reţinut: la capătul unei săptămâni, el i-a mărturisit doctorului că, pentru întâia oară, în noaptea precedentă, se îmbătase. Ieşind din bar avusese deodată impresia că gan­glionii lui se îngroşaseră şi că braţele i se mişcau greu la sub­suori. Se gândise că l-a lovit ciuma. Şi singura reacţie pe care a avut-o atunci, şi despre care a convenit cu Rieux  că nu era la locul ei, a fost să alerge spre partea de sus a oraşului şi de acolo, de pe un mic loc de unde tot nu dădeai de mare,  dar de unde se vedea ceva mai mult cer, el o chemase pe soţia lui cu un strigăt puternic pe deasupra zidurilor oraşului. Întors acasă şi nedescoperind pe corpul lui nici un semn de boală, nu se  simţise prea mândru de această criză bruscă. Rieux spune că înţelegea foarte bine că poţi reacţiona aşa: "în orice caz, a spus el, ţi se poate întâmpla s-o doreşti".
—  Domnul Othon mi-a vorbit de dumneata azi-dimineaţă, a adăugat Rieux deodată, în clipa în care Rambert îl părăsea. M-a întrebat dacă te cunosc: "Şfătuiţi-l, mi-a zis el, să nu frecventeze mediile de contrabandişti. Bate la ochi."
—  Asta ce vrea să însemne ?
—  Asta vrea să însemne că trebuie să te grăbeşti.
—  Mulţumesc, a spus Rambert strângându-i doctorului mâna.
La uşă, s-a întors deodată. Rieux a băgat de seamă că, pentru prima oară de la începutul ciumei, el zâmbea.
—  De ce oare nu mă împiedicaţi să plec ? Aveţi cum. Rieux a dat din cap cu gestul său obişnuit şi a spus că asta era treaba lui Rambert, că acesta din urmă alesese fericirea şi că el, Rieux, n-avea argumente pe care să i le opună. Se simţea incapabil să judece ce era bine sau ce era rău în această istorie.
—  Atunci de ce îmi spuneţi să mă grăbesc, în aceste condiţii ?
Rieux a zâmbit la rândul său.
—  Poate pentru că doresc şi eu să fac ceva pentru feri­cire.
A doua zi n-au mai vorbit despre nimic, dar au lucrat împreună. Săptămâna următoare, Rambert se instalase în sfârşit în mica locuinţă spaniolă. Îi făcuseră un pat în odaia comună. Cum tinerii nu se întorceau la masă şi cum îl ruga­seră să iasă cât mai puţin posibil, trăia acolo singur cea mai mare parte a timpului sau făcea conversaţie cu bătrâna mamă. Era o femeie uscată şi activă, îmbrăcată în negru, cu chipul întunecat şi plin de creţuri, şi părul alb şi foarte curat. Tăcută, ea zâmbea numai, cu toată privirea, când se uita la Rambert.
Alteori îl întreba dacă nu-i era frică să nu-i ducă soţiei lui ciuma. El era de acord că riscul acesta exista, dar că, în definitiv, această şansă era minimă, în timp ce rămânând în oraş ei riscau să fie despărţiţi pentru totdeauna.
—  E drăguţă ? spunea bătrâna zâmbind.
—  Foarte drăguţă.
—  Frumoasă?
—  Cred.
—  A, zicea bătrâna, de-aia !
Rambert se gândea. Fără îndoială că pentru asta, dar era imposibil să fie numai pentru asta.
—  Nu credeţi în Dumnezeu ? a spus bătrâna care se du­cea în fiecare dimineaţă la liturghie.
Rambert a recunoscut că nu, iar bătrâna a spus din nou că asta era prin urmare pricina.
—  Trebuie s-o revedeţi, aveţi dreptate. Dacă nu, ce v-ar rămâne ?
Restul timpului, Rambert se învârtea între cele patru zi­duri goale şi văruite, mângâind evantaiele agăţate pe pereţi sau numărând ciucurii care împodobeau faţa de masă. Seara, tinerii se întorceau acasă. Nu vorbeau mult, sau dacă vor­beau o făceau numai ca să spună că nu era încă momentul. După masă, Marcel cânta din chitară şi beau toţi lichior mi­rosind a anason. Rambert avea aerul că reflectează.
Miercuri, Marcel se întorsese spunând: "S-a hotărât pen­tru mâine seară la miezul nopţii. Fii gata". Din cei doi oa­meni cu care păzeau postul, unul era atins de ciumă şi celălalt, care împărţea de obicei camera cu primul, era pus sub observaţie. Astfel, timp de două sau trei zile Marcel şi Louis vor fi singuri. În cursul nopţii ei or să aranjeze ulti­mele amănunte. A doua zi lucrul va fi posibil. Rambert le-a mulţumit. "Sunteţi fericit ?" întrebă bătrâna. El a spus da, dar la altceva se gândea.
A doua zi, sub un cer încărcat, căldura era umedă şi înăbuşitoare. Ştirile despre ciumă erau rele. Bătrâna spaniolă îşi păstra totuşi seninătatea. "Lumea e plină de păcate, spu­nea ea. Aşa că, ce să-i faci!" Ca şi Marcel şi Louis, Rambert era gol până la brâu. Dar aşa gol cum era, sudoarea îi curgea pe spinare şi pe piept. În penumbra casei cu obloanele trase asta le dădea o culoare brună şi lucioasă. Rambert se plimba în jurul camerei fără să spună nimic. Într-un fel neaşteptat, pe la orele patru după-amiaza, el s-a îmbrăcat şi a anunţat că ieşea.
 — Fii atent, a spus Marcel, s-a hotărât pentru miezul nopţii. Totul e aranjat.
Rambert s-a dus acasă la doctor. Mama lui Rieux i-a spus lui Rambert că îl poate găsi la spitalul din partea de sus a oraşului. Înaintea postului de pază, aceeaşi mulţime se învârtea mereu în jurul ei însăşi. "Circulaţi", spunea un ser­gent cu ochii bulbucaţi. Circulau, dar pe loc. "N-aveţi ce să aşteptaţi", spunea sergentul, căruia sudoarea îi pătrunsese prin haină. Asta era şi părerea lor, dar ei rămâneau totuşi, în ciuda căldurii ucigătoare. Rambert şi-a arătat permisul ser­gentului care i-a indicat biroul lui Tarrou. Uşa dădea în curte. S-a încrucişat cu părintele Paneloux, care ieşea din birou.
Într-o încăpere mică albă şi murdară care mirosea a far­macie şi a cearşaf umed, Tarrou, stând la un birou de lemn negru, cu mânecile cămăşii suflecate, îşi tampona cu o batistă sudoarea care îi curgea pe încheieturile braţelor.
—  Tot aici ? a spus el.
—  Da, aş vrea să vorbesc cu Rieux.
—  E în sală. Dar dacă ai putea să te descurci fără el ar fi mai bine.
—  E istovit. Îl cruţ şi eu cum pot.
Rambert s-a uitat la Tarrou. Acesta slăbise. Oboseala îi tulbura ochii şi trăsăturile feţei. Umerii săi puternici se co­coşaseră. Cineva a bătut la uşă şi un infirmier cu mască albă a intrat. A pus pe biroul lui Tarrou un pachet de fişe şi, cu o voce pe care tifonul o înăbuşea, a spus doar atât: "şase", apoi a ieşit. Tarrou l-a privit pe ziarist şi i-a arătat fişele pe care le-a desfăcut în evantai.
—  Frumoase fişe, ai ? Ei bine! nu, sunt morţi. Morţii de peste noapte.
Fruntea i se brăzdase. A strâns la loc pachetul de fişe.
—  Singurul lucru care ne rămâne de făcut este contabili­tatea.
Tarrou s-a ridicat sprijinindu-se de masă.
—  O să pleci curând ?
—  Astă-seară, la miezul nopţii.
Tarrou a spus că asta îi făcea plăcere şi că Rambert tre­buia să aibă grijă de sine.
—  Spui asta sincer ? Tarrou a dat din umeri:
—  La vârsta mea eşti sincer vrând-nevrând. Să minţi e prea obositor.
—  Tarrou, a spus ziaristul, aş vrea să-l văd pe doctor. Iartă-mă.
—  Ştiu. El e mai uman ca mine. Să mergem.
—  Nu e asta, a spus Rambert cu greutate.
Şi s-a oprit. Tarrou l-a privit şi deodată i-a zâmbit.
Au mers pe un culoar îngust ai cărui pereţi erau zugrăviţi în verde-deschis şi unde plutea o lumină  de acvarium. Înainte de a ajunge la uşa dublă cu geam în spatele căreia se vedea o ciudată mişcare de umbre, Tarrou l-a condus pe Rambert într-o sală foarte mică, ai cărei pereţi erau în între­gime acoperiţi cu dulapuri. A deschis unul dintre ele, a tras dintr-un sterilizator două măşti de tifon hidrofil, i-a întins una lui Rambert şi l-a invitat să şi-o pună. Ziaristul l-a între­bat dacă asta foloseşte la ceva şi Tarrou a răspuns că nu, dar că dă încredere celorlalţi.
Au împins glasvandul. Era o sală imensă, cu ferestrele ermetic închise, în ciuda anotimpului. În partea de sus a pereţilor bâzâiau aparate care împrospătau aerul şi elicele lor curbe răscoleau aerul lăptos şi supraîncălzit pe deasupra a două rânduri de paturi cenuşii. Din toate părţile se ridicau gemete înăbuşite sau subţiri care se amestecau într-un vaier monoton. Oamenii îmbrăcaţi în alb se mişcau cu încetineală în lumina crudă care se revărsa pe ferestrele largi şi înalte prevăzute cu gratii. Rambert s-a simţit prost în căldura cum­plită a acestei săli şi l-a recunoscut cu greu pe Rieux când l-a văzut aplecat deasupra unui corp care gemea. Doctorul făcea incizia ganglionilor unui bolnav pe care două infirmiere, din două părţi ale patului, îl ţineau răstignit .Când s-a ridicat, doctorul a pus instrumentele pe platoul pe care un ajutor i-l întinsese şi a rămas o clipă nemişcat uitându-se la omul pe care tocmai îl pansau.
—  Ce mai e nou ? i-a spus el lui Tarrou care se apropia.
—  Paneloux acceptă să-l înlocuiască pe Rambert la casa-carantină. Ne-a mai ajutat el mult şi până acum. Rămâne ca echipa a treia de teren să se regrupeze fără Rambert.
Rieux aprobă din cap.
—  Castel a terminat primele preparate. Propune o încercare.
—  A! a spus Rieux, asta e bine.
— În sfârşit, e aici Rambert.
Rieux s-a întors. Pe deasupra măştii ochii i s-au micşorat zărindu-l pe gazetar.
—  Ce faci dumneata aici ? spune el. Ar trebui să fii în altă parte.
Tarrou a spus că plecarea e în seara asta pe la miezul nopţii şi Rambert adăugă: "În principiu".
De fiecare dată când unul din ei vorbea, masca hidrofilă se umfla şi se umezea în dreptul gurii. Asta dădea conver­saţiei ceva ireal, ca un dialog între statui.
—  Aş vrea să vă vorbesc, a spus Rambert.
—  O să ieşim împreună, dacă vrei. Aşteaptă-mă în bi­roul lui Tarrou!
Puţin după aceea Rambert si Rieux se instalau pe banca din spate a maşinii doctorului. Tarrou conducea.
—  Nu se mai găseşte benzină, a spus acesta demarând. Mâine mergem pe jos.
—  Doctore, spune Rambert, nu plec şi vreau să rămân cu dumneavoastră!.
Tarrou nu s-a clintit. Continua să conducă. Rieux părea incapabil să se smulgă din oboseala lui.
—  Şi ea ? spune el cu o voce înăbuşită.
Rambert spune că s-a mai gândit, că el continua să creadă ceea ce credea, dar dacă ar pleca, i-ar fi ruşine. Asta l-ar stin­gheri în iubirea lui pentru aceea pe care o lăsase. Dar Rieux s-a îndreptat şi a spus cu o voce fermă ca asta e o tâmpenie şi că nu e o ruşine să preferi fericirea.
—  Da, spune Rambert, dar poate să-ţi fie ruşine să fii fe­ricit singur.
Tarrou, care tăcuse până atunci, fără să se întoarcă spre ei, spune că dacă Rambert voia să împărtăşească nenoroci­rea oamenilor, n-o să mai aibă niciodată timp pentru fericire. Trebuia să aleagă.
—  Nu e asta, spune Rambert. Am crezut totdeauna că sunt străin de acest oraş şi că n-am nici o legătură cu dumneavoastră. Dar acum când am văzut ce-am văzut, ştiu că sunt de aici, indiferent dacă vreau sau nu. Povestea asta ne priveşte pe toţi.
Nimeni nu răspunde şi Rambert pare să-şi piardă răbdarea.
—  O ştiţi de altfel foarte bine. Altfel ce căutaţi în acest spital ? Prin urmare, dumneavoastră aţi ales şi aţi renunţat la fericire ?
Tarrou şi Rieux tot nu răspunseseră. Tăcerea a durat multă vreme, până s-au apropiat de casa doctorului. Şi din nou Rambert a pus întrebarea sa din urmă, cu şi mai mare tărie. Şi, singur, Rieux s-a întors spre el. S-a ridicat făcând un efort:
—  Iartă-mă, Rambert, spune el, dar nu ştiu. Rămâi cu noi din moment ce o doreşti.
O deviere bruscă a maşinii l-a făcut să tacă. Apoi reia uitându-se drept înaintea lui:
—  Nimic pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce iubeşti. Şi totuşi am renunţat şi eu, fără să ştiu pentru ce.
S-a lăsat iar încet pe perna sa.
—  E un fapt, atâta tot, spune el cu oboseală. Să-l înre­gistrăm si să tragem consecinţele.
—  Ce consecinţe ? întreabă Rambert.
—  A, spune Rieux, nu se poate în acelaşi timp să vindeci şi să ştii. Deci să vindecăm cât mai repede posibil. E lucrul cel mai grabnic.
La miezul nopţii, Tarrou şi Rieux îi făceau lui Rambert planul cartierului pe care îl însărcinau să-l cerceteze, când Tarrou s-a uitat la ceas. Ridicând fruntea a întâlnit privirea lui Rambert.
—  I-aţi prevenit ?
Ziaristul şi-a ferit privirea.
—  Trimisesem un bilet, spune el cu trudă, înainte de a veni să vă văd.


Serul lui Castel a fost încercat în ultimele zile ale lui oc­tombrie. Practic, acest ser era ultima speranţă a lui Rieux. În cazul unui nou eşec, doctorul era convins că oraşul va cădea pradă capriciilor maladiei, fie că epidemia şi-ar prelungi încă acţiunea timp de luni întregi, fie că s-ar hotărî să se oprească fără pricină.
Chiar în ajunul zilei în care Castel venise să-l viziteze pe Rieux, fiul domnului Othon se îmbolnăvise şi toată familia fusese nevoită să intre în carantină. Mama, care ieşise cu puţin înainte, s-a văzut deci izolată pentru a doua oară. Respectând instrucţiunile, judecătorul l-a chemat pe doctorul Rieux îndată ce a recunoscut pe corpul copilului semnele bolii. Când Rieux a sosit, tatăl şi mama stăteau în picioare la marginea patului. Fetiţa fusese îndepărtată. Copilul era în perioada de toropire şi s-a lăsat examinat fără să se plângă. Când doctorul a ridicat fruntea, a întâlnit privirea judecăto­rului şi în spatele lui faţa palidă a mamei care îşi pusese o batista la gură şi urmărea gesturile doctorului cu ochii larg deschişi.
—  Asta e, nu-i aşa ? a spus judecătorul cu un glas rece.
—  Da, a răspuns Rieux, privind din nou copilul.
Ochii mamei s-au mărit, dar continua să nu zică nimic. Judecătorul tăcea şi el, apoi a spus, pe un ton mai coborât:
—  Ei, bine, doctore, trebuie să facem ceea ce e prescris. Rieux se ferea s-o privească pe mamă, care îşi ţinea me­reu batista la gură.
—  Are să meargă repede, a spus el şovăind, dacă aş pu­tea să telefonez.
Domnul Othon spune că o să-i arate unde e telefonul. Dar doctorul s-a întors spre femeie:
—  Sunt dezolat. Trebuie să pregătiţi câteva lucruri. Ştiţi despre ce e vorba.
Doamna Othon părea încremenită. Se uita în pământ.
—  Da, a spus ea dând din cap, asta o să şi fac.
Înainte de a-i părăsi, Rieux nu s-a putut împiedica să nu-i întrebe dacă n-au nevoie de ceva. Femeia îl privea mereu în tăcere. Dar judecătorul şi-a ferit de astă dată privirea.
—  Nu, a spus el, apoi a înghiţit, dar salvaţi-mi copilul.
Carantina, care la început nu era decât o simplă formali­tate, fusese organizată de Rieux şi Rambert într-un mod foarte strict. În special ei ceruseră ca membrii aceleiaşi familii să fie totdeauna izolaţi unii de alţii. Dacă unul din mem­brii familiei fusese contaminat fără s-o ştie, nu trebuiau înmulţite ocaziile favorabile maladiei. Rieux a explicat aceste considerente judecătorului, care le găsise bune. Cu toate acestea, soţia lui şi el s-au privit în aşa fel, încât docto­rul a simţit până unde această despărţire îi lăsa des­cumpăniţi. Doamna Othon şi fetiţa ei au putut fi trimise la hotelul de carantină condus de Rambert. Dar pentru ju­decătorul de instrucţie nu mai era loc decât în tabăra de izo­lare pe care prefectura tocmai o organiza pe stadionul municipal cu ajutorul corturilor împrumutate de serviciul drumurilor publice. Rieux s-a scuzat, dar domnul Othon a spus că există o regulă pentru toată lumea şi că era drept să i se supună.


va urma