Silviu Brucan
Pătrăscanu si Bodnăras
Alexandru Singer:
Cum erau ei, domnule Brucan?
Silviu Brucan:
Cei doi lideri comunişti implicaţi în conspiraţie păreau cu totul neverosimili. Lucreţiu Pătrăscanu era un intelectual de rasă, crescut în casa unui mare cărturar şi literat. D. D. Pătrăscanu. Un bărbat înalt, cu fruntea bombată şi părul dat peste cap, cu doi ochi sfredelitori şi sprâncene stufoase, ceea ce şi explica succesul său la doamnele din înalta societate, atrase şi de misterul care înconjura personajul. Impunea din primul moment, cu tonul său autoritar, muiat doar de şăgalnicul accent moldovenesc, şi cu vocea, pe care se pricepea să o moduleze după situaţie. Era tipul de lup singuratic, care nu se încadrase niciodată într-o celulă de partid, şi de aceea tovarăşii îl priveau cu suspiciune, ca pe un antipod al tipului colectivist. Conştient de superioritatea lui intelectuală, părea arogant până în momentul când acţiona acea comunicare tipică relaţiilor dintre tovarăşii aflaţi în ilegalitate. Atunci devenea cald, sensibil, mânat de dorinţa de a stabili o comunicare directă cu muncitorii din partid, numai dacă erau inteligenţi. Dacă mintea le mergea mai anevoie, îi dispreţuia şi nu-şi ascundea sentimentul. Era convins că el trebuie să devină conducătorul partidului şi, la un pahar de vin, chiar mărturisea acest lucru. Desigur Gheorghiu-Dej a aflat ce-i umbla prin cap. Astfel a început conflictul dintre cei doi, care avea să ducă la un deznodământ tragic pentru Lucreţiu - crima cea mai monstruoasă comisă de Gheorghiu-Dej cu sânge rece.
Fapt este că originea şi formaţia lui Lucreţiu i-au permis să stabilească relaţii personale de comunicare atât cu Regele Mihai, cât şi cu oameni politici de anvergura lui Iuliu Maniu a lui Dinu Brătianu şi a lui Titel Petrescu, cărora le inspira respect, deşi era comunist.
Şi Emil Bodnăras era intelectual, versat atât în cultura germană, cât şi în cea rusă vorbind perfect ambele limbi. Dar, la el, predomina formaţia de militar. Poziţia lui dreaptă chiar şi atunci când şedea într-un fotoliu, vorba aspră, de om obişnuit să ordone pieptănătura ca peria, privirea severă şi ţinuta ireproşabilă, chiar când umbla în civil, te făceau să-ţi dai seama imediat că ai în faţă un ofiţer. Figură misterioasă şi enigmatică, ce terminase ca şef de promoţie Şcoala militară din Timişoara, după care devenise ofiţer în armată. Dar, pe neaşteptate, a dezertat şi a dispărut fără urmă în spatele frontului sovietic. Acolo, a urmat, probabil, un curs de spionaj sovietic şi s-a întors în ţară, în 1935. Prins şi condamnat pentru dezertare şi ca „suspect de spionaj", a fost închis la Doftana, unde l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej. Eliberat în 1943, şi-a reluat activitatea ilegală.
Pe generalii regelui îi impresionase prin pregătirea militară şi ordinea în gândirea şi planurile sale strategice. In plus, poseda ceva neobişnuit în lumea lor, şi anunme cunoaşterea aprofundată a comportării atât a generalilor germani, cât şi a celor ruşi, de unde capacitatea de a anticipa reacţiile lor privind insurecţia română. Numai cultura lui germană şi rusă îi permitea o asemenea perspicacitate. Ea conferea planurilor militare ale insurecţiei o certitudine absolut necesară unui act atât de periculos şi de riscant cum a fost actul de la 23 august 1944.
Ce s-ar fi întâmplat dacă aceşti doi oameni n-ar fi existat? I-am cunoscut destul de bine pe toţi cei din conducerea partidului şi pot spune cu toată certitudinea că nu avea cine să-i înlocuiască, nici pe unul, nici pe celălalt. Erau unicate. Oare îi creează istoria, sau ei creează istoria?
Alexandru Singer:
Din discuţiile cu ei, ştiaţi ce se pregăteşte.
Silviu Brucan:
Ştiam că prima întâlnire a celor doi cu reprezentanţii Regelui avusese loc în noaptea de 13 spre 14 iunie 1944, într-o casă a Partidului din Calea Moşilor numărul 103. Participaseră fostul şef al Statului-Major, generalul Gheorghe Mihail (destituit de Antonescu, dar numit de Regele Mihai comandant al acţiunii militare insurecţionale), generalul Constantin Sănătescu (şeful Casei Militare Regale) şi colonelul Dumitru Dămăceanu, şeful de Stat-Major al Comandamentului Capitalei, iar din partea Palatului, baronul Ion Mocsony-Stârcea, mareşal al Palatului, Mircea Ioaniţiu, şef de cabinet, şi Grigore Niculescu-Buzeşti, consilier diplomatic. Se discutase acolo aşa-numitul Plan Gigurtu, al celui care a fost prirn-ministru, adus de oamenii regelui. Delegaţii PCR l-au supus unei serioase analize şi l-au respins ca nerealist şi chiar primejdios.
La o şedinţă de partid, de la finele lui iunie, a venit un emisar trimis de Emil Bodnăraş, care ne-a explicat că Planul Gigurtu propunea ca regele să discute cu ministrul Germaniei la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger, problema înlocuirii mareşalului Antonescu cu un guvern Gigurtu, iar acesta, o dată venit la cârma ţării, să pregătească ieşirea României din război şi trecerea de partea Aliaţilor. Era un plan naiv, pentru că Hitler nu ar fi renunţat în acel moment la Antonescu, în care avea deplină încredere, şi primejdios, pentru că ar fi atras atenţia Gestapoului asupra faptului că la Palat se unelteşte o lovitură, ceea ce ar fi dus la sporirea vigilenţei organelor militare şi de spionaj germane şi chiar la suprimarea sau neutralizarea celor de la Curtea Regelui bănuiţi a fi printre conspiratori.
Delegaţii P.C.R. prezentaseră propriul lor plan:
1. Comandantul-şef, adică Regele, să-i ordone armatei să întoarcă armele împotriva adevăratului duşman: Germania hitleristă.
2. Ion Antonescu să fie chemat la Palat, Regele să-i ceară să încheie un armistiţiu cu puterile aliate şi să o rupă cu Germania. In caz de refuz, să fie arestat pe loc.
3. Organizarea unui comitet militar, care să pregătească temeinic lovitura militară şi apărarea împotriva unei posibile riposte germane.
4. Pregătirea şi înarmarea gărzilor patriotice în vederea sprijinului trupelor regulate şi a apărării întreprinderilor vizate de nemţi.
5. Constituirea unui guvern al Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), care să declare încetarea coaliţiei cu Germania şi trecerea de partea Aliaţilor, cu întregul dispozitiv militar al României.
Era evident un plan foarte îndrăzneţ, dar, la o analiză mai temeinică, apărea judicios politic şi realist din punct de vedere militar. Cu timpul, atât generalii implicaţi, cât şi consilierii regelui l-au acceptat şi, până la urmă, l-au convins şi pe Regele Mihai că asta era soluţia cea mai bună în condiţiile date.
Rămâne, totuşi, un fapt unic în istorie: doi „duşmani de clasă“, aflaţi la polii opuşi ai societăţii româneşti, cădeau de acord nu numai asupra unui plan comun de insurecţie politică şi militară, ci, culmea, acceptau să conlucreze în conspiraţie, ceea ce presupunea încredere reciprocă, o încredere care, în mod necesar, se baza pe premisa că fiecare dintre părţi era cinstită şi demnă de încredere.
Ce gândeau cele două părţi? De-o parte, erau politicienii comunişti, care denunţaseră sistematic Monarhia ca instituţia cea mai retrogradă şi pe regii României ca pe cei mai mari moşieri şi exploatatori ai poporului, garanţi ai regimului burghezo-moşieresc. De cealaltă parte, Regele şi curtenii săi, care îi socoteau pe comunişti ca pe nişte extremişti periculoşi, care voiau să distrugă ordinea de stat, să răstoarne capitalismul şi să instaureze o dictatură brutală şi sângeroasă, aliată Moscovei şi supusă acesteia. Şi totuşi, cele două părţi şi-au învins prejudecăţile ideologice şi chiar resentimentele, care mergeau până la ura de clasă, pentru a-şi uni forţele împotriva a ceea ce ele percepeau în acel moment a fi duşmanul comun: Germania hitleristă. Era, de fapt, reflectarea pe plan naţional românesc a marii coaliţii între Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, coaliţie care a dus la zdrobirea hitlerismului. In România se putea vorbi de ceva în plus, deoarece, în timp ce Roosevelt şi Churchill operau la nivel internaţional, concepând coaliţia cu marea putere comunistă ca pe o alianţă de moment între state, dictată de raison d’etat, fără implicaţii pe plan intern, unde cele două sisteme antagoniste îşi păstrau caracteristicile şi prerogativele proprii, la noi, conspiraţia Regelui cu comuniştii se desfăşura pe plan intern, cu evidente implicaţii asupra ordinii sociale din ţară. Partidul Comunist devenea parte a unui bloc politic intern, menit să participe la deciziile politice naţionale, deci un factor semnificativ al structurii puterii în România. Asta era cu totul altceva şi mergea mult mai departe şi mai adânc decât coaliţia antihitleristă. Nici Roosevelt, nici Churchill nu concepeau alianţa cu Stalin ca pe un pact politic, care implica în vreun fel statutul partidelor comuniste american sau britanic, implicit ordinea socială capitalistă din ţările lor. In România era deci vorba de un act politic deosebit. Şi, desigur, tocmai aici rezidă şi sursa caracterului vremelnic al acestuia, care, aşa cum se va vedea, nu putea să dureze mai mult decât perioada războiului. Era un produs politic al războiului antihitlerist, şi atât. El era dictat de aprecierea realistă şi lucidă a condiţiilor specifice în care se afla România, şi anume vecinătatea cu Uniunea Sovietică, faptul că Armata Roşie pătrunsese pe teritoriul românesc, apropiindu-se ameninţător de Bucureşti şi dacă România rămânea în postura de aliat al lui Hitler şi invadator al Uniunii Sovietice până la Stalingrad, pătrunderea Armatei Roşii pe întreg teritoriul ei însemna şi măturarea instituţiilor responsabile româneşti, inclusiv a Monarhiei. In strădania de a evita un asemenea deznodământ fatal, deveneau irelevante încercările forţelor politice tradiţionale de a încheia înţelegeri cu America şi Marea Britanie, ba la Ankara, ba la Cairo. Exista o singură cale - aceea de a trata direct cu Guvernul Sovietic, cu Stalin. Şi, pentru a face credibil şi eficient un asemenea demers politic sau diplomatic, era nevoie de un interlocutor valabil - Partidul Comunist din România. Iar pentru acesta din urmă, Regele Mihai, în calitatea sa de şef suprem al forţelor armate, era singura instituţie care putea conferi eficienţă planului de răsturnare a dictaturii fasciste şi de întoarcere a armelor împotriva Germaniei. Uite aşa s-a încheiat acest „pact cu Diavolul".
In Palatul Regal prin uşa din dos
Alexandru Singer:
Cum aţi perceput Dvs. evenimentele de la 23 august 1944?
Silviu Brucan:
Totul se petrecea pe ascuns. Iată, de pildă, un document publicat pentru prima dată în august 1990: registrul de audienţe la Rege, pe care-1 ţinea de regulă adjutantul regal de serviciu, care în ziua de marţi, 22 august 1944, înregistra la ora 22 (10 p.m.) audienţa D-lui Lucreţiu Pătrăşcanu împreună cu generalii Sănătescu, Anton, Aldea şi col. Dămăceanu, Baronul Stârcea şi comandorul Udrischi, adjutant regal'. Era şedinţa în care s-au pus la punct în detaliu acţiunile ce urmau să fie întreprinse a doua zi: invitarea lui Antonescu la Palat şi arestarea sa, Proclamaţia regelui, decretele-legi privind formarea noului guvern Sănătescu, amnistia, inclusiv prima fază a planului militar.
Lucreţiu Pătrăşcanu relatează: „Problema spinoasă era cum să intru la Palat, sustrăgându-mă nu numai pazei exterioare, ci şi eventualilor spioni recrutaţi de Gestapo şi de Siguranţă, în interiorul Palatului. O dublă vigilenţă trebuia deci înfrântă. Folosind o maşină a Palatului, cu un şofer de toată încrederea, am trecut de primele gărzi, rămânând într-o curte exterioară încăperilor principale. Acestea se petreceau la ore de noapte. De aici, folosind intrări neuzitate şi o serie întreagă de coridoare şi încăperi în care nu întâlnisem nici un om, am fost condus în camera în care urma să se ţină şedinţa - în apartamentul personal al regelui, din chiar mijlocul Palatului. Tot Palatul părea adâncit în somn. In sălile şi încăperile prin care am trecut era complet întuneric. Toate aparenţele că nu se întâmpla nimic neobişnuit trebuiau păstrate. Şedinţele ţineau de obicei până la 3 şi 4 dimineaţa. Insă înainte de a se crăpa de ziuă, părăseam Palatul cu aceleaşi măsuri de precauţie ca la venire. Prezenţa mea la Palat a rămas necunoscută până după 23 august." De menţionat că acest scenariu conspirativ de la Palat s-a repetat de trei ori.
Arestarea Conducătorului
Dupa-amiaza zilei de 23 august s-a desfăşurat ca un film cu suspans. Martori oculari povestesc că la ora 16,12 pătrundea prin poarta principală a Palatului coloana Conducătorului, formată din trei maşini, la mijloc aflându-se Mercedesul blindat din care a coborît Mareşalul. Arăta furios, plesnind cu cravaşa de cavalerist, pe care o purta mereu in carimbul cizmei. De câte ori venea la Palat îl apuca furia, căci, constituţional, Regele, era singurul om din România ierarhic superior, ca o sfidare vie a autorităţii lui de "Conducător".
Fu introdus în „salonul galben", unde se aflau Regele, generalul Sănătescu şi Mihai Antonescu. In spatele unei draperii groase, în biroul lui Mihai, urmăreau scena cu respiratia tăiată baronul Mocsony, Niculescu-Buzeşti, generalul Aldea şi Mircea loaniţiu, fiecare având asupra lui un pistol încărcat pentru orice eventualitate, deşi ştiau că o echipă condusa de maiorul Anton Dumitrescu, ajutat de plutonierul-major Bală Dumitru, aştepta pentru a proceda la arestarea celor doi Antoneşti.
"Cu o voce sugrumată de emoţie, Regele îl pofti pe Mareşal să şadă şi cu greu izbuti sa rosteasca:
- Am aflat că ruşii au spart frontul. Aş dori să ştiu ce măsuri intenţionaţi să luaţi? Mareşului începu să explice situaţia, recunoscând că inamicul înaintase, dar că, într-o zi-doua înaintarea va fi oprită.
Regele îşi cunoştea însă bine partitura, pe care o repetase de zeci de ori. El spuse cu un ton vădit autoritar:
- Situaţia e foate critică şi cred că ar trebui să cereţi armistiţiu.
De data asta, Mareşalul se arătă iritat. Era prima oară când Regele îi vorbea pe un asemenea ton. Se foi în fotoliu, o vână începu să-i zvâcnească lângă tâmplă, sângele îi navali in obraji (de unde şi porecla de Câinele Roşu) şi repetă, mânios:
- Voi cere armistiţiu când voi crede eu de cuviinţă şi în anumite condiţiuni.
La care Regele spuse:
E prea târziu pentru a ne apuca să ne tocmim.
Cautand să-şi stăpânească nervii, Antonescu răspunse:
- Vreau garanţii, iar dacă nu mi se dau, voi continua lupta alături de trupele germane.
Această replică îl făcu pe Mihai să fie mai hotărât.
- Soluţiile Dvs. nu sunt acceptabile. Trebuie să cereţi armistiţiu.
Asta era prea de tot. Mareşalul izbucni:
- Ştiu să-mi aleg şi singur momentul. Nu trebuie să fiu învăţat.
Aici, Mihai avea pregătită replica:
- Dacă nu acceptaţi, ar fi corect să vă daţi demisia.
- Nu-mi dau demisia, ţipă Mareşalul, roşu ca focul, şi adăugă celebra frază: Nu cumva credeţi că voi da ţara pe mâna unui copil.
Era rândul lui Mihai să-şi piardă cumpătul. Dar şi această situaţie fusese prevăzută în scenariu. Se scuză şi ieşi să bea un pahar de apă minerală în camera alăturată, unde se aflau intimii săi. Aceştia îl încurajară să dea lovitura decisivă. Se întoarse în «salonul galben» şi zise:
- Regret că nu vreţi să faceţi ceea ce vă cer.
La care Mareşalul ripostă brusc:
- Nu-mi voi schimba planurile. Voi continua războiul.
Sosise momentul loviturii îndelung pregătite.
- In cazul acesta, domnule mareşal, mă văd nevoit să ţin seama de voinţa poporului meu, exprimată prin cele patru partide democratice, şi să iau măsuri pentru a scoate imediat ţara din război, pentru a o salva de la un dezastru. In acest scop, am hotărât să efectuaţi chiar astăzi armistiţiul, iar dacă refuzaţi, vă ordon să demisionaţi chiar acum!
Tremurând de furie, Antonescu ripostă cu energie:
- Nu primesc nici un ordin de la nimeni. Eu sunt cel care porunceşte, şi nu cel care primeşte porunci.
- Dacă acesta este răspunsul, atunci sunteţi destituit, rosti Regele cuvântul magic."
In acel moment, echipa maiorului Dumitrescu intră în salon şi procedă la arestarea
celor doi Antoneşti, iar plutonierul-major Bâlă îi conduse în seiful din dormitorul regelui, unde fură împinşi cu forţa. Bâlă închise uşa în urma lor şi răsuci cele şase butoane ale cifrului. Erau, în sfârşit, la „loc sigur".
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu