Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (9)

Violeta Nastasescu

Iulian Vlad nu era cu nimic mai puţin cultivat, prevenitor şi politicos decât predecesorul său, însă hotărât nu atât de introvertit şi cu o natură care să inspire teamă amestecată cu respect. Examinându-1 mai îndeaproape, am observat că, deşi se purta cum se cuvine cu Elena Ceauşescu, nu prea se pierdea cu firea în faţa ei, conduita sa era atât de firească, încât se delimita net de cercul de colaboratori dispuşi să o aduleze şi să o flateze.

Dar să nu divaghez. Cu ocazia unei plimbări pentru a cunoaşte mai bine oraşul Karachi, în formaţia menţionată, generalul Vlad era taciturn, lăsându-mă pe mine să susţin conversaţia, intervenind numai atunci când găsea de cuviinţă că era imperios necesar. Odată ea a observat că în curţile locuitorilor din Karachi nu se vedea nici urmă de păsări sau alte animale domestice. „Nu văd nici măcar o găină sau o capră. Mă întreb din ce trăiesc ăştia fără nimic pe bătătură?” M-am aflat în încurcătură să îi dau un răspuns autorizat, nefiind familiarizată cu modul de viaţă pakistanez, aşa încât l-am lăsat pe general să preia iniţiativa: „Brutăriile vând un fel de pâine în formă de lipie, condimentată ou mult piper şi sare; cine o mănâncă simte nevoia să bea multă apă, până când i se umple stomacul, iar senzaţia de foame dispare!”. La auzul acestei maniere de a hrăni oamenii, Elena Ceaşescu a fost teribil de amuzată, a râs din toată inima şi, când a revenit la reşedinţă, a ţinut să o relateze şi soţului ei. îmi amintesc că era seara, ei luau masa şi am fost frapată să o văd pe Elena Ceauşescu devenind dintr-o dată serioasă şi spunând preşedintelui: „Nicule, ideea merită reţinută!”.

Cu un alt prilej, când făceam turul oraşului, Elena Ceauşescu a atins subiectul premiului Nobel, comentând asupra eligibilităţii pentru faimoasa distincţie. Am ascultat politicoasă explicaţiile ei erudite, în timp ce urmăream faţa generalului care, aşezat în scaunul din faţă, părea şi el numai urechi. Dânsa ajunsese la biografia lui Alfred Nobel: „A inventat praful de puşcă, ştiai?”, m-a informat ea profesional. Iubitoare de adevăr cum eram, m-am aventurat să introduc o mică erată: „Mi se pare că era dinamită, nu-i aşa?” „Da, poţi să o numeşti şi aşa!”, a spus ea cu seninătate şi subiectul a fost abandonat.

Ca şi în vizitele precedente în străinătate, Elena Ceauşescu a arătat un interes special faţă de felul şi calitatea darurilor pe care le primea de la gazde. In Pakistan a primit cadou, printre altele, un covor neobişnuit de mare. Nedându-şi seama de valoarea darului, m-a convocat să-mi ceară părerea asupra calităţii şi valorii covorului. Nu eram, fireşte, o expertă, însă văzusem şi citisem destul despre covoarele orientale, mai ales la Londra, pentru a-mi da seama că mă aflam în faţa unui covor de foarte bună calitate. Ţesătura era fină şi moale ca mătasea, reversul evidenţia un număr considerabil de noduri pe inciul pătrat. I-am spus toate aceste lucruri, asigurând-o că darul primit era o piesă de artă valoroasă, care fără îndoială costa o avere. L-a luat acasă cu mare entuziasm.

Nu a fost la fel de încântată când a auzit de la şeful Protocolului că era fericita beneficiară a câtorva saci mari de orez de calitate, ca dar din partea preşedintelui pakistanez. ,hai de mine, a exclamat ea, mai am acasă nişte saci rămaşi de la vizita precedentă în Pakistan!” Cu toate acestea, i-a acceptat şi pe cei primiţi acum, aşa că sacii au fost luaţi şi duşi la Bucureşti, împreună cu celelalte daruri adunate în timpul turneului. In sinea mea m-am întrebat oare de ce păstra acel munte de orez până să putrezească în loc să îl ofere altora, care cu siguranţă ar fi ştiut să-i dea o mai bună folosinţă.

Nu cred că mai e de adăugat ceva care să aibă vreo semnificaţie aparte în privinţa vizitelor în Pakistan. Ca toate celelalte popoare din extraordinarul Orient, locuitorii ţării sunt deosebit de calzi şi primitori. Şi cu siguranţă islamul îi face în mod deosebit mai curaţi la trup şi suflet. Păcat că animozităţile etnice, discordiile confesionale şi ambiţiile politice fac atmosfera atât de tensionată într-o ţară pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu o istorie glorioasă şi cu atât de multe bogăţii spirituale şi materiale. Păcat.


Indonezia

„Violeta, ţi-ai văzut visul cu ochii. Ai ţinut să vezi Indonezia şi uite că ai reuşit!”, mi-a spus Elena Ceauşescu zâmbitoare, pe un ton blând, mângâietor. In acel moment ea şi soţul ei, ca şi restul delegaţiei române, asistau, în compania domnului şi a doamnei Suharto, la o frumoasă reprezentaţie în aer liber de dansuri şi cântece tradiţionale. Intrucât mă aflam alături de ea, îi povestisem despre' admiraţia pe care o aveam pentru Indonezia încă de la experienţa plăcută din timpul Festivalului Tineretului şi Studenţilor din anul 1953. Ii plăcea să asculte poveştile acestea romantice care o făceau nostalgică, gândind probabil la propria ei tinereţe. „Mă mir că nu i-ai căzut cu tronc vreunuia din băieţii din delegaţie”, m-a tachinat ea în glumă. „Spune-i povestea asta şi doamnei Suharto, cu siguranţă o să-i placă!”. I-am dat curs îndemnului chiar atunci, spre surprinderea plăcută a primei-doamne indoneziene.

Dispoziţia Elenei Ceauşescu era excelentă. Primirea de bun venit de la aeroport fusese foarte călduroasă şi prietenoasă, iar ambianţa de la casa de oaspeţi unde am fost instalaţi a contribuit în mare măsură la starea de spirit calmă în care se găsea. Căldura pe care o degaja palatul se datora mai cu seamă numeroaselor decoraţiuni, mobilei din nepreţuitul lemn de tec, sculptat cu măiestrie în motive florale şi animale, şi fabuloaselor reprezentări de zeităţi, dintre care Garuda ocupa un loc de frunte. In împrejurimile palatului se aflau pajişti frumos îngrijite şi tufişuri de plante înflorite, intens colorate, încât ai fi crezut că sunt luminiscente. Totul era atât de ireal încât aveai impresia că te afli în Edenul biblic.

Cuplul prezidenţial indonezian, domnul şi doamna Suharto, s-au dovedit gazde perfecte, iar aranjamentele pe care le făcuseră pentru oaspeţi au fost fără cusur. Suharto era politicos şi prevenitor, dar dacă dădeai la o parte cât de cât acest înveliş puteai descoperi militarul de carieră cu care nu te jucai. Se deosebea de predecesorul său, Ahmed Sukarno, politician care, după ce s-a debarasat de olandezi, s-a bizuit pe prestigiul pe care îl câştigase ca părinte al independenţei Indoneziei în efortul de a menţine un echilibru între naţionalişti şi comunişti. Uita că în ochii celor din urmă nu era mai mult decât un tovarăş de drum de care urmau să se dispenseze la momentul oportun, adică atunci când vor reuşi, cu puţin ajutor chinez, să pună mâna pe putere. Vajnicul general a văzut pericolul, l-a înlăturat pe liderul de acum vlăguit şi cu sănătatea precară, a pus mâna pe frâiele puterii şi i-a trimis pe comunişti la plimbare, nu fără vărsare de sânge, întrucât aceştia rareori părăsesc scena paşnic şi de bună voie. A pus la treabă imensele resurse umane şi naturale ale Indoneziei, îndeosebi petrolul. Pe plan intern, iată efectele pe care le-am putut vedea cu ochii mei, cel puţin în privinţa capitalei Jakarta şi a zonei din jurul acesteia: noi clădiri rezidenţiale, administrative şi financiare; o activitate comercială înfloritoare, magazine modeme de tot felul în care se vindeau produse de calitate, autohtone şi de import; hoteluri şi restaurante, atât populare, cât şi de lux. Peste tot se simţea în aer adierea prosperităţii, experienţă şocantă pentru mine, de vreme ce acea atmosferă contrasta puternic şi dureros cu nesfârşitele lipsuri care dominau viaţa în România acelor vremuri.

Pe plan extern, conştient de importanţa specifică a ţării sale, generalul Suharto a adoptat o politică strategică de redresare a echilibrului de putere între cele două oceane - Indian şi Pacific - în favoarea americanilor. Această manevră a restrâns influenţa Chinei asupra verigii mai slabe din Asia de Sud - Indochina -, manevră despre ale cărei rezultate nu este nevoie să reîmprospătez memoria nimănui. Prezint acest cadru politic de ansamblu numai pentru a explica de ce preşedintele Ceauşescu şi soţia au fost primiţi cu atât de mare entuziasm. Las deoparte existenţa raporturilor apropiate, în mod tradiţional făurite de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Sukamo în prima parte a anilor ’60. Acum vederile liderului indonezian coincideau cu cele ale omologului său român, întrucât rolul pe care îl juca Suharto în Orientul îndepărtat era similar cu cel pe care Ceauşescu îl juca, este drept, la o scară mai mică, în propria sa regiune: redresarea echilibrului de putere în Balcani şi în Orientul Mijlociu, mai departe de ruşi şi mai aproape de americani. Ambele manevre produceau avantaje în mod egal pentru cei doi lideri.

Oaspeţii români se instalaseră în frumoasa lor reşedinţă împreună cu toţi cei care le stăteau la dispoziţie din zorii zilei până noaptea târziu - ofiţeri, gărzi, aghiotant, medic, chelner, bucătar, coafeză, maseuză. Membrii delegaţiei, interpreţii, ziariştii, dactilograful, stenograful şi alţi membri ai personalului auxiliar au fost cazaţi la unul dintre hotelurile de lux răsărite ca ciupercile în toată Jakarta, ca parte a avântului acelui laissez faire sub preşedintele Suharto. întrucât eram decisă să stau la reşedinţă indiferent care ar fi fost programul - niciodată nu se ştia când avea nevoie de mine Elena Ceauşescu -, mi-am făcut un mic bagaj cu îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare în timpul zilei şi, după micul dejun luat devreme la hotel, împreună cu oricine se întâmpla să mă însoţească, porneam la palat şi mă instalam în camera Corneliei, despachetam şi mă pregăteam pentru activităţile de peste zi. Inutil de precizat, hotelul de cinci stele era superb, cinele erau delicioase, orchestra de primă mână interpreta o muzică indoneziana deosebită - ce altceva mi-aş fi putut dori?

Legăturile economice şi comerciale figurau în topul tratativelor oficiale. Alături de cei doi lideri, aşezaţi fiecare la mijlocul câte unei laturi a mesei, stăteau şi consoartele lor, drept urmare, m-am aflat în preajma Elenei Ceauşescu. Interpretul preşedintelui, bunul meu coleg de încredere, domnul Petricu, făcea singur întreaga prestaţie, iar eu, de la o oarecare distanţă, îi trimiteam obişnuitele semne de apreciere a performanţei şi de încurajare. Era şi el un diplomat experimentat şi un bun prieten al soţului meu. Când au intrat în sala de conferinţe, s-a constatat că nu fusese prevăzut niciun scaun pentru mine, ceea ce însemna că urma să rămân în picioare pe tot parcursul întâlnirii. Ştefan Andrei, un adevărat cavaler, a făcut ceea ce niciun alt ministru de externe dinaintea sau după el nu s-ar fi sinchisit să facă: mi-a venit în ajutor procurând un scaun, nu ştiu de unde, şi, aşezându-1 aproape de Elena Ceauşescu, m-a invitat să iau loc.

Era interesant că la tratativele economice participau primele două doamne, mai ales doamna Suharto care, din punct de vedere formal, nu deţinea nicio funcţie de natură să îi justifice prezenţa lângă soţul ei. Totuşi, se zvonea deja cu insistenţă că doamna în chestiune desfăşura activităţi de afaceri implicând mari sume de bani publici, a căror natură se spunea că nu era întru totul legală. Criticii vorbeau deschis de corupţie la vârf, însă toate încercările de a forma o opoziţie organizată erau înăbuşite în faşă cu o mână de fier.

Programul a cuprins diferite activităţi formale - recepţii, discursuri, vizitarea unor aşezăminte sociale şi a unor unităţi economice, toate desfăşurându-se în bune condiţii. De fiecare dată, oriunde se deplasau, serviciul de catering era excepţional, întotdeauna stilat şi de bun gust.

A mai avut loc o vizită într-un sat indonezian, cu locuinţe micuţe şi cochete, cu o vegetaţie luxuriantă ce conferea locului un încântător aer paradisiac. Prânzul, servit într-un restaurant din localitate, s-a ridicat la înălţimea celor văzute în Europa în ceea ce priveşte varietatea şi rafinamentul delicateselor. A urmat o reprezentaţie de cântece şi dansuri specifice locului, după care a fost prezentată o paradă a modei. Fete tinere şi foarte frumoase au făcut o demonstraţie a unor minunate toalete create de un designer cu mult bun-gust din baticurile tradiţionale ale Indoneziei. Doamna care patrona casa de modă a oferit explicaţii pe tot parcursul paradei, menţionând că intenţiona să creeze noi ţesături, nu numai de mătase, dar şi de lână sau alte materii prime utilizate de industria de specialitate, astfel încât să lărgească gama baticurilor pentru a putea fi exportate pe pieţele străine.

Pe drumul spre sat m-am aflat în maşină cu Elena Ceauşescu, însă la întoarcere ea a dorit să meargă cu maşina preşedintelui, astfel încât s-a întâmplat să mă aflu în maşina ocupată de prim-ministrul indonezian şi de soţia sa. In timp ce parcurgeam distanţa, destul de lungă, până la reşedinţă, cei doi au descris diferite aspecte ale modului de viaţă şi ale traiului din Indonezia. In context, soţia prim-ministrului a adus vorba despre un tămăduitor din Filipine, despre care se spunea că poate realiza vindecări miraculoase, ca, de pildă, scoaterea tumorilor fără metode chirurgicale, şi la care veneau chiar pacienţi din alte ţări. Auzisem de controversatul tămăduitor. Unii credeau în abilităţile lui, alţii considerau că este un escroc, dar soţia prim-ministrului rămânea convinsă că nu era un impostor, căci, a insistat ea, chiar o mătuşă a ei fusese vindecată de o maladie socotită incurabilă.

Elena Ceauşescu nu s-a arătat prea doritoare să facă turul Jakartei, preferând să facă plimbări pe pajiştea de la palat, uneori însoţită de preşedinte. Cu acele prilejuri mă sfătuia pe mine să plec prin oraş, ca la întoarcere să-i povestesc ce am văzut. Eram bucuroasă să-i urmez îndemnul, doritoare să văd frumoasele cartiere rezidenţiale şi centrele comerciale elegante. Le-am vizitat aşa cum se vizitează un muzeu, minunându-mă de mâinile de aur care erau capabile să transforme în produse de primă calitate tot ce atingeau: lemn, piatră, marmură, aur, argint, nestemate, sidef, fildeş şi ţesături. Mă aflam în maşină împreună cu generalul Iulian Vlad şi, observând calitatea drumurilor pe care mergeam, i-am adresat o întrebare naivă:
„Oare cum reuşesc oamenii aceştia să aibă străzile şi bulevardele fără gropi sau alte neregularităţi? Şi cum se face că asfaltul nu se topeşte în căldura tropicală?” Tonul întrebării era de aşa natură încât dădea de înţeles că situaţia contrară era firească, ţinând seama de condiţia drumurilor din România. Generalul ştia la ce fac aluzie, aşa încât întrebările mele au rămas fără răspuns, reacţia fiind doar un râs stânjenit.

Elena Ceauşescu s-a lăsat convinsă că baticurile, de care nu auzise niciodată, prezentau interes şi a ales câteva din mormanul de materiale pe care le adusesem la reşedinţă. Alte articole care au trezit interesul ei şi al altor demnitari, inclusiv al generalului Vlad şi al doctorului Nicolau, au fost materialele fine de mătase şi evantaiele din lemn de santal. Cu diurna modestă pe care o primeam, cumpărăturile făcute erau numai daruri simbolice de luat acasă.

Vizita se încheiase. Şederea în Indonezia a fost de neuitat. Membrii delegaţiei păreau a fi ajuns la înţelegeri bune cu omologii lor indonezieni şi toată lumea, în special cuplul prezidenţial, se felicita de succesul pe toate liniile obţinut în Indonezia.

După ceremonia de rămas-bun, ne aflam în avion în drum spre Singapore, următoarea ţară inclusă în turneu, când cineva a venit la mine să-mi dea fiori spunând că Elena Ceauşescu mă cheamă în compartimentul ei. M-am ridicat întrebându-mă ce misiune dorea să-mi încredinţeze, aşa cum eram, suspendaţi în aer. S-a dovedit că nu era vorba de aşa ceva: .Violeta”, mi-a spus ea, „acum că ai fost în Indonezia, care îţi este aşa de dragă, uite aici un batic de mătase naturală să-ţi aduci aminte de vizită!” Nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să-i mulţumesc şi să părăsesc cabina. Acel gest prevenitor pe care l-a avut faţă de mine m-a mişcat nu atât prin valoarea darului în sine, ci prin impulsul de generozitate pe care ea, cu înclinaţia ei de a face economii, îl arăta faţă de mine. Dar natura omenească este complexă şi dificil de desluşit. M-am simţit norocoasă din mai multe motive pentru sentimentele binevoitoare pe care mi le purta, dată fiind insecuritatea vieţii în ţara în care destinul m-a hărăzit să trăiesc.


va urma