Omerta (8)

Mario Puzo

Asasinarea lui Don Raymonde Aprile fu un eveniment uluitor pentru membrii lumii în care acesta deţinuse un rol atît de proeminent. Cine ar fi îndrăznit să ucidă un asemenea om şi în ce scop? Renunţase la imperiul lui. Nu i se mai putea fura imensa avere. Mort, nu-şi mai putea copleşi protejaţii cu daruri binefăcătoare şi nici nu-şi mai putea folosi influenţa pentru a ajuta pe cineva oropsit de justiţie sau de soartă. 

Putea fi vorba de o răzbunare veche amînatâ? Exista un cîştig ascuns care avea sâ iasă la lumina? Desigur, putea fi vorba de o femeie, dar Don Aprile fusese văduv mai mult de treizeci de ani şi în tot acest timp nu fusese văzut niciodată cu o femeie; nu era considerat un admirator al frumuseţii feminine. Copiii lui erau dincolo de orice bănuiala. 

In plus, crima fusese un act profesionist şi nu exista nici un indiciu. Prin urmare, asasinarea lui Don Aprile era nu numai un mister, ci şi un sacrilegiu. Cum era posibil ca un om care inspirase atîta teamă, care rămăsese neatins de lege şi de şacali deopotrivă, conducînd în acelaşi timp un vast imperiu al crimei timp de peste treizeci de ani, să fie redus la tăcere în acest chip? Şi, culmea ironiei, nu mai supravieţuise 
decît trei ani după ce găsise calea cea dreapta şi decisese să se plaseze sub protecţia societăţii. 

Dar faptul cel mai ciudat era lipsa oricăror reacţii furibunde prelungite după moartea cunoscutului cap mafiot. Presa renunţă repede la subiect, poliţia păstră tăcerea, iar F.B.I.-ul clasifica afacerea ca fiind o problemă locală. Părea că toată faima şi puterea lui Don Aprile se disipaseră în cei trei ani de cînd se retrăsese. 

Lumea interlopă rămase complet indiferentă. Nu avură loc crime de răzbunare — toţi prietenii lui Don Aprile şi foştii vasali credincioşi păreau să-l fi uitat. Pînă şi propriii lui copii păreau să fi trecut peste întreaga poveste, acceptînd destinul tatălui lor. 

Nimănui nu părea sâ-i pese - cu excepţia lui Kurt Cilke. 
Kurt Cilke, agent F.B.I. la New York, decise să ia problema în mină, deşi era o crimă locală de competenţa poliţiei oraşului New York. Se hotărî să interogheze familia Aprile. 
La o lună după funeraliile lui Don Aprile, Cilke îl luă cu el pe adjunctul său, Bill Boxton, şi se duse la Marcantonio Aprile. Trebuia să fie precaut cu Marcantonio. Era şef de programe la o reţea importantă de televiziune şi avea numeroase relaţii la Washington. Printr-o discuţie telefonică politicoasă cu secretara lui, se stabili o întîlnire. 
Marcantonio îi primi îh luxosul lui apartament de serviciu din sediul reţelei, aflat în centrul oraşului. îi salută cu bunăvoinţă şi le oferi o cafea pe care cei doi o refuzară. Era un bărbat înalt şi chipeş, cu pielea măslinie şi fină, îmbrăcat elegant, cu un costum închis la culoare şi o frumoasă cravată într-o combinaţie de roz şi roşu, creaţie a unui designer preferat de moderatorii şi de prezentatorii TV. 
Cilke spuse: 
— Vrem să dăm o mînă de ajutor la investigarea morţii tatălui dumneavoastră. Ştiţi pe cineva care dorea sâ-i facă rău? 
— Nu am realmente cunoştinţă despre aşa ceva, spuse Marcantonio, zîmbind. Tatăl meu ne-a ferit pe toţi, chiar şi pe nepoţii lui, de aceste lucruri. Am crescut total în afara cercului lui de afaceri. 
Făcu un gest cu mîna în semn de scuză. 
Lui Cilke nu-i plăcu acest gest. 
— Care credeţi că a fost motivul crimei? întreba el. 
— Dumneavoastră, domnilor, cunoaşteţi foarte bine trecutul tatălui meu, spuse Marcantonio cu seriozitate. El nu a dorit ca fiii lui să fie implicaţi în activităţile de care se ocupa. Am fost trimişi la şcoli şi colegii departe de casă, pentru a ne cîştiga singuri un loc în societate. 
Nu a venit niciodată să ia masa cu noi. A participat la ceremoniile de absolvire ale fiecăruia dintre noi; asta a fost tot. Şi, desigur, l-am înţeles şi i-am fost recunoscători. 
Cilke spuse: 
— Aţi avansat neobişnuit de repede în funcţie. Poate a contribuit şi el puţin la asta? 
Pentru prima dată Marcantonio îşi pierdu puţin din amabilitate. 
— Niciodată. în profesiunea mea nu este un lucru neobişnuit ca tinerii să aibă ascensiuni rapide. Tata m-a trimis la cele mai bune şcoli şi mi-a oferit o alocaţie generoasă. M-am folosit de aceşti bani ca să creez seriale şi am ales bine. 
— Şi tatăl dumneavoastră a fost încîntat? întrebă Cilke. 
Il urmărea pe interlocutorul său îndeaproape, încercînd sâ-i descifreze fiecare expresie a feţei. 
— Nu cred că înţelegea foarte bine ce fac, dar da, era încîntat, spuse Marcantonio cu o grimasă de nemulţumire. 
— Ştiţi, spuse Cilke, l-am urmărit pe tatăl dumneavoastră timp de 
douăzeci de ani şi n-am reuşit sâ-l prind niciodată cu nimic. A fost un om foarte inteligent. 
— Ei bine, nici noi n-am reuşit, spuse Marcantonio. Fratele meu, sora mea, sau eu. 
Cilke rîse ca de o glumă bună. 
— Şi nu aveţi nici o dorinţă de răzbunare în stil sicilian? Nu v-ar tenta aşa ceva? 
— Bineînţeles că nu, răspunse Marcantonio. Tata nu ne-a crescut în acest spirit. Dar sper să-l prindeţi pe ucigaş. 
— îmi puteţi spune ceva despre testamenml lui? întrebă Cilke. Cînd a murit, era un om foarte bogat. 
— întrebaţi-o pe sora mea Nicole despre asta, răspunse Marcantonio. Ea este executorul testamentar. 
— Dar ştiţi şi dumneavoastră ce conţine? 
— Sigur că da, spuse Marcantonio pe un ton dur ca oţelul. 
Boxton interveni: 
— Şi chiar nu vă gîndiţi la nimeni care i-ar fi vrut râul? 
— Nu, spuse Marcantonio. Dacă aş avea vreun nume, v-aş spune.
— Bine, spuse Cilke. O să vă las cartea mea de vizită. Pentru orice eventualitate. 
Inainte de a se duce să discute cu ceilalţi doi copii ai lui Don Aprile, Cilke se hotărî să-l sune pe şeful poliţiei oraşului. Cum nu dorea o discuţie oficială, îl invită pe Paul di Benedetto la unul dintre cele mai luxoase restaurante italieneşti din East Side. Di Benedetto adora răsfăţurile vieţii din înalta societate, atîta timp cît nu trebuia sâ-şi deschidă portofelul. 

Cei doi mai lucraseră împreună de-a lungul anilor şi lui Cilke îi făcuse plăcere de fiecare dată compania lui. Acum îl privea pe Paul cum gusta din toate. 
—  Ştiu câ băieţii de la F.B.I. nu se aruncă la cheltuieli pe mese extravagante, spuse Di Benedetto. Ce vrei? 
Cilke spuse: 
— Recunoşti deci că a fost o masa excelentă? întreba Cilke. Di Benedetto ridica din umerii lui masivi şi mişcarea semăna cu unduirea unui val. Apoi zîmbi puţin maliţios. Zîmbetul era plăcut la un bărbat cu un aspect atît de dur. Ii transforma faţa în cea a unui personaj simpatic din desenele animate. 
— Kurt, spuse el, restaurantul ăsta e de tot rahatul. E condus de extraterestri. A, da, ştiu cum să facâ mîncarea să pară italieneasca, să miroasâ ca mîncarea italieneasca, dar are gust de porcării de pe Marte. Tipii ăştia sînt extraterestri, ascultâ-mă pe mine. 
Cilke rîse. 
— Hai, câ vinul e bun. 
— Mie mi se pare că are gust de medicament, doar dacă nu e vin roşu amestecat cu sodă caustica. 
— Eşti un om greu de mulţumit, spuse Cilke. 
— Nu, îl contrazise Di Benedetto, sînt uşor de mulţumit. Tocmai asta-i problema. 
Cilke oftă. 
— Două sute de dolari din banii statului aruncaţi pe nişte rahaturi. — Ba nu, spuse Di Benedetto. Apreciez gestul. Şi acum spune, care-i treaba? 
Cilke comanda cafea espresso pentru amîndoi. Apoi spuse: 
— Cercetez asasinarea lui Don Aprile. Este cazul vostru, Paul. Ne-am ţinut după el ani de zile şi nimic. S-a retras, a dus o viaţă respectabila. N-a avut nimic din ce şi-ar fi dorit alţii. Deci, de ce sâ fie ucis? Pentru oricine ar fi fâcut-o, a fost un gest periculos. 
— Şi foarte profesionist, spuse Di Benedetto. O treabă excepţional realizata. 
Cilke insistă: 
— Ce zici? 
— N-are nici un sens, spuse Di Benedetto. I-ai redus la tăcere pe toţi grangurii mafioţi, o acţiune inteligentă, trebuie sâ recunosc. Jos pălăria. Poate că asta l-a şi forţat pe Don-ul tău sâ se retragă. Aşa câ deştepţii care au râmas nu aveau nici un motiv sâ-i dea la cap. 
— Ce-i cu lanţul de bănci care i-au aparţinut? întrebă Cilke. 
— De asta vâ ocupaţi voi. Noi urmărim doar murdăriile. 
— Dar familia lui? vru să ştie Cilke. Droguri, femei şi alte chestii de astea? 
— In nici un caz, spuse Di Benedetto. Toţi sînt cetăţeni respectabili, cu cariere importante. Don Aprile a plănuit totul astfel. A vrut ca ei să fie absolut nepătaţi. Fâcu o pauză şi continuă pe un ton de o gravitate evidentă: 
— Nu a fost răzbunare. îşi reglase toate conturile. Nu a fost o crimă întîmp lato are. Trebuie sâ existe un motiv. Cineva are de cîştigat. Asta câutâm. 
— Ce-i în testamentul lui? întreba Cilke. 
— Fiica lui îl deschide mîine. Am întrebat-o. Mi-a spus sâ aştept. — Şi n-ai făcut nimic? întrebă Cilke. 
— Bineînţeles că nu, spuse Di Benedetto. E o avocata de renume, are relaţii, iar firma ei de avocatură este o forţă politica. De ce naiba sâ încerc sâ fac pe durul cu ea? I-am ciugulit din palma. 
— Poate obţin eu mai mult, spuse Cilke. 
— Sînt sigur că eşti în stare. 
Kurt Cilke o cunoştea pe şefa adjunctă a poliţiei, Aspinella Washington, de peste zece ani. Era o afroamericană de un metru optzeci, cu parul tuns perie şi trăsături fin conturate. Era teroarea poliţiei al cărei comandant adjunct era şi a infractorilor cu care intra în contact. Prin forţa lucrurilor, comportamentul ei era cît se putea de ofensiv şi nu nutrea o prea mare simpatie pentru Cilke sau pentru F.B.I. îl primi pe Cilke în biroul ei cu cuvintele: 
— Kurt, ai venit să-l îmbogăţeşti din nou pe vreunul dintre fraţii mei negri? 
Cilke rîse. 
— Nu, Aspinella, spuse el. Am venit aici după nişte informaţii. 
— Serios? se miră ea. Gratis? După ce ai costat oraşul ăsta cinci milioane de dolari? 
Era îmbrăcată cu o jachetă safari şi pantaloni cafenii. Sub jachetă i se vedea tocul pistolului. La mîna dreaptă purta un inel al cărui diamant avea muchii atît de ascuţite, încît dădeau impresia că pot tăia ca o lamă de ras. 

Incă îi purta ranchiună lui Cilke pentru că F.B.I.-ul dovedise un caz de brutalitate intentat unuia dintre detectivii ei şi, pe baza drepturilor civile, victima avusese parte de un proces cu un răsunet enorm, în timp ce doi detectivi fuseseră trimişi la închisoare. Victima, care se îmbogăţise în urma procesului, era un fost peşte şi distribuitor de droguri, pe care Aspinella însăşi îl bătuse crunt cu o altă ocazie. Deşi 
numirea ei în postul de comandant adjunct fusese un cadou politic în numele dreptului la vot al negrilor, ea se purta cu mai multă duritate cu delincvenţii negri decît cu cei albi. 
— Nu mai bate oameni nevinovaţi, spuse Cilke, şi o să încetez şi eu. 
— N-am băgat la apă pe nimeni care să nu fi fost vinovat, spuse ea, rânjind. 
— Fac cercetări cu privire la asasinarea lui Don Aprile, explică Cilke. 
— Ce treabă ai tu cu asta? E opera unei bande locale. Sau faci şi din asta unul dintre afurisitele tale cazuri de încălcare a drepturilor civile? 
— Ar putea fi ceva legat de bani sau droguri, spuse Cilke. 
— De unde ştii? întreba Aspinella. 
— Avem informatorii noştri. 
Dintr-o dată Aspinella avu unul dintre desele ei accese de furie. 
— Voi, împuţiţii ăştia de la F.B.I., veniţi la noi să vă vindem ponturi şi după aceea păstraţi totul pentru voi? Nu sînteţi cinstiţi nici măcar cu poliţiştii buni. Vă învîrtiţi de colo-colo şi arestaţi derbedei puşi la patru ace, dar nu va băgaţi mîinile niciodată în afacerile murdare. Habar n-aveţi ce-i asta. Ieşi dracului din biroul meu! 

Cilke era mulţumit de rezultatul celor două întîlniri. îi era clar ce va urma. Atît Di Benedetto, cît şi Aspinella vor trece urgent la treabă ca să cerceteze asasinarea lui Don Aprile. Nu vor coopera cu F.B.I. Vor pune pur şi simplu lucrurile în mişcare. Pe scurt, fuseseră mituiţi. 

Exista o bază pentru bănuielile lui. Ştia că traficul de droguri nu putea supravieţui decît dacă erau mituiţi poliţişti, iar el avea informaţii, pe care însă nu le putea folosi la tribunal, că Di Benedetto şi Aspinella erau pe statele de plata ale unui baron al drogurilor. 

Inainte să discute cu fiica lui Don Aprile, Cilke se hotărî să-şi încerce norocul cu fiul cel mare, Valerius Aprile. Astfel, el şi Boxton făcură un drum pînă la West Point, unde Valerius era colonel în Armata Statelor Unite şi preda tactica militară — ce naiba o mai fi însemnat şi asta, îşi zise Cilke. 

Valerius îi primi într-un birou spaţios, cu vedere spre terenurile de parada, unde cadeţii executau exerciţii de marş. Nu se arăta la fel de amabil cum fusese fratele lui, deşi îi trată cu politeţe. Cilke îl întrebă dacă îi cunoştea pe duşmanii tatălui său. 
— Nu, îi răspunse Valerius. Am servit în afara ţării în cea mai mare parte a ultimilor douăzeci de ani. Am luat parte la sărbătorile familiei ori de cîte ori am putut. Pe tata nu-l interesa decît să ajung general. îşi dorea să mă vadă purtînd aceste însemne. Chiar şi rangul de comandant de brigada l-ar fi făcut fericit. 
— Era, deci, un patriot? întrebă Cilke. 
— îşi iubea ţara, spuse sec Valerius. 
— El a intervenit ca să fiţi primit cadet? insista Cilke. 
— Presupun că da, răspunse Valerius. Dar n-ar fi putut niciodată sa mă facă general. Cred că nu avea nici o relaţie la Pentagon sau, în sfîrşit, nu eram destul de bun. Dar oricum, îmi place ce fac. Aici e locul meu. 
— Sigur nu ne puteţi da nici un indiciu cu privire la duşmanii tatălui dumneavoastră? întrebă Cilke. 
— Nu, nu avea nici unul, spuse Valerius. Tata ar fi fost un bun general. Cînd s-a retras, avea totul la adăpost. Cînd se folosea de puterea lui, o făcea întotdeauna cu precauţiune. Avea la dispoziţie efectivele şi materialul necesar. 
—  Nu păreţi prea îngrijorat că cineva v-a ucis tatăl. Nu doriţi răzbunare? 
— Nu mai mult decît pentru un camarad căzut la datorie, spuse Valerius. Desigur, mă interesează să ştiu cine a făcut-o. Nimănui nu-i place sâ-şi vadă tatăl ucis. 
— Ştiţi ceva despre testamentul lui? 
— Intrebaţi-o pe sora mea despre asta, spuse Valerius. 


va urma