miercuri, 1 iunie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (13)


Violeta Nastasescu






După aceea, regele, regina şi suita lor s-au retras, iar preşedintele Ceauşescu şi soţia au fost conduşi în apartamentul care le fusese rezervat. Restul delegaţiei şi personalul auxiliar au fost transportaţi cu maşina la locul de cazare, un hotel de lux cu cele mai înalte standarde. Mi-am petrecut doar noaptea acolo, practic în tot cursul zilei am preferat să stau la palat, pentru a mă integra mai uşor în programul Elenei Ceauşescu. Inutil de spus că, întrucât Nepalul era o ţară eminamente turistică, hotelul era dotat cu toate facilităţile, inclusiv medicale, necesare nu numai pentru turiştii obişnuiţi atraşi de splendoarea peisajului sau pitorescul oraşului, dar şi pentru temerarii doritori să escaladeze vârfurile himalaiene.

Au avut loc două întâlniri între rege, regină şi câţiva membri ai familiei regale, pe de o parte, şi Nicolae, Elena şi Valentin Ceauşescu, pe de altă parte. Conversaţia s-a axat pe orice se putea imagina - Yeti, brânză de iac şi câte şi mai câte -, exceptând politica. In ciuda strădaniilor depuse de gazde să creeze o atmosferă relaxată, se putea simţi un fel de solemnitate formală, căci regele şi regina stăteau într-o atitudine rigidă în fotoliile înalte ca nişte tronuri. Regina purta un superb set de perle - diademă, colier, cercei şi inel care au atras imediat atenţia Elenei Ceauşescu. Şi ea purta o rochie frumoasă, care întâmplător îi venea foarte bine, cu un set de bijuterii asortate. Văzând ţinuta compusă a reginei, şi-a luat şi ea o postură oarecum nefirească, stând ţeapănă şi pompoasă, ca de la regină la „regină”. Eram aşezată lângă ea, puţin mai în spate, martoră tăcută a conversaţiei. După ce a examinat-o pe regină cu atenţie, Elena Ceauşescu s-a întors spre mine, spunându-mi: „Vezi perlele alea de la gât? Am acasă un set identic, numai că ale mele sunt mai mari!”.

La întâlnirile particulare care au avut loc în sala principală de recepţie, participanţilor le-au fost oferite ceai şi răcoritoare. Câţiva dintre ei s-au servit, alţii, mai ales cei doi, s-au abţinut. A existat doar o excepţie notabilă care, la intervale dese şi regulate, recurgea la globul pământesc de unde extrăgea pahare pline de băuturi pe care nu le-am identificat. Excepţia a constat în persoana şefului Protocolului nepalez, care se desfăta cu acest exerciţiu bahic, ceea ce l-a determinat pe generalul Iulian Vlad, întâmplător aproape de scenă, să-mi şoptească la ureche: „Dacă omul acesta nu se opreşte, o să dea de mare necaz!”.

La o altă întâlnire particulară restrânsă, care a reunit doar pe regină, pe Elena Ceauşescu şi câteva rude din familia regală, convorbirea a devenit destul de intimă: copiii, educaţia lor, viaţa de familie, preparatele culinare etc. Frumoasa regină ne-a spus povestea vieţii ei, cum se născuse şi îşi petrecuse copilăria sus la munte, cum a coborât la ceea ce ea a numit „vale” (de fapt 4 000 m deasupra nivelului mării) pentru a se căsători cu regele şi cum, de atunci, nu mai părăsise valea. Povestea avea un aer romantic - trei surori măritate cu trei fraţi, fii ai regelui - şi se potrivea cu locurile de basm în care trăiau. Te-ai fi aşteptat ca basmul să se termine clasic: „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Dar nu a fost să fie aşa.

In timp ce câţiva, nu mulţi, au ascultat fascinaţi relatările fabuloase, care s-au referit şi la Yeti, cuplul prezidenţial nu s-a arătat prea impresionat de omul zăpezii al munţilor Himalaya şi pot face pariu că nu auziseră niciodată de existenţa acelei creaturi. In schimb, Elena Ceauşescu s-a interesat îndeaproape de varietăţile din brânză de iac, le-a gustat, a declarat că sunt bune şi a dat dispoziţii pentru ca o anumită cantitate să fie ambalată şi dusă acasă. Pentru a-mi satisface curiozitatea şi a gusta din rara delicatesă am profitat de prezenţa în cameră a generalului Vlad, pe care l-am rugat discret să îmi aducă şi mie o feliuţă din jinduita brânză şi în acest fel să mă ajute să-mi întregesc educaţia gastronomică.

Erau numeroase aspecte interesante privitoare la Nepal pe care amândoi le ignorau cu desăvârşire. Nicolae Ceauşescu nu era în stare nici măcar să pronunţe corect numele capitalei nepaleze, la care soţia lui obiecta dispreţuitor: „Auzi, Violeto, cum pronunţă numele oraşului! E corect cum zice el?”. „Nu este, am răspuns, pronunţia este - şi aici am împărţit cuvântul în silabe - Kat-man-du”. .Vezi, Nicule, cum se zice? Caută şi pronunţă cum trebuie, că o să râdă lumea de tine!” Avea deseori obiceiul de a-1 lua de sus, pentru a arăta în felul acesta cine este persoana mai educată în familie.

Turul micului, dar fascinantului oraş situat pe acoperişul lumii nu a impresionat în mod deosebit cuplul prezidenţial. Aceasta în ciuda faptului că străzile, locuitorii, prăvăliile frumos decorate - toate erau curate, bine întreţinute, aşa cum îi stă bine unui oraş turistic de munte. Vechiul palat regal, care nu mai servea drept reşedinţă a monarhului, era o bijuterie de arhitectură veche, iar splendorile din interior lăsau pe oricine avea un minimum de sensibilitate să se simtă ca după un vis nostalgic. Fără a mai vorbi de „Zeiţa Vie”, fetiţa înveşmântată în robe preoţeşti şi văluri subţiri, străvezii. De la ferestruica unei vechi şi pitoreşti locuinţe, zeiţa împărţea binecuvântarea ei tuturor celor care veneau la ea în pelerinaj sau se întâmpla să treacă pe acolo. Nu a făcut nicio impresie înalţilor oaspeţi. Eu, pierdută printre grupul mai mare, format din suită, personal şi ofiţerii care asigurau protecţia, am simţit o uşurare sufletească primind binecuvântările, mai ales că ele veneau de la un copil nevinovat. Până în ziua de azi îmi amintesc de fetiţa venerată din Katmandu, deşi, ajunsă acum la vârsta adultă, trebuie să fi fost de mult înlocuită de o altă zeiţă vie.

In program a fost prevăzută şi o excursie în afara capitalei, pe valea de la picioarele munţilor măreţi cu vârfurile acoperite de zăpada strălucitoare. Preşedintele, soţia sa şi lungul cortegiu al suitei au vizitat o mănăstire budistă şi o livadă de pe o vastă întindere de teren, care putea trece mai curând drept o veritabilă plantaţie de fructe exotice.

Către sfârşitul vizitei a avut loc obişnuitul schimb de cadouri, cele aduse de la palatul regal fiind date în grija reprezentantului Protocolului. Nu am idee care le-a fost soarta, dacă au fost sau nu reţinute, ca în ocaziile precedente, pentru a satisface nevoile administraţiei prezidenţiale. Cadoul pe care regina mi l-a oferit - un colier frumos de granate roşii - a rămas în posesia mea, întrucât şeful Protocolului a fost destul de prevenitor şi a închis ochii, omiţând să mi-1 rechiziţioneze, deşi îşi risca pielea dacă se afla. Poate s-a gândit că valoarea colierului nu era atât de mare ca să intereseze renumita gospodărie.

Sosise ora împachetării bagajelor, cutiilor, coletelor şi lăzilor în vederea plecării. La ceremonie, oaspeţilor li s-a urat drum bun de către cuplul regal radios, în aceeaşi formaţie colorată ca la sosire. Şi-au luat rămas-bun, s-au îmbrăţişat şi apoi oaspeţii s-au îmbarcat la bordul avionului.

După câţiva ani, regele, regina şi mai mulţi membri ai familiei regale au avut parte de un sfârşit tragic şi violent.

Din nou zburam peste munţii, văile şi câmpiile subcontinentului indian, pentru a ne îndrepta spre meleagurile Indochinei, în direcţia noii noastre destinaţii.


Birmania (Myanmar)


Dacă Bangladesh era un stat autoritar, Myanmar putea fi definit de-a dreptul o dictatură militară. Nu existau partide politice, nu exista libertate de exprimare, fără a mai vorbi că nu existau organizaţii civile. Vocea disidenţilor era înnăbuşită. Capitala Rangoon era complet neglijată, lipsită de elemente care să-i confere măcar un simulacru de viaţă decentă. Cartierele rezidenţiale şi chiar clădirile guvernamentale erau căzute în ruină, curţile şi spaţiile deschise erau năpădite de vegetaţia junglei. Aveai impresia că timpul se oprise în loc sau mai curând că timpul se întorsese spre secole de mult apuse.

De la prima vedere era evident că reşedinţa cuplului prezidenţial fusese renovată în grabă, ceea ce nu a absolvit personalul român de întreţinere să se pună pe treabă pentru a efectua o nouă curăţenie generală, a freca bine mobilierul şi obiectele de decor şi a dezinfecta apartamentul, camerele şi sălile clădirii.

La Rangoon sălăşluia un singuratic şi dezolat însărcinat cu afaceri român, un adevărat exilat pe acele stranii tărâmuri îndepărtate. Profitând de prilejul vizitei şi cu sumele de mizerie aprobate de la Bucureşti, asistat de personalul local, deschisese larg ferestrele ambasadei pentru a permite aerului proaspăt să pătrundă în încăperi, scosese praful, murdăria, rugina şi mucegaiul lăsate să se aşeze nestingherite în cea mai mare parte a clădirii. Măsura era necesară, căci uneori preşedintele decidea să facă o vizită de inspecţie neanunţată în prealabil la ambasadele române din capitalele pe care se întâmpla să le viziteze. In eventualitatea că ar fi avut fantezia de a face asemenea incursiune şi la Rangoon, nicio precauţie nu era de prisos pentru a zădărnici eventualele izbucniri de mânie din partea preşedintelui.

Intrucât la acea dată nu exista un ambasador cu reşedinţa permanentă la Rangoon şi Birmania era acoperită din punct de vedere diplomatic de ambasada română de la Beijing, pe durata vizitei şi-a făcut apariţia ambasadorul acesteia, alăturându-se grosului demnitarilor şi al celorlalţi căutători de favoruri care mişunau în jurul cuplului.

Nicolae şi Elena Ceauşescu, împreună cu întreaga delegaţie şi cu personalul auxiliar, luau masa la reşedinţă, singurul loc unde puteau fi servite feluri de mâncare, de altfel excelente. Acest fapt era datorat unei fabrici nou-nouţe, construită de o companie germană specializată în mezeluri şi alte produse alimentare de bună calitate.

A fost organizat pentru Elena Ceauşescu un tur al oraşului, astfel că s-a constituit o lungă coloană de vehicule militare servind ca avangardă şi ariergardă maşinii guvernamentale care o transporta, ca şi cum s-ar fi pregătit de atac, nu pentru o excursie de plăcere. Peste tot se aflau oameni în uniformă înarmaţi până în dinţi şi în stare de alertă, cauza fiind, aşa cum am fost informaţi, că tocmai atunci avusese loc o tentativă de răsturnare de la putere a liderilor militari, însă lovitura fusese înnăbuşită în sânge.

Turul capitalei Rangoon a fost scurt şi neinteresant, cu excepţia unei procesiuni pestriţe a unor nuntaşi, în frunte cu o mireasă frumoasă, gătită de circumstanţă, pe care am întâlnit-o pe drum. încolo erau puţine lucruri de văzut, iar coloana şi-a făcut loc prin mulţimea de femei şi bărbaţi indiferenţi, îmbrăcaţi în veşmintele tradiţionale - o bandă lungă de stofă înfăşurată în jurul taliei. „Mă întreb dacă poartă ceva pe dedesubt, vreo lenjerie pe sub saronguri”, a comentat pe scurt vizitatoarea.

Turul i-a fost de ajuns. După acesta a preferat să rămână la reşedinţă şi nu a mai ieşit din oraş decât când a fost obligată să participe la acţiunile cerute de protocol.

Valentin şi-a exprimat dorinţa de a vizita vestita pagodă de aur Shwedagon şi alte sanctuare. Elena Ceauşescu, neavând nevoie de serviciile mele, m-a îndemnat să merg şi eu. „Ia o maşină, Violeta, şi vezi ce e acolo! Se spune că este interesant, dar aici am alte treburi de care să mă ocup.” M-am alăturat astfel grupului de pelerini care a trebuit să se conformeze cerinţei sacre de a se descălţa şi de a merge prin incinta sanctuarului în picioarele goale. Când am revenit, i-am făcut o descriere a ceea ce văzusem - muzeul şi obiectele sale de artă, foile de aur pe care pelerinii pioşi le lipeau pe pagoda principală în semn de profundă devoţiune, stupele şi alte pagode de mici dimensiuni. Când a auzit că am fost nevoiţi să mergem în picioarele goale pe aleile dintre sanctuare s-a îngrozit. „Şi Valentin a trebuit să meargă aşa? Dacă o fi prins vreo boală?” Uita că şi eu şi alţi membri ai grupului fuseserăm la fel de expuşi fatalelor perspective care ne puteau aştepta mergând desculţi prin Birmania. Am asigurat-o că locurile pe unde umblaserăm erau curate şi că, de altfel, Valentin, ca şi restul grupului, avusese grijă să se vaccineze de acasă pentru a preveni infecţia cu boli tropicale.

Nu mai este nimic de spus despre vizita în Birmania şi impactul ei asupra Elenei Ceauşescu. Bănuiesc că scopul urmărit al vizitei a servit consumului intern, altfel rezultatele practice au fost lipsite de orice consecinţe.

Avionul a survolat întinderile vaste ale continentului asiatic în drum spre Karachi, escala favorită, înainte de a ne îndrepta spre Bucureşti. Aşezată pe locul meu preferat de lângă fereastră, meditam cu gust amar că o ţară care se bucura de o civilizaţie milenară şi un popor atât de paşnic şi blând ca birmanezii meritau o viaţă mai bună decât aceea searbădă pe care le-o rezervaseră liderii lor. Dar mi-am venit apoi în fire, amintindu-mi că existau alte popoare demne de a fi compătimite pentru un destin asemănător care dura de încă şi mai mult timp, iar cel căruia îi aparţineam nu făcea excepţie.


Iran


Vizita în Iran a fost atât de specială încât merită o relatare mai amănunţită, cel puţin a episoadelor importante, care îmi sunt încă proaspete în amintire. A fost într-adevăr specială nu numai datorită primirii absolut imperiale şi a condiţiilor de ansamblu rezervate înalţilor oaspeţi, ci mai ales datorită faptului că în acel moment relaţiile româno - iraniene atinseseră cel mai înalt nivel.

Şahul şi împărăteasa Farah vizitaseră România şi, peste tot, mai ales în provincia istorică Moldova, se bucuraseră de o primire pe care fostul principat valah i-ar fi acordat-o unui împărat în timpurile medievale. Un alai format din tineri în armură şi călări, având halebarde şi suliţe sau arcuri cu săgeţi, stăteau aliniaţi de-a lungul şoselei şi drumurilor pentru a prezenta oaspeţilor iranieni un salut regal. Reza Pahlavi şi Farah fuseseră încântaţi şi impresionaţi de primire.

Fratele şahului a fost şi el invitat, cu un alt prilej, la o partidă de vânătoare şi revenise în ţara sa plin de entuziasm de cele văzute în România.

Sub Reza Pahlavi, Iranul îşi câştigase treptat statutul de mare putere regională şi, pe cale de consecinţă, devenise un actor important pe scena mondială. Prin urmare circumstanţele erau de aşa natură încât şahul nu vedea nicio piedică în a se ocupa şi de ţările comuniste, inclusiv de uriaşul vecin - Rusia.

Pe acest fundal, iranienii, la rândul lor, făcuseră preparative elaborate pentru a asigura o primire grandioasă şi o şedere extrem de plăcută pentru oaspeţii lor români. Acest lucru a fost vizibil din primul moment al vizitei. Aeroportul era pavoazat cu drapelele celor două state, precum şi cu pancarde şi afişe care exultau prietenia şi cooperarea dintre cele două ţări. Pe podiumul de primire se aflau un mare număr de oficialităţi guvernamentale, ofiţeri ai armatei terestre, ai marinei şi ai forţelor aeriene îmbrăcaţi în uniforme de ceremonie şi o întreagă suită de personalităţi de seamă, înşiruite potrivit rangului şi funcţiei. O armată de fotografi, cameramani şi ziarişti formau o masă compactă, gata pregătiţi să imortalizeze evenimentul.

Delegaţia română conţinea la rândul ei o artilerie grea de miniştri, consilieri, generali şi diplomaţi, fără a mai menţiona mulţimea enormă de personal auxiliar - ofiţeri cu paza şi securitatea, reprezentanţi ai mijloacelor de informare în masă, interpreţi, oameni de bază ai administraţiei prezidenţiale, bucătarul, croitorul, coafeza, maseuza şi lista poate continua. Se decisese ca limba de lucru în discuţiile oficiale să fie franceza. Cu toate acestea s-a considerat necesar să însoţească delegaţia, pe lângă interpretul de franceză, şi doi interpreţi de limbă engleză, unul pentru preşedinte şi altul pentru soţia acestuia. Am fost desemnată să însoţesc delegaţia în calitate de interpretă a Elenei Ceauşescu.

In timp ce delegaţia cobora pe uşa principală a avionului, m-am alăturat grupului de ziarişti care ieşeau pe a doua uşă de la spatele fuselajului. Ştiam că nu avea nevoie imediată de mine sau de oricine altcineva să stea în jurul ei atunci când se găsea în luminile rampei, expusă vederii publice în ocaziile oficiale. Dar trebuia să fiu suficient de promptă ca să ajung lângă ea la timp, când era nevoie să-i traduc.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu