luni, 2 mai 2016

Spargatorul de gheata (16)


Victor Suvorov






DESPRE TANCUL ÎNARIPAT


Aviaţia, trebuie distrusă pe aerodromuri. Succesul distrugerii depinde de acţiunea prin surprindere. Este important ca aviaţia să fie surprinsă pe aerodromuri.
Mareşalul Uniunii Sovietice I.S. Konev


A pregăti sute de mii de soldaţi pentru desant şi paraşute, înseamnă că treaba este făcută doar pe jumătate. Mai sunt necesare avioane şi planoare militare de trans­port. Liderii sovietici au înţeles perfect acest lucru. Iată de ce psihoza paraşutismului din anii '30 a fost însoţită de cea a planoarelor. Planoriştii sovietici şi planoarele lor erau de nivel mondial. Este suficient să amintim că, la începutul celui de-al doilea război mondial, 13 din cele 18 recorduri mondiale în domeniul planorismului aparţi­neau Uniunii Sovietice.

Cei mai buni constructori de avioane sovietice de război îşi părăseau din cînd în cînd principala lor ocupaţie şi proiectau planoare. Chiar şi viitorul creator al primului „Sputnik", Serghei Korolev, a fost trimis să proiecteze planoare. De altfel a obţinut rezultate remarcabile. Se vede treaba că vestiţii constructori de avioane şi rachete nu elaborau planoare numai de dragul recordurilor mon­diale. Dacă pe Stalin l-ar fi interesat recordurile, de ce să nu fi folosit aceste minţi strălucite la crearea de noi biciclete sportive?

Caracterul militar al planorismului sovietic este de netăgăduit, încă înainte de venirea lui Hitler la putere, în URSS s-a creat primul planor din lume de transport de­sant. Avea denumirea de G-43 şi aparţinea constructorului B.Urlapov. Apoi au fost create planoare grele, capabile să transporte camioane. Constructorul P. Gorohovski a creat un planor de cauciuc, umflat cu aer. După lansarea în spatele frontului inamicului a cîtorva planoare de acest tip, ele puteau fi încărcate într-un avion de transport şi readuse în propriul teritoriu pentru a fi folosite din nou.

Generalii sovietici visau să lanseze în Europa occi­dentală nu numai sute de mii de infanterişti desantişti, dar şi sute, poate chiar mii de tancuri. Constructorii căutau cu febrilitate căi de înfăptuire a acestui vis prin procedeele cele mai simple şi mai ieftine. Oleg Antonov, cel care mai apoi avea să devină creatorul celor mai mari avioane de transport militar din lume, a propus să se ataşeze aripi şi ampenaj la un tanc obişnuit, folosind corpul tancului drept carcasă a întregii construcţii. Acest sistem a primit denumirea de KT-aripile tancului (krîlia tanka). Dispozitivul de ghidaj aerian a fost instalat în ţeava tunului. Echipajul tancului făcea manevrele de zbor, aflîndu-se în interiorul tancului, rotind turela şi înălţînd ţeava tunului. KT era de o simplitate uimitoare. Fireşte, riscul zborului în tanc era, pentru a nu spune mai mult, peste normele obişnuite, dar viaţa omului în Uniunea Sovietică nu făcea nici cît o ceapă degerată.

KT a zburat în 1942. Într-o carte a renumitului expert occidental Steven Zalog, există o fotografie unică: un tanc cu aripi şi coadă, care zboară pe cer.

Înainte de aterizare, motorul tancului pornea şi şenilele începeau să ruleze la turaţie maximă. KT ateriza pe propriile sale şenile şi frîna treptat. După aceasta aripile şi ampenajul erau scoase, iar tancul se transforma iarăşi din înaripat în unul obişnuit.
Oleg Antonov nu a terminat tancul înaripat pînă la începerea războiului, dar nici războiul nu a început aşa cum planificase Stalin. De aceea tancurile cu aripi au rămas la fel de inutile ca şi milioanele de paraşute.

În munca creatorilor sovietici de planoare au existat şi greşeli şi insuccese. Dar succesele sunt incontestabile. Uniunea Sovietică a intrat în al doilea război mondial avînd cu mult mai multe planoare şi cu mult mai mulţi planorişti decît tot restul lumii. Numai în 1939 în Uniunea Sovietică studiau modul de pilotare al avioanelor 30.000 de persoane. Tehnica pilotajului atingea adesea un înalt nivel. De exemplu în 1940 în URSS a avut loc demostraţia a unsprezece planoare remorcate de un avion. Stalin a făcut totul ca să asigure planoriştilor săi un număr sufi­cient de planoare. Desigur, nu este vorba de planoare sportive cu un singur loc, ci de cele de desant, cu multe locuri.
La sfîrşitul anilor '30, în Uniunea Sovietică zece birouri constructoare de planoare duceau o luptă aprigă pentru crearea celui mai bun planor de transport şi desant, în afară de tancul cu aripi, Oleg Antonov a construit planorul de desant cu mai multe locuri A-7. V. Gribovski a proiec­tat vestitul planor de desant G-11. D. Kolesnikov a creat un planor pentru lansarea a douăzeci de soldaţi, KT-20, iar G. Corbul lucra la proiectarea unui planor gigant.

În ianuarie 1940, prin decizia Comitetului Central (adică prin hotărîrea lui Stalin), în cadrul Narkomat-ului26 industriei de aviaţie a fost înfiinţată direcţia de producţie a planoarelor de transport şi desant. Anul 1940 a fost unul de pregătiri intense, iar din primăvara anului 1941 uzinele subordonate acestei direcţii au început producerea în masă a planoarelor de desant...

Ne-am apropiat de o chestiune destul de interesantă. Produse în primăvara lui 1941, planoarele puteau să fie folosite în vara lui 1941 sau, in extremis, la începutul toamnei. Ar fi fost imposibil să se păstreze planoarele de transport şi desant pînă în 1942. Toate hangarele, şi nu erau prea multe în Uniunea Sovietică, erau arhipline de planoare produse mai înainte. Marile planoare de desant nu se pot păstra sub cerul liber sub ploile şi vîntul toamnei, în ger, acoperite de zăpadă...

Dacă Stalin ar fi intenţionat să lanseze sute de mii de desantişti în Europa occidentală în 1942, ar fi trebuit să planifice producţia de masă a planoarelor în primăvara lui 1942, nu în 1941.

Planorul este un mijloc de transport pentru încărcături militare şi grupe de desant fără paraşută. Soldaţii pentru deşănţat cu paraşuta sunt transportaţi în spatele inamicului cu avioane militare de transport.

La începutul celui de-al doilea război mondial, cel mai bun avion militar de transport din lume era legendarul avion american S-47. Deci, ar fi rezonabil să presupu­nem că, dacă cel mai bun avion de transport din lume a fost creat în SUA, Uniunea Sovietică a intrat în război, avînd nu primul, ci cel mult al doilea loc în domeniul avioanelor militare de transport.

O asemenea presupunere este eronată. Problema e că avionul american S-47 (este adevărat, sub alt nume, Li-2) a constituit baza aviaţiei militare sovietice de transport. Din cine ştie ce cauză, guvernul SUA a vîndut lui Stalin, înainte de începutul războiului, licenţa de producţie a avionului şi a reperelor celor mai sofisticate ale acestuia. Stalin a folosit din plin posibilitatea care i s-a ivit: S-47 s-a produs în URSS într-un ritm atît de rapid încît unii experţi americani susţin că URSS avea la începutul războ­iului mai multe avioane de acest tip decît SUA.

În afară de S-47, Uniunea Sovietică avea şi cîteva sute de bombardiere strategice TB-3, deja îmbătrînite, care au fost transformtate în avioane militare de transport.
Toate marile lansări de desant ale anilor '30 au fost făcute cu TB-3. Erau suficient de multe ca să poată ridica în aer concomitent cîteva mii de paraşutişti şi armament greu, inclusiv tancuri uşoare, maşini blindate şi artilerie.

Generalii sovietici au înţeles perfect un lucru. Era clar că lansarea a milioane de paraşutişti se poate înfăptui numai în condiţiile unei supremaţii absolute sovietice în aer. Krasfiaia zvezda din 27 septembrie 1940 spune des­chis şi direct că este imposibil să deşănţezi o asemenea masă de oameni fără supremaţia aeriană.

Principalul document care definea activităţile Armatei Roşii în război era Regulamentul de campanie, în acel timp, era valabil Regulamentul din 1939—PU-39- Regula­mentul definea clar şi fără echivoc faptul că în general „operaţiunea în adîncime" şi în special lansarea unui de­sant aerian de masă se pot desfăşura numai în condiţiile supremaţiei aviaţiei sovietice în aer. Regulamentul de campanie, dar şi Regulamentele militare de aviaţie şi „Instrucţiunile de folosire individuale a tehnicii aviatice" prevedeau ca în perioada iniţială a războiului să se des­făşoare operaţiuni strategice gigantice de distrugere a puterii aviatice a inamicului. Conform proiectului coman­damentului sovietic, la asemenea operaţiune trebuia să participe aviaţia a cîtorva fronturi şi flote, aviaţia Coman­damentului general şi chiar aviaţia de vînătoare PVO27.

Regulamentele sovietice considerau că „chezăşia" suc­cesului operaţiunii constă în caracterul ei surprinzător. Operaţiunea de distrugere prin surprindere a puterii aerie­ne a inamicului trebuia înfăptuită „ în interesul războiului în întregul său". Cu alte cuvinte, lovitura prin surprindere asupra aerodromurilor trebuia să fie atît de puternică, încît aviaţia inamicului să nu-şi mai poată reveni pînă la sfîrşitul războiului, în decembrie 1940, comandanţii supe­riori din Armata Roşie, în prezenţa lui Stalin şi a membri­lor Biroului Politic, au abordat într-o consfătuire secretă detaliile unei asemenea operaţiuni, în jargonul sovietic ea purta numele de „operaţiune specială a perioadei iniţiale de război". Comandantul aviaţiei sovietice, gene­ralul P.V. Rîciagov, sublinia în mod deosebit necesitatea unei minuţioase mascări a pregătirii aviaţiei sovietice pentru atacul prin surprindere astfel ca întreaga aviaţie a inamicului să fie luată pe neaşteptate pe aerodromuri". 

Este limpede că nu se putea face acest lucru în timp de război. Aşa ceva este posibil numai în timp de pace, cînd inamicul nu bănuieşte pericolul. Nu trebuie să începi războiul şi pe urmă să ataci prin surprindere majoritatea aerodromurilor, în speranţa că vei surprinde toată aviaţia la sol. Poţi să ataci în timp de pace, iar acest atac va însemna începutul războiului.

Stalin a înfiinţat multe trupe de desant, care nu puteau fi folosite decît într-o singură situaţie: CÎND ARMATA ÎNCEPE RĂZBOIUL SURPRINZĂTOR ŞI ÎN MOD PERFID PRINTR-UN ATAC AL AVIAŢIEI SALE ASUPRA AERO­DROMURILOR INAMICULUI. In orice altă situaţie nu este posibil să foloseşti sute de mii de desantişti şi mii de avioane şi planoare de transport.



PINĂ LA BERLIN!


Armata  Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor va fi cea mai ofensivă dintre toate armatele ofensive.
Regulamentul de  campanie  al RKKA,   1939


Hitler i-a întors spatele lui Stalin, aruncîndu-şi diviziile asupra Franţei; în acest timp, Stalin consolidează puterea ofensivă a Armatei Roşii.

Printre multele sisteme defensive ale Uniunii Sovietice s-a aflat şi Flotila militară de pe Nipru. Fluviul Nipru închide calea agresorilor dinspre Apus în adîncimea terito­riului sovietic. Toate podurile de pe Nipru au fost minate înainte de 1939. Puteau fi aruncate în aer astfel ca să nu poată fi lesne reconstruite, în toate campaniile precedente armata germană nu a avut de forţat un asemenea obstacol fluvial cum este Niprul. Puhoiul tancurilor germane putea fi stopat în cel mai rău caz pe cursul mijlociu şi inferior al Niprului, prin apăsarea cîtorva butoane. Ca să nu aibă loc o forţare a rîului şi ca să nu se construiască treceri provizorii peste rîu a fost înfiinţată Flotila militară de pe Nipru, care la începutul celui de-al doilea război mondial număra 120 vase şi caţere de război, inclusiv opt monitoa­re puternice, fiecare cu un tonaj de două mii de tone, cu blindaj de peste 100 mm şi tunuri de 152 mm calibru, în afară de acestea, Flotila Niprului avea o aviaţie proprie, baterii de coastă şi antiaeriene. Malul stîhg al Niprului este favorabil acţiunilor vaselor de război: există multe insule, golfuri de rîu, braţe laterale, canale şi toate permit navelor de război, chiar şi celor mari, să se ascundă din faţa inamicului şi să lovească prin surprindere, preîntîm-pinînd încercările de forţare.

Puternicul obstacol fluvial pe care-l constituia Niprul, podurile pregătite pentru a fi aruncate în aer şi flotila fluvială, acţionînd în concordanţă cu trupele de infanterie, de artilerie şi de aviaţie, puteau să închidă calea spre zonele industriale ale sudului Ucrainei şi spre bazele navale de la Marea Neagră ale URSS.

Blitz-krieg-ul german putea fi oprit pe malul Niprului sau, cel puţin, imobilizat pentru cîteva luni. În acest caz, întregul mers al războiului ar fi fost cu totul altul, în momentul în care Hitler a întors spatele lui Stalin, acesta din urmă a ordonat ca podurile de pe Nipru să fie deminate, iar flotila de război să fie desfiinţată.

Flotila de pe Nipru putea să fie folosită numai pe teritoriul Uniunii Sovietice şi numai în caz de război defensiv. Se înţelege că o astfel de flotilă nu-i mai era lui Stalin de nici un folos.

În loc de o flotilă defensivă, Stalin înfiinţează două flotile noi: a Dunării şi a Pinskului. Erau acestea defensive? Să vedem.

În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie „eliberatoare", Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.

Flotila de război de pe Dunăre includea în jur de şaptezeci de vase şi caţere fluviale, subunităţi de aviaţie militară, artilerie antiaeriană şi de coastă. Condiţiile de bazare erau îngrozitoare. Malul sovietic în Delta Dunării este gol şi deschis. Vasele se aflau la locurile de acostare, iar trupele româneşti erau alături, uneori la trei sute de metri de vasele sovietice.

În cazul unui război defensiv, întreaga Flotilă de pe Dunăre ar fi căzut în capcană din prima clipă. Nu avea unde să se retragă din Delta Dunării, în spate era Marea Neagră. Nu aveai unde să manevrezi flotila, în cazul unui atac, inamicul putea pur şi simplu să mitralieze navele sovietice, fără să le dea posibilitatea să ridice ancorele şi să acosteze, într-un război defensiv, Flotila de război de pe Dunăre nu numai că nu putea, datorită bazării, să facă faţă defensivei, dar această defensivă nici nu putea avea loc; Delta Dunării are sute de lacuri, mlaştini inacce­sibile şi stuf pe sute de kilometri pătraţi. Inamicul nu putea ataca Uniunea Sovietică prin Delta Dunării!

Flotila de pe Dunăre avea doar o singură variantă de acţiune: în cursul unui atac general al trupelor Armatei Roşii să ia parte la lupte în sus, pe cursul fluviului. Dacă în delta fluviului sunt adunate şaptezeci de nave fluviale, acestea h-au unde să meargă decît în amonte. Altă direcţie nu există. Dar a merge în sus pe fluviu înseamnă a acţiona în teritoriul României, al Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei şi Germaniei.

Într-un război defensiv Flotila Dunării nu este necesară nimănui şi este sortită nimicirii pe poziţii deschise în faţa inamicului, însă, într-un război ofensiv, Flotila Dunării ar fi constituit un pericol de moarte pentru Germania. Ar fi fost de ajuns să înainteze 130 km în susul fluviului şi podul strategic de la Cernavodă să se afle în raza tunurilor ei. Aceasta ar fi însemnat că ar fi fost întrerupt transportul petrolului din Ploieşti în portul Constanţa, încă două sute de kilometri în amonte şi întreaga maşină de război germană s-ar fi poticnit, pentru că tancurile nemţeşti, avioanele, vasele de război n-ar mai fi avut combustibil.

Este curioasă reacţia comandamentului Flotilei de răz­boi de pe Dunăre la începutul războiului sovieto-german. Pentru comandanţii sovietici cuvîntul „război" nu însemna apărare ci atac. Primind comunicatul cu privire la începe­rea războiului, comandanţii sovietici fac ultimele pregătiri de desfăşurare a operaţiunii de deşănţare. 

Activităţile comandanţilor flotilei, precum şi a comandamentului cor­pului de armată 14 infanterie, care îşi concentrase diviziile în raionul Deltei Dunării şi a comandamentului detaşa­mentului 79 grăniceri NKVD au fost planificate din timp şi elaborate cu grijă. La 25 iunie 1941, navele de război ale Flotilei Dunării, sub acoperirea bateriilor de coastă şi a artileriei corpului de infanterie precum şi a diviziilor care intrau în componenţa acestuia, debarcă subunităţi diversioniste şi de spionaj ale NKVD pe malul românesc. Are loc apoi debarcarea regimentelor diviziei 51 infanterie din corpul de armată 14 infanterie. Desantiştii sovietici acţionează ferm, rapid şi cu îndrăzneală. 


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu