Cei trei cercetasi (11)

Jean de la Hire

Braţ de sânge (VI)

Braţ de sânge şi Colmar

Haidem mai întâi sa luăm catârii şi caii, zise Raimondo.
Porniră în fugă şi în zece minute străbătură distanţa care fi despărţea de locul unde legaseră dobitoacele. Săriră pe şea şi se întoarseră în galop.
Munca pe care voiau s-o întreprindă cei doi cercetaşi era, ce e drept extraordinar de grea pentru forţa lor fizică, proporţională cu vârsta lor încă atât de fragedă, dar nu trebuie să uităm că aceşti tineri erau crescuţi la şcoala aspră a cercetăşiei, care întăreşte corpul şi mintea.
Şi apoi după cum ştim, Raimondo Balsan ajutase pe tatăl său la construirea aeroplanului, aşa că era familiarizat cu montarea şi demontarea lui, pe de altă parte Marius era un excelent mecanic, mai îndemânatec chiar de cât un lucrător de patruzeci de ani. Greutatea remontări aeroplanului era deci mare, dar, dată fiind abilitatea şi energia celor doi cercetaşi nu era de neînvins.
Mai întâi, ei căutară în pădure una câte una, piesele pe care le ascunseseră printre tufişuri şi le găsiră intacte căci mulţumită ramurilor pe care le împletiseră în jurul fiecăreia, nici un animal nu se atinsese de ele. Apoi, scoaseră afară, destul de uşor nacela şi însfârşit, Începură să sape nisipul ca să destupe groapa în care ascunseseră motorul. Nu fu lucru uşor, mai ales ca Marius fiind rănit nu putea lucra de cât cu o mână.
Soarele răsărise de mult şi cei doi băieţi, cu tot zelul lor, nu sfârşiseră încă. Abia pe la amiază, motorul fu complet degajat şi frânghiile care-l atârnau în părţi, fură întinse deoparte şi de alta pe nisip. Rămânea însă partea cea mai grea.
— La naiba, zise Raimondo, nu mai pot, hai să mâncăm acum şi să ne mai odihnim.
Plecând spre Mozambic cei trei cercetaşi lăsaseră destule provizii în lada din nacelă aşa că se putură ospăta din belşug cu sardele, conserve de ficat, biscuiţi, ceva mai mult, destupară şi una din cele două sticle de şampanie pe care le găsiră împreună cu una de apă sterilizată.
Dar, munciţi de gândul de a salva cât mai repede pe Jean Bart abia terminară masa şi se apucară iarăşi de lucru.
Acum, când motorul fusese scos la lumină, le mai rămânea să-l puie în nacelă, să-l fixeze şi să-l cureţe de grăsimea de prisos, cu care-l unseseră spre a-l feri de umezeală.
Căutară mai întâi doi trunchi de arbori solizi pe care îi înfipseră deoparte şi de alta a gropii. O frânghie groasă fu apoi legată de capetele de sus ale celor doi trunchi, care mai erau susţinuţi şi de alte frânghii prinse într-o parte de cocotierii de pe plajă, iar în cealaltă de un arbore din pădure. La mijlocul frânghiei transversale, cei doi cercetaţi atârnară una din pârghiile de fier pe care le aveau în nacelă iar capătul liber îl legară de motor.
— Acum, zise Raimondo, leagă catârii de frânghia de tras şi fă-i să umble: motorul va ieşi din groapă şi se va ridica. Eu voi sta gata să împing nacela sub motor şi tu nu vei avea altceva de făcut decât să dai înapoi catârii în aşa mod, încât, motorul, după câteva balansări, pe care le voi determina eu, se va aşeza singur la locul lui în nacelă.
Planul era bun şi nu era decât o primejdie: aceea ca nu cumva frânghiile să se rupă, atunci ar fi fost o adevărată catastrofă, căci nu mai aveau altele.
Cei doi catâri fură legaţi de frânghia de tras şi Raimondo sta gata să împingă nacela.
— Gata, întrebă Marius?
— Gata, răspunse Raimondo.
— Hop! strigă Marius.
Catârii se puseră în mişcare, frânghia se întinse, pârghia se ridică şi pe când catârii continuau să înainteze, motorul începu să iasă din groapă.
— Mai repede, strigă Raimondo, care tremura de frică să nu se rupă frânghiile.,
Marius îndemna catârii.
— Stop, strigă Raimondo. Şi împinse nacela deasupra groapei şi dedesubtul motorului atârnat în aer, apoi sări în ea şi se lungi sub motor, cu riscul de-a fi zdrobit dacă se rupea vreuna din frânghii, dar această manevră era necesară spre a verifica poziţia exactă a nacelei pentru ca motorul să se încadreze precis la locul său.
Când totul fu la punct, Raimondo sări afară şi strigă lui Marius să dea catârii înapoi. Acesta îi împinse încetinel şi puţin câte puţin, motorul se scoborî în nacelă aşezându-se exact la locul său. De bucurie cei doi băieţi strigară într-un singur glas: Trăiască Italia!
Partea cea mai grea se făcuse, restul merse repede şi fără nici un incident. Şi când soarele se afunda în mare, „Aeroc” era montat şi gata de plecare. Ce e drept îi mai lipsea ceva spre a avea viaţă şi aceasta era benzina.
Trebuia să umple cu benzină rezervorul. Dar în momentul aterizării, un rinocer furios îl desfundase cu o lovitură de corn. Trebuia deci să astupe găurile. Cu toate că amândoi erau morţi de oboseală, fără a mai pregeta se apucară iarăşi de lucru şi în mai puţin de o jumătate de o oră totul fu gata. Când rezervorul fu plin cu benzină şi constatară că toate erau în regulă cei doi cercetaşi se simţiră atât de fericiţi în cât se îmbrăţişări cu lacrimile în ochi. Şi fiindcă simţeau că nu mai puteau răbda în siguranţa asupra sorţii lui Jean Bart, hotărâră să nu mai rămână şi să pornească imediat după ce vor fi prânzit.
Cuprinşi de o înfrigurare care îi făcea să uite orice oboseală, cei doi cercetaşi se grăbiră să se ospăteze şi, după o oră, terminară; înainte de a se urca în aeroplan mai făcură câţiva paşi spre a se dezmorţi şi dezlegară caii şi catârii pe care voiau să-i gonească în direcţia Mozambicului, când unul din cai necheză puternic.
Cei doi cercetaşi tresăriră şi rămaseră nemişcaţi în umbra aeroplanului.
— Atenţie! zisa Raimondo, e prima oară când unul din cai nechează. Trebuie să fie ceva.
Şi scoase revolverul din teaca atârnată la brâu. Marius îl imită. Calul necheză din nou întorcând capul spre sud.
— Poate că e vreun leu sau vreun jaguar…
— Să aşteptăm.
Şi cei doi cercetaşi aşteptară puţin cam îngrijoraţi… Ar fi putut sări în aeroplan şi porni imediat, dar acea senzaţie specială pe care o dă în noapte pericolul îi ţintui pe loc. Cercetau cu privirile întunericul abia luminat de slaba licărire a stelelor şi deodată Raimondo, care avea nişte adevăraţi ochi de pisică, distinse două umbre, care se strecurau printre frunzişul arborilor.
— Colo! zise Marius.
— Nu te mişca, răspunse Raimondo. Sunt oameni
— Sălbateci, desigur. Ce facem?
— Aşteptăm. Şi dacă ne ataca îi doborâm.
Dar când cele două umbre fură la distanţă de douăzeci de metri, Raimondo şopti:
— Nu sunt sălbateci, sunt bandiţi. Am distins forma căştii coloniale a lui Walters.
— O! Dar atunci… dar cum au venit? Atunci tragem?
— Da. Marius tragem. Trebuie să tragem înainte ca ei să ne vadă, căci de nu suntem pierduţi. Şi, în noapte răsună o dublă detunătura, urmată imediat de un urlet de durere. Una din cele două forme negre se lăsă la pământ pe când cealaltă făcu un salt îndărătul unui arbore, de unde în acelaş timp, ţâşniră trei fulgere de lumină. Alte două porniră o clipă mai târziu dinspre forma rămasă la pământ.
Dar gloanţele se loviră de peretele de metal al aeroplanului iar cei doi cercetaşi, într-un singur când săriseră înapoia arborilor, ce se găseau la doi paşi de ei. De aici, Raimondo, ochi forma care rămăsese în picioare şi trase. Omul scoase un gemăt şi se prăbuşi. Marius trăsese şi el asupra celui rămas jos. Urmă o tăcere lungă. Bandiţii nu mai trăgeau nici nu se mai mişcau.
— Au murit, zise Marius.
Cu paşi repezi cei doi tineri se îndreptară spre cele doua corpuri întinse pe nisip la o distanţă de un metru unul de altul. Dar, deodată unul din cei doi oameni întinşi la pământ se mişcă şi întinse un braţ. Raimondo ar fi fost ucis, dacă n-ar fi văzut mişcarea şi ar fi rămas pe loc, dar el prinsese de veste şi sărise într-o parte. Glonţul îi şuieră la ureche, dar banditul nu mai avu vreme să mai tragă căci Marius îi zdrobi craniul cu un glonţ.
Şi când, la lumina lămpii electrice, cei doi cercetaşi recunoscură cadavrele lui Walters şi Colmar, ei se întrebară uimiţi, cum putuseră aceşti doi oameni să-i ajungă din urmă numai după douăzeci şi patru de ore când ei plecaseră călări şi dânşii veniseră pe jos…
— Au alergat, spuse Marius. Desigur că n-au făcut decât: popasuri de câteva minute. Bandiţii ăştia de prin savane şi păduri sunt de o rezistenţă excepţională. Dar, asta nu importă. Principalul e că am scăpat de ei. Şi când te gândeşti, că nu vom şti niciodată ce urzeau împotriva noastră.
— Ce are a face! Oricum ar fi… au sosit prea târziu.
— Haidem acum să pornim. Dar, mai întâi să dăm drumul dobitoacelor. Un minut după aceea, caii şi catârii dispăreau în fugă spre sud.
Marius şi Raimondo săriră în nacelă şi pe când acesta îşi lua locul la volan, Marius se aşeză în scaunul alăturat, pe când scanul din spate, care era al lui Jean Bart, rămase gol.
— Gata?
— Gata!
— Atunci, cu Dumnezeu înainte!
Raimondo apăsă pe pârghia, care pune în mişcare elicea şi care, în mod automat aprindea motorul. Raimondo demară, elicea se învârti mai repede şi hidroavionul alunecă pe roate îndreptându-se spre mare. În momentul în care roatele atingeau apa, Raimondo manevră pârghia de adâncime şi Aerocul îşi luă uşor zborul. După un viraj elegant, frumoasa pasăre se îndrepta spre vest în direcţia arătată de Jean Bart în biletul scris cu sânge. Dar pe când zburau spre locul, unde presupuneau că se găseşte satul sălbatecilor, cei doi prieteni se întrebau cu inima strânsă, dacă vor mai găsi pe camaradul lor în viaţă, sau doar un cadavru oribil mutilat.



va urma