Imposibila neutralitate (XXII)

Gheorghe Grigurcu

Loviţi de absenţa lor din antologie”. Actul inavuabil al participării
la represaliile dictate de oficialităţi (între „absenţii” ce
le-au alertat erau Eugen Jebelcanu, Geo Bogza, Radu Boureanu,
Mihai Beniuc, Maria Banuş) duce la un montaj de sofisme,
de aserţiuni şubrede, dezolante în scrisul unui istoric literar:
„Sîntem înecaţi într-un lung şi inutil tablou istoric spre a ni se
dovedi că orice antologie este, şi trebuie să fie, un act civic şi
obiectiv. Este citat Maiorescu pentru a se justifica-paradoxal
- u n criteriu neestetic. Ni se dau exemple din străinătate (aici
G. Ivaşcu se dovedeşte original, socotindu-1 pe Seghers drept
un «poet necontestat» - aşa se clădesc reputaţiile la Bucureşti...).


Se uită însă că cele mai interesante antologii au fost
cele «subiective» şi, de ce nu, fireşte, nedrepte, dezvăluind
personalitatea autorului, ca aceea a lui Thierry Maulnier, de
pildă” . Putem întări opinia Monicăi Lovinescu prin consemnarea
unei mici experienţe personale. La un moment dat, am
fost atacat de către „Săptămîna”, în maniera ci curentă, pentru
un text ce a văzut lumina tiparului în „România literară”, de
sub direcţia lui G. Ivaşcu. Bineînţeles, am vrut să răspund în
coloanele acesteia din urmă, aşa cum mă îndreptăţea un elementar
principiu dc comportare în publicistică. Spre surprinderea
mea, G. Dimisianu mi-a comunicat că nu e posibil, dîndu-mi
de înţeles că directorul său n-ar vrea „să sc pună rău” cu revista
condusă de Eugen Barbu. Am fost, aşadar, sacrificat de dragul
unei armonii factice, la nivelul posturilor de conducere... 


O amintire a Monicăi Lovinescu provoacă o asociere imprevizibilă.
Autoarea ne relatează că, la un examen pe care l-a trecut,
prin 1946, la Facultatea de Litere din Bucureşti, cu G. Călinescu,
a primit o întrebare maliţioasă la care a refuzat să răspundă:
„Să-mi vorbeşti de E. Lovinescu, să-mi spui dacă este un
mare critic”. Pentru a urma astfel: „Mi-am adus aminte de ea
ori de cîte ori circumstanţele m-au obligat să apăr opera tatălui
meu. Cînd N. Tertulian publica în 1956 un volum intitulat E.
Lovinescu sau contradicţiile estetismului, sau cînd, mai recent,
în numărul 16 al «Luceafărului» (1962), Ov.S. Crohmălniceanu,
cu mai puţine scrupule decît N. Tertulian, care cel
puţin nu deforma citatele, dădea despre E. Lovinescu o imagine
cadrînd destul de bine cu injuriile de pe vremea stalinismului
integral. (...) Şi n-aş fi ieşit din această rezervă dacă, în ţară,
condiţiile n-ar fi fost de aşa natură, îneît nimeni nu putea replica
nici lui Tertulian, nici lui Crohmălniceanu, nici restabili
citatul trunchiat, nici aminti omisiunea practicată, nici lupta
împotriva neadevărului flagrant”. Din păcatc, nu mulţi îşi aduc
aminte de asemenea lipsite de scrupule procedee ale celor doi
exegeţi, care, fără nici o explicaţie, au trecut pe poziţiile literare
pe care altădată le condamnau, vituperînd, şi nu fără efect
asupra situaţiei literare şi existenţiale a unor confraţi ce înţelegeau
a-şi păstra demnitatea, împotriva decadentismului, cosmopolitismului, idealismului, a artei burgheze putrede! Ei s-au
sustras, astfel, pînă azi unei drepte analize a traiectoriei lor
literare, care e departe de a fi unitară, e departe de a fi pe
de-a-ntregul stimabilă. O analiză de care istoria literară nu se
poate dispensa. Şi nu strică să cunoaştem mai îndeaproape şi
alte aspecte ale trecutului apropiat. De pildă, cedările şi cochetăriile
cu puterea ale lui Nichita Stăncscu, care nc-ar obliga la
mai multă circumspecţie faţă de tendinţa frivolă de a-1 proclama
o conştiinţă „pură”, „absolută”, un fel de nou Eminescu,
vai, şi din punct de vedere etic: „La destul de mici intervale,
mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc în presa de la Bucureşti,
cîteva articole ale unui tînăr scriitor, care aduc aminte de
vremuri, încă apropiate, dar din nefericire nu fără întoarcere,
în care plecăciunea şi nesinceritatca erau tributul cotidian al
mai tuturor oamenilor de condei din România. Tînărul scriitor
este printre cei mai talentaţi poeţi ai clipei de faţă: Nichita
Stănescu”. Autorul Necuvintelor, ce n-a ezitat a se asocia unei
delegaţii care s-a înfăţişat dictatorului pentru a-i cere aplicarea
„mai fermă” a politicii de partid în cultură, aplicare pasă-mi-te
sabotată de către marea majoritate a membrilor Uniunii Scriitorilor,
mai apare o dată menţionat de către Monica Lovinescu,
în legătură cu fanariotele aderenţe ale unor oameni de litere la
tezele funeste din iulie: „N-au mai existat graniţe de vîrstă în
adeziunile la Teze, unde, alături de vechi discreditaţi ca Mihai
Beniuc, Demostene Botez, Aurel Baranga, Radu Boureanu,
Mihnea Gheorghiu şi atîţia alţii, îneît o simplă listă nc-ar mînca
tot spaţiul, au venit să se rînduiască, în bună şi neaşteptată
ordine, cîţiva tineri ai speranţei de ieri sau şi mai tinerii de
azi. în fruntea lor: Nichita Stănescu (care de mult practica un
moale relativism faţă de valorile etice), Radu Enescu, Grigore
Hagiu (la el compromisul s-a şi versificat), Ovidiu Gcnaru,
alţii pe care i-am mai numit: Aurel Dragoş Munteanu, Mihai
Ungheanu”. E bine să ştim şi să nu uităm pentru a nu mai
aluneca pe panta poncifclor ultrapozitivc, a fcstivismului în
materie de istorie literară! O bună memorie ne ajută să evaluăm
mai corect profilurile scriitoriceşti! Cu atît de apreciatul romancier
şi eseist Alexandru Ivasiuc, spune Monica Lovinescu,
„lucrurile (...) sînt infinit mai simple şi mai directc. El îndrăzneşte
ceea ce nici Mihai Beniuc nu face: el cerc pur şi simplu
ca cele întâmplate sub stalinism să nu mai fie considerate «ca
greşeli». Pînă acum, eufemismul acesta - «greşeli» acoperind
de fapt adevărate «crime», era admis de toată lumea, pînă şi
de partid, pînă şi de «vîrfuri». Exponentul noii gărzi a compromisului vine să spele stalinismul şi de această pată. «Acest
termen de etică - nc spune Al. Ivasiuc - nu are decît o foarte
strictă importanţă... şi mai multe din aceste lucruri au fost
determinate de cauze foarte profunde». (...) Credem că nici un
scriitor, în toate strădaniile de restalinizare din Răsărit, n-a
îndrăznit să pronunţe cuvinte mai grave”. Iată, prin urmare,
că la informaţiile biografice privitoare la comportarea lamentabilă
a lui Ivasiuc, în cazul lui Goma, precum şi în altele, se
adaugă dovezile textuale ale colaboraţionismului celui mai
jenant, care nu se sfia a tinde la performanţă. Sub faţada unei
creaţii de factură generalizat eseistică, bizuită pe o mare mobilitate
cerebrală, pe o părelnică gratuitate a jocul ui conceptual,
se ascundea una dintre conştiinţele cele mai corupte, cu atît
mai vinovată, cu cît era mai în cunoştinţă (intelectuală!) de
cauză, ale liberalizării noastre. Acel dandy marxizat fără
necesitate, care era autorul Păsărilor, apărea cu atît mai nociv,
în perioada tulbure în care şi-a înscris activitatea, cu cît încerca
a da ideologici de partid o faţă „filosofică”, o aparenţă de
reflecţie liberă, conectată la sursele dc cultură contemporană...
Să adăugăm tot aici o distanţare a Monicăi Lovincscu faţă de
Marin Preda, pe care în acei ani îl lăuda într-un mod ce ni se
pare exagerat. Prezenţa acestuia la Conferinţa Scriitorilor din
mai 1972 s-a caracterizat printr-o „intervenţie cenuşie” (care
- n.n.) nu mai păstra (...) nici o amintire a discursului său
răsunător de la Conferinţa Scriitorilor din 1968”. Explicabil,
căci „îndrumarea de partid” a schimbat macazul, punînd în
primejdie posturile dc conducere şi privilegiile scriitorilor care
dispuneau de ele prin graţia accluiaşi atotputernic partid...
Tabloul ce ni-1 oferă această Cassandră literară se întunecă şi
mai mult, dacă ţinem seama de evoluţia dezamăgitoare (ca
n-a putut profeţi chiar totul!) a unor autori către care, în răstimpul
cuprins în volumul Unde scurte, i s-a îndreptat preţuirea
şi nu o dată fluxul dc simpatie. Deveniţi, la ora actuală, nume
controversabile, dacă nu nemijlocit contestabile, pentru că au
optat în favoarea unor atitudini străine luptei pentru democratizare,
pentru conformismclc şi chiar pactizările cu noile autorităţi,
aceştia exemplifică însă, nu mai puţin, viciile structurale
ale literaturii române dc sub totalitarism, acel „drum aparte”
pe care a apucat-o ca între literaturile Estului, relevat şi deplîns
de către Monica Lovinescu. Dintre aceste nume care, neîndoios,
nu-i mai dau satisfacţiile iniţiale, le amintim în primul
rînd pe cele ale unor D.R. Popescu, Eugen Simion, Marin
Sorescu, Romulus Vulpescu. E, în consecinţă, încă o confirmare
a „complicităţilor” şi a „ipocriziilor” cc ne macină, prin
amplificarea imprevizibilă a lotului negativ, sub un astru malefic,
care n-a scăpătat, aşa cum nădăjduiam, concomitent cu
înlăturarea formală a secerei şi ciocanului. Cassandra e, concomitent, împăcată şi tristă.



va urma