ORBITOR (22)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Atunci uşa singurului locatar de pe palier s-a deschis şi-n pragul ei a apărut Herman. Dar era schimbat. Faţa lui nu era o faţă de om. Mîinile lui, care ţineau un ghioc cu spini, mare cît un ceai­nic de porţelan, nu erau mîini de om. Şi purta doar un halat, des­făcut la piept, făcut din mătase şi ornat cu cele mai fantastice, mai vii şi mai alunecoase desene, trecînd unele-n altele, privindu-se unele pe altele, jucîndu-se unele cu altele, acuplîndu-se şi muşcîndu-se şi sfîşiindu-se unele pe altele. Era ca o oglindă de cristal moale, o prismă cu falduri, ce reflecta spaţiul din jur, cu noi, cei trei copii, cu bicicleta ruginită, cu uşa de la terasă, dar deforma anamorfotic fiecare chip, îl umplea de scîntei colorate cu cel mai tandru violet şi cel mai voluptuos roşu, şi cel mai de neuitat verde, şi cel mai copilăros galben, şi azur ceresc şi oranj, aşa încît din chipul clăpăug al lui Jean, lăbărţat pe o cută-a halatului, se ivea o rădaşcă de fildeş şi aur, şi din mandibulele rădastei se formau două statuare femei goale, străjuind, cu cornuri ale abundenţei în mîini, o intrare de iad, şi fiecare corn al abundenţei, la o nouă mişcare-a mătăsii, devenea o aglomerare de cranii de viperă. Luci devenise o herghelie de cai cu şeile de caşmir înflorat, iar în mijlocul florilor aspide şi unicorni îşi disputau o gemă fără de preţ, iar gemă era o planetă acoperită de nori, prin spărturile cărora se zăreau iazuri şi cratere, şi-n fiecare iaz se reflecta faţa neomenească-a lui Herman. M-am zărit şi eu, într-o singură clipă fără sfîrşit (şi, într-un fel, de asemenea, fără-nceput), dar imediat feţişoara mea ascuţită şi pa­lidă, numai ochi, se întinse, în miezul unor irizaţii pulsatile, pe tot veşmîntul, îl acoperi cu totul, aşa-ncît Herman era acum înveş-mîntat în pielea jupuită a feţei mele, înfăşurat în genele lungi ale ochilor mei, iluminat de frezul timid al buzelor mele, punctat de soarele negru al aluniţei de lîngă ureche, franjurat de viţele de păr de la ceafă. Viziunea a durat o clipită, ca să se spargă apoi în spirale de spirale de spirale, verde de galben de roşu, plante de guşteri de stele, lumi de lumi, goluri de goluri, lune-corăbii, maşini-scorpioni, creieri-viespi, îngeri-vulve, insule-nori... Herman plutea. Levita în cadrul uşii, frînt de gît şi cu un chip indescriptibil, iar pe feţele noastre jucau culorile oribilului, fermecătorului său veşmînt. N-am fi ieşit niciodată din fascinaţia asta dacă liftul n-ar fi pornit iar, cu troznet apocaliptic. Am tresărit brusc şi-am luat-o la fugă pe scări în jos, răcnind cît ne ţinea gura, etaj după etaj, pe cînd în urma noastră se deschideau uşile vecinilor alarmaţi. Nici nu ştiu cum am ajuns la parter, cum am ieşit pe uşa de sticlă a scării... Nu ne-am oprit decît la marea poartă de tablă a gardului morii, pe care Silvia şi Marcela desenau prinţese cu cretă colorată. Gîfîind, ne-am proptit de gard, uitîndu-ne-n sus spre terasa blocului. Dacă Her­man ne urmărise? Dar nu se-ntîmplă nimic. Doar că se făcuse ora prînzului şi mamele noastre, sprijinite de balustradele balcoanelor, ne strigau să venim sus. Au plecat întîi fetele, apoi Luci. Jean s-a dus pe alee, iar eu am rămas singur, proptind mai departe gardul zgrunţuros de beton. Ce zi ciudată! Şi, mai ales, cît de... neobiş­nuit, cît de diferit mă simţeam. Alergînd pe scări în jos, auzisem un zdrăngănit puternic în urma mea şi-mi închipuisem că am pierdut pistolul, dar îi simţeam mai departe ţeava caldă lipită de burta mea. Cînd, în fine, am auzit şi vocea subţire a mamei, m-am întors acasă şi, ducîndu-mă la baie să mă spăl pe mîini, am vrut să-mi mai admir pistolul o dată. Dar pistolul nu mai era, iar ţeava tare şi fierbinte era de carne şi ieşea din trupul meu. Era chiar micul meu ciucuraş, cu care făceam pipi, şi care-acum era, într-un mod ciudat, erect şi dureros. Totul a mai durat cîteva minute, aşa încît nici n-am avut timp să mă alarmez pînă ce lucrurile au reintrat în normal, şi încă pentru ani de zile...

Herman doarme acum, greu de alcool, în patul meu haşurat de-ntuneric. Abia l-am cărat pîn-aici. Fiindcă acum cîteva ore am ieşit să iau puţin aer prin amurgul gros ca păcura. Am traversat încet maidanul plin de carcase de frigidere şi arcuri de tapiţerie, şi sîrme de la cofraje, de care m-am tot împiedicat, am privit desenul precis al nuielelor din copaci pe nuanţele catifelate-ale cerului, galben ca urina la orizont, apoi roz şi, în partea opusă, de un al­bastru adînc, un indigo pe care albureşte luna... O uriaşă construc­ţie de metal, ca o sondă fără sfîrşit, purtînd în vîrf antene, un releu radio probabil, mi-a stîrnit o ciudată dorinţă de a urca pe scara verticală şi-ngustă de metal, prin inelul protector, pînă sus, în miezu-nserării. Am străbătut cartiere-ncîlcite, cu case vechi, ma­sive ca nişte galioane, plutind în crepuscul, purtîndu-şi în balcoane poporul de bărbaţi doar în cămăşi şi femei în sutiene, fumînd, vorbind încetişor şi ascultînd greierii. Am coborît alei pustii, cu cizmării şi ceasornicării cu obloanele trase, m-am scurs pe lîngă ciclopicul şantier al Casei Poporului, evitînd patrulele miliţienilor ce discutau despre fotbal, şi-am ieşit într-un tîrziu în bulevardul cu cinematografe, scufundat deja-n întuneric. Becuri galbene, aprinse din trei în trei, transformau clădirile în cristale palide, fără urmă de realitate. Arborii-şi întindeau umbra crengilor pe cîte-un zid cu ferestre oarbe. Umblam încet, cu mîinile-n buzunare, gîn-dindu-mă la Cedric şi la Vasili, la Albinos şi la Herman, la manuscrisul meu fără sens şi sfîrşit, această carte ilizibilă, această carte... Am traversat în dreptul Romartei, privind, ca-ntotdeauna, spre mansardele cubiste, suprapuse, retrăgîndu-se unele din altele, ale blocului de vizavi de Casa Armatei, şi dorindu-mi cu putere să locuiesc acolo, sus de tot, în ultimul cub, sub marea reclamă albastră a C.E.C.-ului, să pot ieşi serile pe micul palier din faţă şi, sprijinit de ultimul C, nevăzut de nimeni, ca un Ferragus sfidînd metropola, să contemplu oraşul, oraşul meu drag şi misterios în­tins sub covorul persan al constelaţiilor. Pe străzile aproape pustii venea uneori un val de aer fierbinte mirosind a tei. Troleibuzele treceau triste ca nişte care mortuare prin intersecţia de la Universi­tate. Ajunsesem cu firul gîndurilor la ciudata, fermecătoarea poves­te a lui Paul şi-a piticei rusoaice de la circ, Katarina, mereu cu puiul ei de panteră albă în braţe, şi în minte începuseră să mi se-nvîr-tească iarăşi obsedantele silabe NO-TO-KO... TO-KO-NO... NO-KO-TO..., cînd am ajuns în piaţa Rosetti, cu statuia paşoptis­tului adîncit în fotoliul său de bronz înnegrit. Un Maxi-taxi cu luminile aprinse staţiona, fără şofer şi călători, în apropiere, acos­tat lîngă piedestalul statuii ca o şalupă la ţărmul stîncos al unei mici insule. Prăbuşit în şezut lîngă statuie, cu spatele sprijinit de placa de bronz fixată pe postament, zăcea un cerşetor sau un beţiv din cei ce se-nmulţiseră în Bucureşti în ultimii ani. Nu ştiu de ce am trecut bulevardul şi-am pătruns în părcuşorul statuii. Noaptea coborîse ca de smoală, ca la mahala, statuia de bronz era aproape invizibilă, iar cerşetorul era o pată caldă, un lichid vîscos nămolind marmura spectrală. O umbră ca de fetus, cu capul împins neverosi­mil în piept, ca într-o perpetuă plecăciune, ca într-o umilinţă fără sfîrşit. Sînt ani de cînd nu l-am mai văzut pe Herman, dar de fiecare dată cînd l-am regăsit mi s-a părut că el e de fapt mereu cu mine, uneori ghemuit în mine ca un embrion într-un uter, alteori apărînd ca un strigoi din cutele şi ascunzişurile oraşului.

M-am ghemuit în faţa lui, i-am luat faţa-n palme, înţepîndu-mă în barba nerasă de cîteva zile, şi stomacul mi s-a-ntors pe dos de damful greţos, de băutură proastă al gurii lui. La aproape cincizeci de ani, Herman chelise, fire albe, smulse-n toate părţile, îi înconjurau craniul, iar faţa îi era a omului suferinţei, făcut pentru suferinţă. Ochii alungiţi, urduroşi, cu sprâncenele pleoştite peste ei, i-a deschis doar o clipă, fără să fixeze nimic, ca într-un leşin, cobo-rîndu-şi din nou pleoapele şi lăsînd la vedere doar două dungi de cornee, gălbui ca fildeşul. Din cauza nopţii şi lunii triste, azurul de altădată al inşilor lui avea acum, tulbureala comei şi-a agoniei. Abia l-am cărat pînă-n staţia lui 343, unde-a trebuit să-l las jos ju­mătate de oră, pînă-a venit maşina, care ne-a dus aproape de casă. L-am tîrît în liftul obosit, ce ne-a dus la ultimul etaj al blocului vechi şi stacojiu; şi iată-l acum pe bătrîn, pe vîj, pe marele păcătos în patul meu, năclăit de sudoare şi tremurînd. Acum cîteva minute m-am întrerupt din scris ca să-i desfac pumnul stîng, în care-am văzut, printre degete, o hîrtiuţă boţită. Pe hîrtia de proastă calitate, din care s-au luat scame după scame, şi care trebuie să fi stat într-un buzunar jegos plin de nimicuri, scrie cu pixul ceva ce, la prima vedere, mi-a părut a fi un număr de telefon, ca apoi să-mi dau seama că-i o formulă matematică. O notez aici aşa cum o desluşesc, sperînd că n-o să greşesc vreun semn:

= |0a->cos(bnk), b>a

Îmi aminteam acea primă şi singură erecţie din anii copilăriei cu perplexitatea pe care-am avut-o întotdeauna pentru vechile picturi depozitate-n pinacoteca gri a memoriei mele, claie peste grămadă, cu licheni supli înflorind pe straturi mai groase de vopsea închegată şi cu scorpioni orbi rozînd buretele ramelor. În cornul lui Amon şi-n fascicolul mamilotalamic, în nucleul habenulei şi-n fornix, sub cupola de cuarţ a encefalului sînt mii de tu­buri străvezii prin care curg vopsele şi oxizi şi mii de ateliere în care pictori cu cincizeci de mîini copiază, restaurează, decupează, confundă şi separă, pictează pastişe şi replici şi duplicate, falsifică date şi semnături, proiectează pe pereţii dezolanţi de os galben ai ţestei diapozitive şi retroproiecţii, deformate după curburile frenologice ale frunţii şi tîmplelor, după bosele imaginaţiei şi vicleniei, ale milei şi suspiciunii... Sînt şi muzee, luminoase şi snoabe, cu dale cadrilate împărţind podelele sălilor în vaste table de şah, cu lumi­natoare festive lîngă bolţile pictate cu încîlcite alegorii, unde din ombilicul Trufiei se scurge tija unui greu policandru, sînt picturi oficiale înecate-ntr-un asfalt unanim, sînt etichete limpezi, sub lame­le de sticlă, lîngă fiecare imensă pînză lăţită pe pereţii imaculaţi... Dar sînt muzee-capcană, mieroase asemenea florilor carnivore, în care pînă şi publicul vizitator e pictat iluzionist pe pereţi şi chiar peste pînzele dezolate. Acolo totul, totul e fals, fabricat de la un capăt la altul, atîrnînd de strie şi pedunculi ca nişte fructe putre­găite. Unde să te uiţi şi-n cine să crezi, cînd în vise-ţi aminteşti alte vise şi-n acele vise-ţi aminteşti lucruri niciodată-ntîmplate, iar alte privelişti care-ţi apar brusc în minte pe cînd mănînci sau citeşti neatent o carte le iei drept bizare capricii ale vreunui demon inerior, cînd sînt de fapt engrame fidele ale unor fapte petrecute pe cînd vedeai cu nişte ochi mai mari şi gîndeai cu un creier mai mic şi mai rudimentar? Cînd, la masa ta de scris, unde-mpleteşti dîre de zgură lăsate de-o bilă murdară pe-o-mpletitură de fibre vege­tale, priveşti desenul filigranat al ceştii de cafea, şi deodată desenul pare că pluteşte-n aer, se dedublează, se deformează ciudat, devenind un peisaj matinal, cu o mare scînteietoare, evanescentă, străvăzîndu-se printre coloanele roze ale unor temple şi palate geometrice, şi cînd desenul pluteşte minute-n şir, străveziu, peste biroul tău, ca să se topească apoi ca zahărul în apă ― e cu neputinţă să discerni atunci unde, pe harta ca o plasă de păianjen, tridimensională şi nesfîrşită, a situaţiei tale în lume, te găseşti cu spaima şi fascinaţia ta: în fundătura Iluziei, în şoseaua Reveriei, în parcul Memoriei, în gara Halucinaţiei, în cartierul Realităţii... Mai curînd îţi poţi imagina c-ai înţepat c-un ac harta pliată, unind zone incompatibile   şi-ndepărtate   într-un   traiect   de   neînţeles, perpendicular pe foaie, ocult, străpungînd existenţa dinspre nimic spre nimic, aşa cum noi înşine unim, cu traseul paradoxal al vieţilor noastre, incongruenţe patetice: naşterea şi dragostea, arta şi nebunia, fericirea şi moartea...
Mai tîrziu, cînd, aşezat pe lada de la studio şi cu picioarele pe calorifer, priveam după-amieze-ntregi cum dispare Bucureştiul, etaj după etaj, după schelăriile şi cofrajele blocului de peste şosea, îmi aminteam acea primă tumefiere inexplicabilă a neînsemnatului apendice cu care făceam pipi nu ca pe un fapt în sine, ci ca pe-o piesă a unei întregi constelaţii în care mai intrau, cu grade diverse de probabilitate sau ficţiune, şi alte bizarerii fiziologice, psihice sau doar visătoare ― structuri de slăbiciune dublînd ca o vatelină zdren­ţuită fermitatea melancolică a minţii mele. Zăpada care cădea greu peste şoseaua Ştefan cel Mare (pe atunci pietruită şi de două ori mai îngustă ca azi) haşura imensa panoramă a oraşului, reflecta culorile cerului pe pămînt şi trimitea pe cer fantasmele verzulii ale melanjului de case şi arbori, ce-mi rămîneau pe retină după ce le fixasem ore-n şir, cu ochii dilataţi, clipind cît de rar puteam. Uneori îmi aţinteam privirea pe un singur fulg, imediat cum apărea în colţul de sus al geamului, şi-l urmam în coborîrea lui oblică şi ra­pidă, aşa-ncît în secundele acelea îi puteam vedea toate detaliile lui cristaline şi evanescente şi-i percepeam metamorfoza culorii, de la cenuşiul murdar care-l învelea cînd se profila pe cerul lăptos pînă la albul feeric, cu o mică aureolă de puf, pe care-l căpăta cînd se contura pe acoperişurile, ferestrele şi uşile caselor şi pe troienele murdare de la marginea şoselei. Spre amiază cerul se înroşea şi continua să ningă apocaliptic, siluetele oamenilor înfofoliţi în pal­toane care traversau şoseaua cu bidoane-n mîini, ca să ia apă din curţile de vizavi (în bloc ţevile îngheţaseră de mult) se estompau, şterse de miile de fulgi, iar cînd priveam în sus, spre scamele gri de pe întinderea crepusculară, aveam senzaţia că zbor oblic către înăl­ţimi, cu cameră cu tot, de parcă apartamentul meu ar fi fost o navă spaţială desprinsă cu viteză de sol. Caloriferu-mi frigea tălpile goale, iar camera se-nfăşura în întuneric şi singurătate. Îmi terminasem de mult lecţiile şi era atît gol şi atîta melancolie în viaţa mea, atîta neputinţă de a-mi imagina nu numai viitorul, dar şi clipele prezen­te, încît mintea mea, ca o pompă de vid, sugea o măduvă stranie din oasele subţiri ale amintirii. Şi fluidul acesta ce urca rotindu-se-n craniul meu ca-ntr-un bazin colector, interferonul acesta metafizic secretat de fiecare celulă, glandă şi zgîrci din imperiul corpului meu, îmi umplea-ncetişor forma de miez de nucă a minţii, se im­pregna de amăreala taninului ei, îmi dizolva conştiinţa şi, astfel înnobilat, se retrăgea iar în canaliculii amintirii. Mergeam înapoi, mergeam către interior, coboram în inima inimii mele, mă micşo­ram şi mă subţiam în jurul coloanei mele vertebrale, lăsînd în jur corpul meu de adolescent să se bălăngăne ca o haină prea largă, mă retrăgeam către formele mele anterioare, către inelele de creştere tot mai fragede pe măsura apropierii de miez, umpleam forma mea de la cincisprezece ani, o părăseam ca pe-o aură virtuală pentru cea de la unsprezece ani, apoi de la nouă, apoi de la cinci, pînă cînd mă ghemuiam în propria mea burtă ca un făt cu trăsăturile mele şi ochii mei. Atunci, pe ecranul depresiv şi cărnos al cerului de iarnă, ca în propriul meu cîmp vizual, se-ncolăceau halucinaţii atît de străine şi de minuţioase, încît nu puteau fi decît amintiri pompate prin cordonul ombilical dinspre fetus spre mamă, căci în lumea de film inversat a memoriei copilul îşi naşte şi-şi hrăneşte mama clipă de clipă cu o substanţă care, în loc să scadă, o secretează tot mai abundent. Eu cel de azi îl înglobez pe mine cel de ieri, care-l cu­prinde pe cel de-alaltăieri şi tot astfel îndărăt, încît nu sînt decît un şir imens de păpuşi ruseşti înmormîntate una-ntr-alta, fiecare gra­vidă cu cea dinaintea ei, dar născîndu-se totuşi din ea, emanînd din ea ca o aură, aşa-ncît miezul e tot mai întunecat şi suprafeţele mai diafane, iar pe suprafaţa sticloasă a corpului meu din exact clipa asta licăreşte deja lumina blîndă a celui ce voi fi peste-o oră, căci nimic altceva nu e corpul nostru astral decît lumina clarvăzătoare a viitorului. Dinspre beznă spre lumină, dinspre plumb spre cristal, dinspre turtire spre levitaţie, dinspre tot spre nimic se efilează traiectul absurd al vieţuirii noastre, pînă sfîrşeşte într-o scămoşare de vid. Iar eul fiecărui moment e legat de cel dinainte printr-un viguros cablu ombilical, cu două artere şi-o venă, vehiculînd he­matiile inefabile ale cauzalităţii. Pe lîngă el, o vascularizare subtilă şi complicată, o-mpletire de vinişoare albăstrui şi violete leagă-ntr-un mod inextricabil păpuşile ruseşti una de alta într-un cocon stufos, aşa încît clipa de-acum poate trimite-o ramificaţie peste un interval de cinci ani şi alta peste unul de şapte, pipăind cu sinapse flexibile pleoapele grele şi zîmbetul de Buddha ale unuia dintre milioanele de copii şi adolescenţi ce-mi seamănă, sugîndu-le din minte, din glandele gîtului sau din capsulele suprarenale emoţii, chimicale, peisaje, idei, sau altceva, ce nu pot să-mi imaginez şi nu-ndrăznesc să-mi explic. Cu unii dintre fraţii aceştia ai mei (ciudaţi fraţi, purtîndu-mi toţi numele şi codul genetic aşa cum în familiile nume­roase copiii cei mici poartă hainele celor mai mari) am pierdut orice legătură directă, pe cînd din alţii mă hrănesc cu zeci de mii de tentacule. La rîndul lor, ei se hrănesc unii din alţii, se aliază unii cu alţii, complotează unii contra celorlalţi, întinzîndu-şi mîna peste vîrste într-o atît de densă încrengătură de relaţii, încît înnegresc împreună un cîmp cu patru dimensiuni, fiinţa mea cea adevărată, din care eu cel din clipa asta sînt doar un spot, o ipostază, un izotop dintr-o serie infinită, o întîlnire a virtualului cu minunea realităţii, care, iată, a şi trecut. Căci, aşa cum nişte fiinţe care ar trăi într-o lume bidimensională ar vedea o minge ce le traversează planul ca pe un punct ce apare din nimic, devine un disc tot mai larg şi scade iarăşi pînă la un punct care dispare şi el, anatomia barocă a corpului meu dezvăluie şi ascunde-n acelaşi timp a patra dimensiune, care e timpul. Secţionează-mi măduva spinală şi vei găsi, pe un disc alb, desenul unui fluture cenuşiu; secţionează-mi fiinţa adevărată, aşa cum ai tăia un copac, şi ai găsi, inele con­centrice, pe Mircea în Mircea în Mircea în Mircea în Mircea în Mircea...



va urma