Darling Lilly (21)

Michael Connelly

Pierce ridică mâinile, în semn că se predă.
— O să pună o groază de întrebări când îmi va vedea faţa.
— Uite care e treaba, o să termini cu el până la prânz. Dacă pune întrebări, spune-i că ai trecut prin parbriz şi las-o aşa. În fond, nici măcar mie nu mi-ai spus ce s-a întâmplat. De ce ar trebui să-i spui lui?
Pierce citi reproşul din privirea asociatului său.
— Charlie, o să-ţi spun la momentul potrivit. Acum pur şi simplu nu pot.
— Da, pentru asta există asociaţi, ca să li se spună totul la momentul potrivit.
— Uite ce e. Recunosc că greşesc, dar hai să uităm de chestia asta pentru moment.
— Sigur, Henry, cum vrei tu. La ce lucrezi acum?
— La nimic. Răsfoiam nişte hârţoage.
— Asta înseamnă că eşti pregătit pentru mâine.
— Sunt.
Condon dădu aprobator din cap.
— Câştigăm oricum, spuse el. Ori îi luăm banii, ori înregistrăm patentele. Patentăm Proteus şi în ianuarie viitor la STCD va fi o coadă ca la Războiul Stelelor făcută de cei care vor dori să discute cu noi.
Pierce încuviinţă, deşi ura să se ducă la Las Vegas, la Simpozionul pentru Tehnologii în Curs de Dezvoltare, care se organiza anual. Era cea mai dură ciocnire dintre ştiinţă şi finanţe din lume. În plus, era plin de şarlatani şi spioni AMAPCA. În acelaşi timp era un rău necesar. Acolo curtaseră pentru prima dată pe unul din oamenii-cheie ai lui Maurice Goddard.
— Dacă supravieţuim până în ianuarie. Avem nevoie de bani acum.
— Nu-ţi face griji. E meseria mea să fac rost de bani. Cred că pot să mai prind câţiva peşti, ca să avem timp să pescuim o balenă.
Pierce încuviință, simțindu-se îmbărbătat de asociatul său. În situaţia în care se afla, i se părea ridicol să se gândească ce va face peste o lună.
— Bine, Charlie.
— Ce zici? Îl prindem pe Maurice?
— Da.
— Bun. Atunci te las să-ţi vezi de treabă. Mâine la nouă?
Pierce se lăsă pe spate în scaun şi gemu. Ultimul lui protest în legătură cu prezentarea.
— O să fiu aici.
— Conducătorul nostru neînfricat.
— Mda, vezi să nu.
Charlie îl salută şi plecă. Pierce aşteptă o clipă, se ridică, încuie uşa şi se întoarse la hârtiile scoase la imprimantă. După scurtul raport despre Lilly Quinlan urma unul voluminos despre William Wentz, proprietar-manager al Entrepreneurial Concepts Unlimited. În raport scria că Wentz se afla la cârma unui imperiu în plină dezvoltare, de la servicii cu dame de companie până la site-uri porno. Aceste site-uri, coordonate din Los Angeles, operau în douăzeci de oraşe din paisprezece state şi, desigur, puteau fi accesate prin Internet.
Deşi mulţi ar fi putut considera site-urile vulgare, ele se aflau, totuşi, în limitele legalităţii. Internetul era o lume a comerţului în mare parte lipsit de reguli. Atâta timp cât Wentz nu oferea fotografii porno şi trântea avertismentele de rigoare pe site-urile cu dame de companie, opera în mare parte în legalitate. Dacă una dintre damele de companie de pe site-urile sale era arestată sub acuzaţia de prostituţie, el se spăla pe mâini. Pe site-ul lui scria clar că nu promova prostituţia şi nici alte activităţi legate de sex pe bani.
Dacă o damă de companie accepta să primească bani pentru a face sex, era decizia ei, dar pagina urma să fie ştearsă imediat de pe site.
Pierce primise deja o descriere generală a operaţiunilor lui Wentz de la detectivul Philip Glass. Raportul lui Zeller era însă mult mai detaliat şi confirma puterea şi raza de acoperire a Internetului. Zeller descoperise trecutul criminal al lui Wentz în statele Florida şi New York. În pachetul de hârtii mai erau câteva fotografii de cazier ale lui Wentz şi ale altui bărbat, pe nume Grady Allison, care la fiscul din California figura drept curator al ECU. Pierce îşi aminti că Lucy LaPorte îl menţionase. Sări peste fotografii şi citi raportul lui Zeller.

„Wentz şi Allison par a lucra în echipă. Au sosit aici la o lună unul de altul, acum şase ani. Potrivit dosarelor de informaţii ale Departamentului de Aplicare a Legii din Florida (DALF), cei doi operau un lanţ de localuri de striptease din Orlando. Asta înainte ca Internetul să treacă la comerţul cu sex, real sau imaginar, treabă mult mai uşoară decât să pui nişte tipe goale pe o scenă şi să vinzi sex oral pe de lături. În Florida, Allison era cunoscut sub numele de Allison Nota Zece pentru talentul lui de a recruta fete pentru scenele localurilor de pe Calea Orange Blossom. Cluburile lui Wentz şi Allison se numeau «Fără Funii», fetele prestându-şi numărul complet dezbrăcate.

NOTĂ IMPORTANTĂ: dosarul DALF îi leagă pe tipii ăştia de lui anumit Dominic Silva, 71, Winter Park, Florida, care la rândul lui are legături cu crima organizată din New York şi nordul New Jersey-ului. AI GRIJĂ!”

Trecutul lor mafiot nu-l surprinse pe Pierce. Felul calculat şi rece de a fi al lui Wentz îi sugerase asta. Ciudat i se păru faptul că Wentz, care folosea cu calm un telefon drept armă şi purta cizme cu vârf ascuţit ca să poată zdrobi oase, putea fi omul din spatele unui sofisticat imperiu pe Internet.
Pierce îl văzuse pe Wentz în acţiune. După părerea lui, Wentz era mai întâi dotat cu muşchi şi abia apoi cu inteligenţă. Părea mai degrabă omul care proteja „afacerea” şi nu creierul din spatele ei.
Pierce se gândi la mafiotul menţionat în raportul lui Zeller: Dominic Silva din Winter Park, Florida. Să fie el creierul din spatele muşchilor? Pierce intenţiona să afle.
Trecu la pagina următoare, unde găsi un sumar al cazierului lui Wentz. În cinci ani petrecuţi în Florida figura cu câteva arestări pentru proxenetism şi două arestări pentru un delict federal numit VEG. Mai era şi o arestare pentru bănuiala de omor. Pierce se minună cum de Wentz nu era la închisoare.
Şi mai multe întrebări se ridicară când dădu pagina şi trecu la sumarul cazierului lui Grady „Nota Zece” Allison. Şi acesta figura cu arestări pentru proxenetism şi îl întrecea pe Wentz la categoria arestări pentru delicte VEG, patru. Mai avea o arestare categorisită „sex-minor”, pe care Pierce o interpretă ca fiind o acuzaţie că a întreţinut relaţii sexuale cu un minor.
Pierce privi fotografiile de cazier ale lui Allison. Potrivit informaţiilor, avea patruzeci şi şase de ani, dar părea mai în vârstă. Faţa lui de o paloare cadaverică era dominată de un nas ce părea să fi fost rupt în repetate rânduri.
Pierce ridică receptorul şi o sună din nou pe Janis Langwiser. Primi legătura mai repede decât data trecută.
— Câteva întrebări rapide, spuse el. Ştii ce e aia proxenetism?
— Înseamnă să oferi o femeie pentru sex, în schimbul banilor. De ce?
— Stai un pic. Dar delict VEG? Ce înseamnă VEG?
— De obicei VEG înseamnă „vătămare corporală gravă”. În mod normal, face parte dintr-o acuzaţie de atac la persoană.
Ca, de exemplu, să-i dai cuiva cu un telefon în faţă şi apoi să-l ţii spânzurat de un balcon de la etajul doisprezece.
— De ce, Henry? Ai vorbit cu Renner?
Ezită. Ştia că n-ar fi trebuit s-o sune, pentru că asta ar fi putut evidenţia faptul că el cerceta singurul lucru de care ea îi ceruse să stea departe.
— Nu, nimic de genul ăsta. Mă uitam la trecutul unei persoane, care a depus o cerere de angajare. Câteodată e greu să-ţi dai seama ce-nseamnă toate astea.
— Ei bine, nu pare a fi o persoană cu care ţi-ai dori să lucrezi.
— Cred că ai dreptate.
După ce închise telefonul, Pierce se uită la ultima pagină a raportului primit de la Zeller. Era o listă cu toate site-urile de pe Internet care aveau legătură cu Wentz şi ECU. Lista, scrisă la un rând, ocupa întreaga pagină. Fanteziile sexuale şi dublele semnificaţii conţinute în numele site-urilor erau aproape amuzante, dar rezultatul în sine făcea totul şi mai scârbos. Astea erau operaţiunile unui singur om. Era uimitor.
În timp ce parcurgea lista, privirea i se opri asupra uneia dintre înregistrări – Fetishcastle.net – care îi era cunoscută. Auzise de site. Apoi îşi anunţi că Lucy LaPorte îi spusese că o întâlnise prima dată pe Lilly Quinlan la o şedinţă de fotografii pentru site-ul Fetishcastle.
Pierce porni calculatorul şi deschise Internetul. În câteva minute intră pe pagina principală a site-ului Fetishcastle. Imaginea care-l domina era aceea a unei femei asiatice, sumar îmbrăcată, încălţată cu cizme negre din piele. Femeia afişa o atitudine severă, asemeni unei profesoare. Pagina promitea celor care se înscriau că vor găsi mii de fotografii ce puteau fi descărcate, serii de videoclipuri şi legături cu alte site-uri. Toate gratis – cu o taxă de înscriere, desigur. Lista de subiecte codată era uşor de descifrat.
Pierce dădu un click pe butonul JOIN şi sări la o pagină cu un meniu care oferea câteva scheme diferite de subscripţie şi promisiunea de aprobare şi acces imediate. Taxa de abonament era de 29,95 de dolari pe lună, plătibilă lunar cu o carte de credit la alegerea clientului. În meniu se consemna că factura va fi înregistrată pe toate bilanţurile de carduri de credit ca ECU Enterprises, ceea ce o va face mai uşor de acceptat de către soţie sau de şef când avea să apară.
Exista şi o ofertă de acomodare de 5,95 dolari, care oferea acces la site timp de cinci zile. La sfârşitul perioadei, cardul de credit nu mai era taxat dacă cel în cauză nu se înscria pentru un abonament lunar sau anual. Oferta funcţiona o singură dată pentru fiecare card de credit.
Pierce îşi scoase portmoneul şi folosi cardul său American Express pentru oferta introductivă. În câteva minute, primi un nume de cod şi o parolă cu care intră pe site, şi ajunse la o pagină cu o fereastră de comunicare pentru subiecte unde tastă „Robin” şi apoi apăsă ENTER. Căutarea nu dădu niciun rezultat. La fel se întâmplă şi în cazul numelui „Lilly”, dar avu succes când tastă „girl-girl”, amintindu-și că aşa descrisese Lucy şedinţa ei de modeling cu Lilly.
Pierce fu conectat la o pagină cu fotografii miniaturizate – şase coloane pe şase rânduri. În partea de jos a paginii era un prompter care-i permitea să sară la următoarea pagină cu treizeci şi şase de fotografii sau să meargă înainte la oricare din cele patruzeci şi opt de pagini cu fotografii de fete cu fete.
Pe a patra pagină dădu peste o serie de fotografii cu Lucy şi Lilly. În fiecare fotografie, Lilly juca rolul dominantei şi Lucy pe cel al supusei, deşi era cu mult mai înaltă. Pierce mări una dintre fotografii. Decorul avea drept fundal un zid de castel din piatră. Un perete de închisoare, bănui Pierce. Podeaua era acoperită cu paie, iar pe o masă din apropiere ardeau luminări.
Lucy, în pielea goală, era prinsă de perete cu cătuşe. Lilly, îmbrăcată în haine de piele, avea o luminare în mână, şi picura ceara topită pe sânii lui Lucy. Faţa lui Lucy exprima o plăcere nemărginită pe când Lilly afişa o expresie de aprobare amestecată cu mândrie.
— O, îmi pare rău, credeam că ai plecat.
Pierce se întoarse şi o văzu pe Monica. Ca asistentă personală, avea combinaţia numerică de la uşa lui. Monica aşeză un teanc de corespondenţă pe biroul lui.
— Mi-ai spus că stai doar…
Când văzu ce era pe monitor se opri. Pierce întinse mâna către monitor şi stinse ecranul.
— Monica, uite ce e, eu…
— Asta e ea? Femeia drept care m-ai pus să mă dau?
El încuviinţă.
— Încerc doar să…
Nu ştia cum să-i explice ce făcea.
— Doctore Pierce, îmi place slujba mea de aici, dar nu sunt sigură că mai vreau să lucrez cu dumneavoastră.
— Monica, nu-mi spune „doctore” şi nu începe iar cu chestiile alea cu serviciul.
— Vă rog, aş putea fi transferată înapoi la asistenţi?
Pierce luă ochelarii de soare de pe monitor şi şi-i puse la ochi. În urmă cu câteva zile voia să scape de ea, iar acum evita privirea ei dezaprobatoare.
— Monica, poţi să faci ce vrei, spuse el, fixând ecranul gol al computerului, însă cred că ţi-ai făcut o părere greşită despre mine.
— Vă mulţumesc. O să discut cu Charlie. V-am adus corespondenţa.
Femeia ieşi din birou şi închise uşa după ea.
Pierce continuă să se legene uşor, înainte şi înapoi, în scaunul său, fixând ecranul prin ochelarii întunecaţi. Curând, sentimentul de umilinţă se risipi şi începu să se simtă cuprins de mânie. Era furios pe Monica, pentru că nu înţelegea, pe situaţia în care se afla şi cel mai tare, pe sine însuşi.
Apăsă butonul şi pe ecran reapăru fotografia cu Lucy şi cu Lilly. Pentru ele fusese o slujbă, şedinţă. Nu se mai întâlniseră până atunci.
Studie expresia de pe faţa fiecăreia, şi nu găsi nimic care să-i spună că se prefăceau. Totul părea real, şi asta îl excită şi pe el. Castelul şi tot restul decorului puteau fi falsificate cu uşurinţă, dar nu şi feţele. Nu, feţele îi spuneau o altă poveste celui care le privea. Spuneau cine controla şi cine era manipulat, cine era sus şi cine era jos.
Pierce se uită mult timp la fotografii, înainte de a închide computerul.

Pierce nu mai ajunse acasă miercuri seara. În ciuda încrederii afişate faţă de Charlie Condon, simţea că zilele petrecute în spital îl făcuseră să rămână în urmă cu munca în laborator. Îl mai deranja şi ideea de a se întoarce în apartament, unde ştia că-l aşteaptă o mizerie cruntă ce trebuia curăţată. În consecinţă, îşi petrecu noaptea în subsolul de la Amedeo Tech, verificând ceea ce lucraseră în lipsa lui Larraby şi Grooms şi efectuând propriile sale experimente în proiectul Proteus. Succesul experimentelor îi redă încrederea pentru moment, dar spre dimineaţă oboseala îşi spuse cuvântul şi se duse în laboratorul de laseri ca să doarmă puţin.
Laboratorul de laseri, locul în care se făceau cele mai delicate măsurători, avea pereţi de beton groşi de un metru căptuşiţi cu foi de cupru pe dinafară şi cu panouri de spumă pe dinăuntru pentru a elimina interferenţele cu vibraţiile şi undele radio exterioare care ar fi putut bruia citirile nanometrice. Cei din laborator îi spuneau „camera de cutremur”, deoarece era cea mai sigură încăpere din clădire, dacă nu din Santa Monica. Panourile de spumă de mărimea unui pat era ataşate de pereţi cu fâşii de scai Velcro. Se întâmpla adesea ca un cercetător ajuns la capătul puterilor să se ducă în laboratorul de laseri, să pună pe jos un panou şi să doarmă pe podea când laboratorul nu era folosit. Membrii mai importanţi ai echipei aveau propriile panouri, etichetate cu numele lor, în care de-a lungul timpului li se imprimaseră contururile trupurilor. Când se aflau la locul lor, pe pereţi, panourile deformate dădeau senzaţia că laboratorul fusese scena unor meciuri de lupte în care trupurile combatanţilor fuseseră aruncate dintr-un perete într-altul.
Pierce dormi două ore şi se trezi proaspăt şi pregătit pentru întâlnirea cu Maurice Goddard. Vestiarul bărbaţilor de la etajul doi era dotat cu duşuri, iar Pierce avea întotdeauna haine de schimb în dulapul său. Deşi nu erau proaspăt spălate, arătau oricum mai bine decât hainele în care îşi petrecuse noaptea. Pierce făcu un duş şi îmbrăcă o pereche de blugi şi o cămaşă. Ştia că Goddard şi Condon, dar şi ceilalţi participanţi la întâlnire, vor purta costum, dar nu îi păsa.
Uitându-se în oglindă observă că liniile de copci de pe faţa lui erau mai roşii şi mai pronunţate decât în ziua precedentă. Se scărpinase în repetate rânduri în timpul nopţii, deoarece rănile îl mâncau. Doctorul Hansen îl prevenise că aşa se va întâmpla, pe măsură ce rănile se vindecau. Îi dăduse chiar şi un tub de cremă cu care să-şi ungă rănile pentru a preveni iritaţiile, dar îl uitase acasă.
Se apropie de oglindă şi îşi studie ochii. Sângele de pe corneea ochiului stâng se resorbise aproape total. Îşi pieptănă cu degetele părul şi zâmbi constatând că faţa lui căpătase o anume unicitate din cauza copcilor. Apoi se simţi jenat de propria-i vanitate şi mulţumi Cerului că nu mai fusese nimeni în vestiar să-l vadă admirându-se în oglindă.
La ora nouă reveni în laborator Larraby şi Grooms se aflau deja acolo, iar ceilalţi tehnicieni soseau şi ei, rând pe rând. Toţi aveau emoţii legate de prezentarea care urma.
Brandon Larraby era un tip înalt şi slab, căruia îi plăcea să poarte un halat de laborator. Era singurul cercetător de la Amedeo care făcea acest lucru. Pierce credea că inspiră încredere: dacă arăţi ca un om de ştiinţă adevărat, vei face ştiinţă adevărată. Atâta timp cât aveau performanţe bune, lui Pierce nu îi păsa cum se îmbrăca Larraby sau oricare alt membru al echipei din laborator. Iar în ce-l privea pe Larraby, performanţele erau indiscutabile. Cu câţiva ani mai tânăr decât Pierce, acesta venise cu optsprezece luni în urmă la Amedeo Tech, din industria farmaceutică.
Sterling Grooms petrecuse cel mai mult timp cu Pierce şi cu Amedeo Technologies. Fusese managerul de laborator al lui Pierce în trei locaţii diferite, începând cu vechiul depozit în care luase fiinţă Amedeo şi unde Pierce construise singur primul laborator. Câteodată, furaţi de amintiri, cei doi bărbaţi vorbeau despre acele „zile de odinioară” cu o nostalgie respectuoasă. Nu avea nicio importanţă că acele zile le trăiseră doar cu zece ani în urmă. Grooms avea câţiva ani mai puţin decât Pierce. Fusese angajat după ce îşi terminase studiile post-doctorat la UCLA. În două rânduri fusese curtat de concurenţă, dar Pierce îl păstrase în echipă oferindu-i câteva procente din companie, un loc în consiliu şi o parte din patente.
La nouă şi douăzeci, asistentul lui Charlie Condon îi anunţă că Maurice Goddard sosise. Circul trebuia să înceapă. Pierce puse în furcă receptorul din laborator şi îi privi pe Grooms şi Larraby.
— Elvis e în clădire, spuse el. Suntem gata?
Ambii bărbaţi dădură afirmativ din cap.
— Atunci hai să zdrobim musca aia.
Era o replică dintr-un film care-i plăcuse lui Pierce. Zâmbi. Cody Zeller s-ar fi prins, dar din partea lui Grooms şi Larraby nu obţinu nicio reacţie.
— Nu contează. Mă duc să-i aduc.
Pierce trecu prin compartimentul etanş şi urcă cu liftul până la nivelul la care se aflau birourile administraţiei. În sala de consiliu erau Condon, Goddard şi asistenta lui Goddard, o femeie pe nume Justine Bechy. Era o avocată care se ocupa de relaţiile lui Goddard şi străjuia porţile spre sumele enorme de investiţii ale acestuia cu un zel neostoit, nu mult diferit de al unui fundaş de o sută cincizeci de kilograme care-şi apără terenul de ţintă. La masa mare şi lungă mai şedea şi Jacob Kaz, avocatul de patente. Clyde Vernon stătea în picioare într-o parte, gata să intervină la nevoie.
Când intră Pierce, Goddard spunea ceva despre aplicaţiile de patente. Pierce salută cu voce tare. Asta puse capăt conversaţiei şi atrase privirile spre faţa lui.
— O, Doamne, exclamă Bechy. O, Henry!
Goddard nu spuse nimic, ci îl privi zâmbind uşor, zâmbet care lui Pierce i se păru amuzat.
— Henry Pierce, spuse Condon.
Pierce le strânse mâinile lui Goddard, Bechy şi Kaz, după care îşi trase un scaun la masa mare şi lustruită, vizavi de oaspeţi, atinse mâneca costumului scump al lui Charlie şi îl salută cu un gest al capului pe Vernon. Vernon salută şi el în acelaşi timp, dar fără tragere de inimă.
— Îţi mulţumim foarte mult că ai fost de acord să te întâlneşti cu noi astăzi, spuse Bechy, pe un ton ce sugera că el se oferise să ţină întâlnirea la data la care fusese programată. N-am ştiut că rănile tale sunt aşa de serioase.
— Ei bine, nu e nicio problemă. Arată mai rău decât mă simt.     M-am întors la lucru în laborator de ieri, deşi nu sunt foarte sigur că faţa asta se potriveşte cu laboratorul.
Nimeni nu păru să prindă aluzia lui ciudată la Frankenstein. Încă o lovitură ratată.
— A fost un accident de maşină, aşa ni s-a spus. Erau primele cuvinte rostite de Goddard după sosirea lui Pierce.



va urma