MIRCEA CĂRTĂRESCU
Partea a III-a
Îmi privesc mîinile în această după-amiază tăcută de sfîrşit de vară, în care stau în maieu în faţa caietului cu copertă cafenie de plastic. Mîinile mi se profilează astfel, palide, dar cu contururile întunecate, pe aurul roşu al ferestrei. Privesc pielea care le acoperă, zbîrcită şi semitransparentă ca o sticlă moale, întărită doar în vîrful degetelor, acolo unde, ieşind ogivale din pieliţele zdrenţuite, pe care mi le tot rod pînă la sînge, unghiile rm-au crescut ca nişte elitre rigide peste pîntecul unor insecte. Sub piele, tensionate şi fragede, se conturează tendoanele care acţionează levierele degetelor. Iar degetele se mişcă, pentru că nu ne îndoim. Pentru că între graniţele pielii noastre nu curge doar sînge, doar limfă, doar hormoni şi doar zahăr: curge mai cu seamă credinţă. "Dac-aţi avea credinţă cît un bob de muştar, aţi spune muntelui să se arunce în mare şi el s-ar arunca": noi spunem degetelor să pipăie, ochilor să vadă şi picioarelor să umble, iar aceste bucăţi de materie se supun, căci se află-n imperiul nostru şi, în clipa în care le comandăm, ştim sigur că se vor supune, căci într-un fel tocmai această siguranţă este comanda. Există în corpul nostru, împletit cu artere şi vene, înnodat în nervi şi în plăci motorii, umezit de lichide osmotice, un sistem circulator al credinţei fără de îndoială, al certitudinii naturii noastre angelice. Căci asta am numit întotdeauna înger: intermediarul care, înveşmîntat în credinţă, porneşte din spirit şi mişcă materia, o modelează şi o supune. Există în creier o pompă de vid metafizică, o inimă neurală care, prin lungi furtunuri de lumină de aur, trimite în toate provinciile, departamentele şi cantoanele corpului nostru vestitori graţioşi, înotînd în serul credinţei. Şi ei, androginii, cu testicule de zirconiu şi sînii de ametist, se reped spre grămezile de fibre striate, le contractă şi le relaxează, le-ndreaptă către ce vrea fiinţa noastră adîncă, şi degetul se mişcă, şi muntele se aruncă în mare. Oh, Doamne, de n-ar fi pielea noastră atît de cornoasă, atît de opacă, de n-ar fi atît de lustruită-n interior încît credinţa, ajunsă la frontieră, să fie silită să se întoarcă asemenea luminii într-o oglindă concavă! Dacă lumina nădejdii noastre ne-ar înconjura corpul cu o aură de azur şi de sodiu! Dacă raze filigranate ne-ar ţîşni dintre sprîncene ca nişte poduri de foc, şi atingînd un chibrit de pe masă i-ar porunci să se mişte! De cîte ori n-am stat ore-n şir, pînă la nebunie, la dizolvare în frică şi transpiraţie, cu privirea aţintită spre un fir de nisip, abia vizibil pe scîndura mesei, repetînd în minte, cu toată forţa de care mă simţeam în stare: "Mişcă-te! mişcă-te!", închipuindu-mi că deja s-a mişcat, că miracolul s-a produs... Îmi aşezam degetul chiar lîngă el, pentru ca spectrul său astral să-l ajungă, acolo, în singurătatea fiinţei lui. Mă încordam, inima începea să-mi bată cu forţă, venele mi se umflau pe tîmple, ochii-mi ieşeau din orbite de parcă-aş fi-ncercat să ridic un bolovan de o greutate imensă, dar nu, îngerii pipăiau derma pe dinăuntru, încercau să iasă o dată cu sudoarea, şi recădeau spre inimă ca atraşi de o forţă dumnezeiască. Nu aveam destulă credinţă, iar cîtă secretam abia reuşea să îmi umple sacul de oase şi maţe al corpului meu. Mă imaginam uneori extins prin credinţă măcar pînă la periferiile Bucureştiului, pînă la căile ferate şi şoselele de centură care-i dau ocol ca o membrană tare în jurul unei celule. Cu circulaţia lui dementă şi haotică, platformele lui industriale în care fiecare piesă a fiecărei maşini e de mult uzată fizic şi moral, cu universităţile şi bibliotecile lui pe care-nfloresc licheni de o mie de culori şi de specii, cu statuile (ah, statuile!) lui încremenitoare, cu Dîmboviţa şi Colentina ca nişte capilare tricotate din colesterol, cu blocurile cubiste din centru cristalizate în jurul locatarilor îmbibaţi de melancolie, cu femeile lui cu fese tatuate rătăcind randomizat pe străzi umbrite de tei înfloriţi, ― oraşul ar deveni propriul meu corp artificial, l-aş putea numi cu numele meu şi l-aş putea umezi cu dorinţele mele. Aş controla fojgăiala scorpionilor şi vampirilor prin pivniţele lui de piatră de rîu, aş calcula traiectoria fiecărui strop de urină ţîşnit din meatul beţivului care udă un zid, cu capul sprijinit de cărămida lui îngheţată, m-aş juca pasionat cu forma norilor sfîşiaţi de antenele parabolice de pe Palatul Telefoanelor, i-aş modela în formă de brichete, de păianjeni, de Iehova, de pioneze, aş scrie cu pufoşenia lor înjurături teribile de-a lungul cerului înserat... aş prohibi subit producţia hormonilor estrogeni în toate aparatele genitale, ale oamenilor, şobolanilor, muştelor şi tuturor celorlalte fiinţe şi aş urmări de-a lungul anilor destructurarea lumii vii prin angelizare... aş transforma toate bisericile ortodoxe în meduze semitransparente, prin carnea cărora s-ar vedea icoanele din pereţi ca nişte granule difuze de auriu şi azur, preoţii în odăjdii ar fi vacuole şi organite pulsînd lent în jurul altarului, iar enoriaşii, filiformi ca-n El Greco ― franjuri zdrenţuite, palide, purtînd pe veşmintele albe baterii de celule ucigătoare. Şi sutele de biserici s-ar ridica lent de pe fundul oceanului, dintre blocuri, zvîcnind din cupole, fluturîndu-şi dantelele curcubeene, tot mai sus în aerul pur, lăsînd pe pielea oraşului pete rotunde de carne vie, pînă ce, cu palmele nevăzute ale credinţei, aş aduna la un loc pilcul pîlpîitor de clopotniţe, le-aş confunda ciupercăria una în alta, le-aş strivi uşor, ca pe nişte boabe de strugure, pînă ce în căuşul palmelor mele ar rămîne un mare clopot de gelatină albastră, mirosind a smirnă, tămîie şi nard, cu care mi-aş spăla ochii scînteietori. Oh, Doamne, singurătatea este doar un alt nume pentru nebunie. Ştiu bine că nu voi putea niciodată să modific prin voinţă proprie nici măcar procesul de cariere a dinţilor mei. Ştiu că nu pot dicta nici unei zecimi din propriul meu corp. Cît despre ce e-n afară ― dar ce e-n afară? Fără fotonii care cad pe obiecte şi rico-şează-n cristalinul ochilor mei ― nişte sfere oribile înfipte în osul craniului ― lumea ar fi un noroi obscur de reverberaţii, ca lumea păianjenilor pentru care există doar ce face să vibreze plasa lor derizorie. Imaginea înfricoşătoare a morţii nu-i pentru mine nefiinţa, ci fiinţarea fără fiinţare, viaţa terifică a larvei de ţintar, a rîmei, a scoicilor pe fundul abisului, carnea vie şi inconştientă din care cu toţii sîntem bricolaţi. Vedem lumina cu nişte ouă cornoase pline de jeleu, o transformăm în impulsuri electrice şi-o transferăm unei grămezi de mucilagii umede dintr-o cochilie de calcar. N-o să ştim niciodată cum o lungime de undă devine o senzaţie subiectivă, cum vedem (Doamne, dar cum vedem?) o petală de gura-leului. N-o să putem înţelege niciodată cum poate exista ceea ce, de-a lungul vieţii noastre, n-am văzut, auzit, gustat, mirosit şi pipăit niciodată. Viaţa noastră ― limitată la universul nostru, înfăşurat pe hoitul nostru ca un linţoliu, ca bandajul înstelat al mumiilor. Lumea noastră ― cîmpul senzaţiilor noastre. Mucegaiul pufos de lumină care ne-acoperă pupilele, pîsla sonoră care ne creşte pe timpane. Sfîrcurile de femeie pe care şi le amintesc buricele degetelor noastre. Limba noastră ca un peduncul de orhidee, limba noastră care nu-i roşie, ci pictată în dulce, acru, amar şi sărat. Şi copăceii ca de madrepor, bălăciţi în mucus, ce-şi desfac corolele în fosele nazale. Şi bolovanii de calcar din carcera urechii interne. Şi pedunculii care ştiu ce-nseamnă recele şi fierbintele. Toate presărate ca nişte stropi transparenţi de clei pe plasa nervilor noştri, îmi imaginez uneori că am fost cufundat într-o baie de lichid coroziv, care mi-ar dizolva carnea, scheletul şi organele interne, lă-sîndu-mi neatins doar sistemul nervos. Aş fi apoi scos şi-ntins pe o lamelă de sticlă, cu fiecare firişor de nerv întins bine, cu miliardele de ramificaţii desfăşurate roată-mprejur, ca un mileu de aţă albă, subţire, imposibil de rupt. Ce-aş fi altceva decît un neuron, cu creierul drept corp celular, măduva spinală drept axon şi nervii ca dendrite nenumărate? O pînză de păianjen care simte doar ce-o atinge. Da, fiecare avem în noi un singur neuron, umanitatea e un creier disipat, care-ncearcă disperat să-şi regăsească unitatea. Şi mă-ntreb cutremurat dacă nu asta înseamnă Judecata de Apoi şi învierea morţilor: extragerea neuronului din fiecare om care-a trăit vreodată, selectarea lor şi aruncarea celor neviabili "acolo unde-i plînsul şi scrîşnitul dinţilor", iar din cei perfecţi construirea unui fantastic creier, nou, universal, orbitor, prin care am păşi, inconştienţi şi fericiţi, pe o treaptă mai sus a fractalului Fiinţei eterne. Dar cei "neviabili"? Dar minţile, sufletele şi senzaţiile criminalilor şi păcătoşilor? N-ar forma şi ele, în Gheena, un creier infinit de pervers, un monstru faţă de care cel al lui Leonardo, compus din părţile cele mai hidoase ale fiinţelor întunericului, ar fi frumos ca un arhanghel? Şi n-ar continua astfel, şi-n lumea superioară, dihonia de demult, dihonia dintotdeauna? Căci tortura eternă, chinul nesfîrşit care e răutatea, plînsul şi scrîşnirea dinţilor datorate neputinţei de a fi bun, nu sînt tot existenţă, şi fiind existenţă nu sînt nesfîrşit de frumoase? Separate prin centrifugare, în marile turbine ale lui Dante, sau prin distilare fracţionată în Deisis-urile icoanelor bizantine, infernul şi paradisul, strat de ulei parfumat peste strat de păcură împuţită, sînt în cele din urmă tot înţelepciune. Paradisul ― înţelepciune de mîna dreaptă, de emisferă dreaptă, feminină, blîndă şi pufoasă, ape nesfîrşite şi nemişcate, iluminate-n adînc de fosforescenţa îngrozitorilor peşti abisali... Infernul ― înţelepciune de mîna stingă, emisferă stingă, năprasnic foc paraclet, mascul ce-ascunde în miezul destrucţiei un suflet de porumbiţă. Binele şi răul, doi Buddha enormi ieşiţi ca doi vulcani deasupra vieţilor noastre, principii opuse şi totuşi afine ca polii unui magnet, se acuplează-n cele din urmă, printr-o punte de fibre nervoase, ca să formeze emisferele-ncreţite şi complicate ale marelui, neasemuitului Creier ce ne visează.
Vom ajunge o dată acolo. Videmus nune per speculum in aenigmate, tune autem faciem adfadem... Şi vom ajunge acolo pentru că sîntem deja acolo, pentru că am pus acolo un picior, pentru că sîntem amfibii, pentru că, paradoxal şi miraculos, deja facem parte din maşinăria ce ne inventează moment cu moment, aşa că participăm clipă de clipă la pictarea, sculptarea, zămislirea, brodarea noastră. Dacă n-ar fi aşa, n-am putea mişca nici un deget, căci degetul de carne, zgîrciuri şi os nu s-ar simţi dator să ne asculte. Pentru că participăm deja la Dumnezeire, emanăm cu toţii, din tufele subţiorilor, din grăsimea şoldurilor şi mai cu seamă din cochilia de pe umeri o lumină înmiresmată ce ne-nveleşte ca o suveică. E mandorla ce ne va sui cîndva către ceruri, coaja seminţei ce conţine un embrion viu. Da, sîntem embrioni neurali, mormoloci încurcaţi în organe atavice, ţinînd de două medii, de două zone ale fiinţei. Ce stranii vom fi cînd, asemenea cetaceelor, vom părăsi cu totul pămîntul ferm al cărnii inerte şi ne vom adapta noii împărăţii, cînd vom înota în fluidul mental al unei cunoaşteri enorme, în întregime parte din ea, pierduţi în ea ca animaliculii străvezii din plancton, sau ca un singur animalicul umplînd tot oceanul, indiscernabil de el, purice marin pe spinarea căruia navighează traulere şi pescadoare...
E aproape şase seara, vară tîrzie şi sufocantă... Acum o mie nouă sute optzeci şi şase de ani un profet a ieşit din Iudeea. După treizeci şi trei de ani a fost crucificat, însă după încă trei zile a înviat şi s-a înălţat la cer. Nu înainte de a promite că se va reîntoarce. Pînă acuma nu s-a întors. Acestei amînăn îi datorez faptul că, iată, am încă mîini pe care mi le privesc cu perplexitate, încă n-am fost schimbat, într-o clipită, şi încă n-am văzut un pă-mînt nou şi un cer nou...
Stau mai departe pe scaunul meu, în mansarda mea cu fereastră ovală, la marginea unei galaxii. A fost o linişte tot mai roşiatică pe măsură ce a căzut seara, întreţesută cu zgomote versatile şi benigne: cîntecul necontenit al turturelelor (care de multe ori se opresc pe pervaz şi privesc cu un ochi rotund peştera de dincoace de geamul meu), zgomotul apei trase la closet în alte apartamente, ţipetele limpezi ale băieţeilor ce joacă fotbal între maşinile parcate în faţa blocului... Scriu acum în inima nopţii. Lămpiţa de pe masa mea nu dă mai multă lumină ca un opaiţ, aşa că ungherele camerei sînt întunecate, iar patul dispare într-un triunghi de smoală. Un abur de alcool umple odaia, alcool şi transpiraţie. Fiindcă în casa mea, în patul meu se află, prima dată după luni de zile, cineva, complet obliterat de întunecime. Doar dacă-mi scot capul şi umerii din sfera de lumină galbenă de peste masă şi-mi las ochii să se obişnuiască, lent, cu tenebrele, mi se pare că pot distinge acolo o structură boţită, un păienjeniş de ac de gravură, de placă aproape deloc atacată de acizi. Foarte tîrziu desluşesc alburiul fantomatic al unui cearceaf boţit, învăluind şi totodată dezvăluind o formă umană. Totul pare un mulaj de ghips trîntit, greu, în patul de scîndură, o statuie făcînd să se curbeze şi să troznească şipcile. Dar Herman e uşor, un schelet abia ţinut la un loc de învelişul lui de piele, lipit pe ţeastă şi flenduros în toate celelalte locuri, căci metabolismul lui este o ardere de alcoolun. "Săracu' de el", spunea mama cu douăzeci de ani în urmă, "aşa tî-năr şi politicos, că-mi zice şi de zece ori pe zi«Săru' mîna, doamnă» cînd ne-ntîlnim la lift sau pe scări ― săracu' băiat, uite ce-a ajuns, uite ce face băutura din om..." Iar eu, ţinînd-o de mînă, fără să bănuiesc că o dată aveam să-l cunosc pe Herman ca pe mine însumi, mă uitam speriat peste umăr, spre holul de la intrare, unde-l puteam încă vedea, neverosimil cocîrjat, pe beţiv, cu silueta luminată slab în întuneric de beculeţul galben şi roşu al liftului. Gîtul lui făcea unghi drept cu corpul, de parcă una dintre vertebrele cervicale i s-ar fi întors, curbînd cordonul spinal pînă la orizontală, iar capul, privind mereu spre pămînt, era imaginea unei umilinţe orientale. Cînd ne-ntîlneam cu el mi se făcea frică, pentru că mă speriau beţivii ca nişte animale stranii, ― îi auzeam uneori răcnind şi-njurînd în spatele blocului ― şi, deşi Herman era blîndeţea însăşi, cînd îşi aşeza palma pe creştetul meu tresăream, iar mama mă trăgea înspre ea. El însă nu-şi lua mîna de pe părul meu tuns scurt, cu breton, şi, dacă liftul era tocmai la şapte, putea rămîne aşa mai bine de un minut. Între timp ne privea, în umbra scării, ară-tîndu-şi pe sub sprîncene ochii foarte, foarte albaştri, cu fruntea-ncreţită de efortul de a privi drept. Faţa-i era frumoasă şi tînără, inteligentă, dar respiraţia încărcată de un damf de vodcă ne făcea să ne-o ţinem pe-a noastră, pe toată durata cît, înghesuiţi în lift, urcam pînă la cinci. Cînd închideam în urma noastră uşa de metal, cu o fîşie de geam mat, şi ne pomeneam pe palierul nostru liniştitor, în faţa apartamentului 20, inspiram adînc de cîteva ori, aşteptînd ca mama să descuie, în timp ce liftul urca încă două etaje cu Herman.
În afară de obişnuitul "săru' mîna, doamnă", tînărul nu deschidea gura, dar mă privea zîmbind şi mîngîindu-mi distrat creştetul. Purta mereu acelaşi costum de haine, închis la culoare şi corect, cu cămaşă albă descheiată la gît, lăsînd să i se vadă puţin din pielea moale şi roşcată a pieptului. Deşi era mereu băut şi, cînd mergeam cu mama la cumpărături, pe Lizeanu, îl vedeam mai mereu la bodegă pierzîndu-şi vremea cu beţivi ordinari, Herman nu se clătina, nu vorbea fără şir şi nu avea hainele descusute şi murdare. Cîtă diferenţă faţă de tatăl lui Mimi şi Lumpă, ţigan porcin, care se-ntorcea acasă cu lăutarii după el, cîntîndu-i din vioară şi acordeon, pe cînd el răcnea cît putea cîntecul lui preferat:
Să moară mama, să moară
De nu te-oi fura diseară
În papuci şi-n pielea goală
Să bag mahalaua-n boală,
cu nădragii lăsaţi în vine şi scărpinîndu-se pe balonul burţii păroase! Sau faţă de cel de la scara 3, bătrînel în palton cenuşiu, care-şi scotea afară viermele negricios şi urina cu un jet gros, ca de cal, pe stîlpii gangului, printre copiii care se jucau cu cartoanele de la magazinul de mobilă.
Tînărul locuia cu o mamă ţărănoasă, vîrstnică, în garsoniera de la ultimul etaj al blocului din Ştefan cel Mare. Liftul mergea doar pînă la 7, apoi trebuia să urci încă un etaj pe scări pînă ajungeai pe palierul lui, minuscul, împărţit între uşa garsonierei, poarta de metal mereu închisă cu lacăt a camerei unde se afla motorul liftului şi uşa cu geam transparent a spălătoriei. A patra uşă, de departe cea mai misterioasă pentru mine, era cea care dădea spre terasă. De fapt, de palierul acesta, şi nu doar de el, se legau mistere concentrice, tot mai tulburi, tot mai adînci... Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vîrsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse cîţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curînd într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electro-casnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit. Dacă i-aş face o fotografie, sînt sigur că poza ar arăta cu totul altceva: între castelul enorm, stacojiu, al morii Dîmboviţa, cu frontoane şi creneluri azvîrlite spre cer, şi marea de acoperişuri şi clădiri cubice, gălbui, roze sau în calcio-vecchio a Bucureştiului de dincolo de şosea s-ar fi văzut doar un maidan, poate plin de mormane de şine ruginite de tramvai, sau de prefabricate din beton, sau pur şi simplu o mocirlă galbenă, răsfrîngînd norii galbeni revărsaţi peste ea... Blocul, foişorul Miliţiei, lipit de el, aleea Circului şi ciuperca lui albastră înconjurate toate de plopi cu crengile sucite în entre-lacs renascentiste (şi care au crescut enorm de-a lungul anilor: vara, de la balconul apartamentului alor mei, prin ninsoarea pufului de plop, nu mai poţi vedea acum din cauza frunzişului nimic din alee, ci doar marele fronton prăfuit al morii) par a trăi cu adevărat doar în mintea mea, ivite palide, spectrale dintr-un abis emoţional. Totul e straniu, fiindcă totul e de demult. Şi fiindcă totul e-n locul acela unde nu poţi distinge visul de amintire, căci aceste mari zone ale lumii nu erau pe atunci încă dezlipite-ntre ele. Şi a trăi straniul, a simţi o emoţie, a rămîne-mpietnt în faţa unei imagini fantastice înseamnă mereu unul şi-acelaşi lucru: a regresa, a te întoarce, a coborî în miezul arhaic al minţii tale, a privi cu ochii unei larve umane, a gîndi ceva ce nu e gîndire cu un creier care nu e încă un creier, şi care contopeşte într-un miez de plăcere sfîşietoare ceea ce noi, crescînd, despărţim. În nenumărate vise intram în scara 4 a blocului din Ştefan cel Mare, aşa cum era ea în primele luni cînd ne-am mutat acolo: holul plin de moloz, panoul de metal cu uşiţele cutiilor de scrisori aşezat pe un alt perete decît este el azi, o chiliuţă misterioasă, plină de ziare şi pachete, care acum nu mai există ― sau poate n-a existat niciodată ― şi treptele monumentale ducînd pînă la uşa liftului. Totul e vast ca-ntr-o bazilică, solemn şi înfricoşător. Mai teribilă încă este marea poartă albă a casei liftului, înainte de instalarea lui. Nu există nici o uşă, e doar o deschizătură dreptunghiulară într-un perete. Urc, cuprins de un fel de farmec, treptele pline de sfărîmături şi var închegat, mă opresc în portalul imens şi privesc în sus enormul puţ huitor, cu nişte maţe de cabluri căţărîndu-se pe pereţi. Mi se face greaţă de acea înălţime infinită, mă las pe vine şi cineva mă trage brusc înapoi. Este mama, care mă ia de mînuţă şi-ncepem urcuşul pe scările pline de acelaşi moloz, uneori atît de abundent, că trebuie să escaladăm pur şi simplu grămezile cenuşii. Intre palierele cu uşi de apartamente sînt altele, goale, sinistre, cu gemuleţe prin care se vede moara şi cu o singură uşă, a crematoriului. Deja la crematorii pute dezgustător, căci multe familii s-au şi mutat în blocul încă departe de a fi gata. Îmi e mai frică de palierele goale decît de cele cu apartamente. Deşi acolo fiecare uşă e altfel, deşi au apărut deja mari lăzi cu cîte un cactus sau un leandru, şi cîte-o poză jegoasă lipită pe perete. Dacă n-aş fi cu mama, n-aş mai ajunge niciodată acasă, căci în mod sigur etajele se-ntind în sus şi-n jos la nesfîrşit. Pierdut pe paliere pustii, aş urla cu disperare, pînă n-aş mai avea voce, sălbăticit de groază şi străinătate. Ajungem în fine acasă. Mama descuie, înşurubînd în gaura cheii filetul cheii de siguranţă, care face ca aripioarele micii piese rămase-năuntru să se retragă încetişor. Abia apoi descuie cu cheia adevărată. Pătrundem în vaste camere goale, apoi mergem în camera din faţă. E o seară întunecată.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu