joi, 23 iulie 2015

Blindatele morţii (2)


Sven Hassel




Instinctul ne spunea că ne aşteaptă ceva şi mai grav.
În fine, în faţa unui morman de cărămizi, a trebuit să ne oprim. În clipa în care ne întorsesem spre agent pentru a-l întreba, răsunară alte explozii. Într-o clipă eram la adăpost, binecuvântată fie experienţa frontului!
 ― Se întoarce Tommy! strigă Porta.
Un zgomot metalic asurzitor, sfărâmături, bulgări de pământ şi pietre şuierau deasupra noastră. O răpăială căzu pe căştile noastre de oţel, dar n-o lurăm în seamă. Într-o clipă totul se opri...
 ― Bombe neexplodate, constată Bătrânul, ridicându-se.
Ne continuarăm drumul cu agentul în frunte. Cu lovituri de târnăcop descope - rirăm un beci, un zid, apoi ajunserăm la ceva ce putuse să fie o grădină în care un nebun rupsese toţi copacii. Flăcările dansau pe vreascurile rupte şi pe fia - rele contorsionate. Agentul întinse degetul şi murmură.
 ― Copiii sunt jos!
 ―  Ce mai pute! exclamă Stege. Au căzut bombe cu fosfor aici!

Bătrânul privi în jur şi se îndreptă către ceea ce ar fi putut să fie scara beciului. Febrili, ne puserăm pe săpat, pe curăţat, pe râcâit, dar nu ajunserăm nicăieri. Pentru fiecare cărămidă luată cădeau alte zece, iar după un timp ne oprirăm epuizaţi. Müller ne spuse că cel mai bine ar fi să încercăm să luăm legătura cu cei din pivniţă în cazul în care, printr-un miracol, ar mai fi rămas cineva viu. Îl privirăm pe agent, care se clătina de pe un picior pe celălalt cu o faţă de mort.
Hei schupo*! strigă Porta. Eşti sigur că-i aici? Opreşte-te din bâţâit şi vino-n-coa! Hei, cap sec! Mă auzi?
 ― Lasă-l în pace, spuse locotenentul. Nu mai poate. În orice caz, aici este o casă de copii. Scrie pe placa asta.
Urmând sfatul lui Müller, ne apucarăm să lovim fundaţia casei, sperând într-un răspuns din interior. La capătul a ceea ce ni s-a părut o eternitate, am auzit câteva lovituri slabe. Lovirăm din nou cu un ciocan şi ascultarăm cu urechile lipite de pământ. Fără îndoială, ni se răspundea!
Apucarăm uneltele ca nişte nebuni. Sudoarea curgea pe feţele noastre afumate, mâinile ne sângerau, unghiile ni se rupeau în timp ce trăgeam bucăţi din zidul cald şi aspru pe care târnăcopul îl sfărâma.

Agentul se clătina în continuare, scoţând sunete neinteligibile.
 ― Vino încoace, strămoş al poliţiei! strigă Pluto furios. Ajută-ne!
Fără nici un rezultat. Uriaşul porni spre el, îl ridică aşa cum ridici un copil şi-l aruncă în locul în care săpam. Îl ridicarăm în picioare şi cineva îi puse o lopată în mâini.
 ― Să scoată scântei, camarade!
Omul începu să sape, şi, încet-încet, munca păru că-i redă luciditatea. În fine, în fundul gropii pe care o săpa Bătrânul apăru o spărtură prin care se ivi mâna unui copil, alunecând pe pietrele de care se agăţa cu disperare. Bătrânul se aplecă şi le spuse prin spărtură câteva cuvinte liniştitoare. Un cor de ţipete izbucni, un infern de voci de copii aduşi la limita suferinţei şi nebuniei. Lovi - răm micuţa mână ca să se retragă, dar o alta apăru imediat. Stege se întoarse:
 ― O să înnebunesc. Aşa nu rezolvăm nimic şi dacă săpăm o să strivim una dintre mâinile astea.
O femeie striga după aer. "Apă, apă!" gemea o alta.
Mereu în genunchi, Bătrânul rostea cuvinte liniştitoare. În astfel de împrejurări era un monument de răbdare şi fără el ne-am fi aruncat de mult sculele şi am, fi fugit astupându-ne urechile pentru a nu-i mai auzi...
Se iveau zorile, dar nu puteau străpunge norul de fum sufocant care acoperea oraşul în flăcări. Lucram cu măştile pe faţă, aproape sufocaţi în acel cuptor. Glasurile noastre erau ca glasurile unor fantome prin filtrul măştilor. Totul părea un vis, un coşmar îngrozitor.
Făcuserăm şi o altă spărtură şi încercasem zadarnic să-i liniştim pe disperaţi. Cuvinte sfâşietoare ne ajungeau în urechi, ducând groaza la limitele ei, această groază pe care n-ajungi să o cunoşti dacă n-ai trăit un bombardament. Fiecare crede că cea mai rea este căderea bombelor, dar nu-i aşa: reacţia oamenilor este aceea care naşte un iad de neuitat.
 ― Tatăl nostru care eşti în ceruri..., se ruga o voce tremurătoare.
Loviturile surde ale târnăcoapelor îi răspunseră „Şss...!" făcură exploziile. „Iartă-ne păcatele noastre..." Un amestec urlător de ţărână şi foc fu aruncat în aer, tunetul se prăbuşi peste noi. Bombe neexplodate? Nu, bombe incendiare cu explozie întârziată. Ne-am lipit de zidurile de rezistenţă... "Vină împărăţia ta pe pământ...".
 ― Tacă-ţi fleanca! urlă Porta turbat. Ăsta-i porcul de Satana! Lui Hitler... ăstuia i-aş băga vătraiul înroşit... dacă aş prinde ziua cea mare...
 ― Ajută! Dumnezeule din Ceruri, salvează-i pe copiii noştri..., plângea cu disperare vocea din întuneric.
 ― Grăbiţi-vă! Salvaţi-ne! strigă o voce isterică şi o mână albă, îngrijită, se agăţă de marginile spărturii, rupându-şi unghiile în mortar.
 ― Ia-ţi deştele, fetiţo, mârâi Pluto, altfel n-o să vă scoatem în veci!
Dar degetele subţiri râcâiiau cu disperare. Porta îşi scoase centura şi lovi: sângele izbucni, mâna se deschise şi degetele lungi alunecară ca nişte viermi, înghiţiţi de întuneric.

Alte explozii bubă. Strigăte şi blesteme. Grinzi, pietre şi moloz căzură prin ploaia de fosfor care ne înconjura. Agentul de poliţie se prăbuşi la pământ, nemişcat. Pluto îi împinse capul cu vârful bocancului:
 ― Pe jumătate mort, spuse el, dar ce să-i faci? Imposibil pentru un moş să reziste la mizeriile pe care ni le fac englezii.
Locotenentul Halter se strâmbă:
 ― Sunt sigur că credea cu sfinţenie în victoria Germaniei naziste şi că n-avea milă pentru arestaţi... N-ai decât să-l laşi acolo!
 ― Rahat pentru sticlete, fu comentariul lui Porta.

Şi ne-am apucat iarăşi să săpăm.
Dintr-o dată, o explozie de-o asemenea violenţă încât depăşea tot ceea ce auzisem zgudui pământul sub picioarele noastre. O alta îi urmă imediat. Ne aruncarăm spre orice ni se părea un adăpost, făcându-ne una cu pământul. Nu erau alte bombe cu explozie întârziată, ci începutul unui nou atac.
Bombele incendiare făceau să izbucnească jerbe de foc de cincisprezece metri înălţime: fosforul curgea pe ziduri ca ploaia. Totul şuiera şi se învolbura în jurul nostru într-un uragan de flăcări şi explozii. O torpilă de mare calibru volatiliză într-o clipă casa şi conţinutul ei.
Porta era întins lângă mine şi-mi făcea cu ochiul prin vizorul măştii pentru a-mi ridica moralul. Masca păru că mi se umple cu vapori clocotiţi. Îmi strivea tâmplele... mă sufocam, groaza mă strângea de gât. „O să-mi pierd minţile"... aceste cuvinte îmi veniră în minte şi mă făcură să mă ridic pe jumătate. Trebuia să fug, oriunde, numai să fug...
Porta sări pe mine ca un uliu. O lovitură de picior mă trânti din nou în groapă. Mă lovi o dată şi încă o dată, cu ochii răi în spatele sticlei groase. Strigam... urlam... apoi s-a sfârşit. Cât timp durase? O oră... o zi?
Nu, cincisprezece minute. În tot acest timp sute de oameni fuseseră ucişi, iar eu, un soldat tanchist, îmi pierdusem minţile de spaimă... Am scăpat cu botul pocnit, cu un dinte rupt şi un ochi vânăt şi cu toţi nervii la pământ, gata să urlu.
Oraşul devenise un cuptor incandescent, în care torţa vii fugeau ţipând printre ruinele care ardeau cu izbucniri albastre. Se clătinau, se rostogoleau şi cădeau, se ridicau şi se roteau ca un titirez aruncat de un copil năuc. Se zbăteau, stri - gau şi urlau cum doar oamenii şi caii pot să o facă în faţa morţii. Într-o clipă un întreg crater de torpilă fu umplut până la gură cu aceste fiinţe în flăcări: femei, bărbaţi, bătrâni, dansând acelaşi dans macabru într-o aură orbitoare.
Erau oameni care arzând deveneau în întregime albi, alţii roşii, câţiva roz, în timp ce mulţi se topeau în flăcări albastre şi aurii. Uneori se ghemuiau şi se carbonizau, alteori alergau în cerc sau cu spatele, pentru a sfârşi în volburi de flăcări, sau a se târî ca şerpii înainte de a se zbârci ca nişte mumii negre.
Bătrânul, care vedea pentru prima dată aşa ceva, se transformă într-un nebun furios. El, tot timpul atât de liniştit, se puse pe strigat:
 - Trageţi, trageţi odată, pentru numele lui Dumnezeu!

Apoi îşi ascunse capul între mâini. Locotenentul Halter începu să plângă; îşi smulse revolverul şi-l aruncă Bătrânului.
― Omoară-i tu, eu nu pot!
Porta şi Pluto, tăcuţi, îşi scoaseră mauserele: gloanţele porniră spre sărmanele torţe vii, obiecte de tortură şi groază.
Am văzut copii, atinşi de tirul precis, mişcându-şi puţin picioarele, zgârâind pământul cu degetele, apoi împietrind şi arzând pe loc. Vi se pare oribil? Chiar aşa şi era, într-adevăr. Dar mai bine glonţul unui revolver de mare calibru decât martiriul prin foc. Nici unul n-ar fi putut fi salvat; chiar dacă ar fi fost acolo toţi pompierii din lume.

Din beccasei de copii se ridică un singur ţipăt izbucnit din sute de piepturi. Un ţipăt de copii şi de femei care urca asemenea unei furtuni spre Cer. Dar nu cred că Dumnezeu l-a auzit. Acest ţipăt, această nesfârşită suferinţă, era acela al inocenţilor, al celor care n-aveau nici o vină în acest război infam, cum nimeni nu mai văzuse. Dumnezeu n-a mai răbdat să-i lase pe pământ. Pe puţini i-am putut scoate şi dintre ei aproape toţi au murit în scurt timp, în braţele noastre.
În mai multe rânduri, Pluto, Mülşi Stege coborâră în beci, dar nu scosesem nici jumătate din copii când beciul s-a surpat. Pluto se trezi prins între două blocuri de piatră şi a avut un noroc extraordinar că nu a rămas acolo! L-am salvat cu ajutorul unor bare de fier folosite ca pârghii.

Ajunşi la capătul puterilor, ne-am aruncat pe pământul cutremurat. Ne-am smuls măştile de gaz, dar duhoarea era atât de greţoasă, încât n-am rezistat. O putoare dulceagă de cadavru, amestecată cu miasma acră a cărnii arse se împle tea cu mirosul sângelui cald. Dacă Dante ar fi ştiut ce înseamnă un bombar - dament aerian, infernul său ar fi arătat de o mie de ori mai rău. Setea ne uscase gurile, ochii ne ardeau.

Ţiglele se învârteau prin aer ca tăciunii, grinzi în flăcări zburau ca frunzele toamnei pe străzile în ruine. Ghemuiţi, aproape alergând, ne-am strecurat prin această mare de flăcări. Înfiptă în pământ, o uriaşă bombă neexplodată ne bara drumul, dar o depăşirăm mergând pe vârfuri, fără să-i dăm atenţie. Fusese o vreme în care s-ar fi evacuat zona pe o rază de un kilometru în jurul maşinăriei ucigaşe!

O rafală de vânt, născută din incendii, ne mătură în plină stradă. Acţiona ca un aspirator uriaş; îi ţinurăm piept, bălăcindu-ne în resturile trupurilor sfâşiate, alunecând pe cărnurile care semănau cu o piftie însângerată.
Un om în uniformă cenuşie sosi alergând. Brasarda în roşu şi negru, cu crucea încârligată, strălucea ca o bătaie de joc în lumina flăcărilor. Porta îşi ridică braţul.
 ― Nu, nu pe el! strigă locotenentul Halter.
Mâna sa tremurândă zvâcni spre Porta. Înjurând, uriaşul lovi cu securea în pieptul nazistului, în aceeaşi clipă în care lopata lui Bauer îl izbi în creştet, despicându-i ţeasta în două părţi egale, care-i căzură pe umeri.
 ― Te simţi mai bine! rânji Porta.
Culcaţi, câţiva oameni se chinuiau arzând. Şinele de tramvai, încălzite la roşu, se înălţau groteşti din asfalt. Mai încolo umbre negre se aruncau înnebunite din casele în flăcări şi atingeau pământul cu un zgomot înăbuşit.

Îi văzurăm apoi pe unii târându-se, trăgându-şi după ei picioarele rupte. Bărbaţii îşi abandonau femeile şi copiii. Oamenii deveniseră animale pentru care un singur lucru conta: să fugă... să-şi scape pielea!
Întâlnirăm camarazi din cazarmă care încercau, asemenea nouă, să facă imposibilul pentru a-i scăpa pe aceşti nefericiţi din iad. Multe grupuri erau formate din ofiţeri conduşi de un subofiţer cu experienţa frontului sau de un soldat de rangul întâi, căci aici nu gradele contau, era nevoie de experienţă şi de nervi de oţel.

Săpam, ciocăneam, spărgeam; trebuia să pătrundem în pivniţe şi în adăposturi surpate, locuri încinse şi duhnind, unde întâlneam scene de groază.

Într-un loc găsirăm peste cinci sute de fiinţe omeneşti într-un bunker de beton. Erau aliniaţi cuminţi unul lângă altul, aşezaţi sau lungiţi, fără nici o zgârietură; oxidul de carbon îi ucisese, metodă ce uşurează foarte mult moartea în caz de bombardamente. Într-o altă pivniţă, dimpotrivă, masa de oameni ghemuiţi forma un zid, ca o pastă de mici uitată în tigaie şi prăjită la un loc.

Plânsete, lacrimi, strigăte după ajutor... mame disperate chemându-şi copiii zdrobiţi, arşi, târâţi de uraganul de foc, erau luate de salvatori, apoi lăsate pe străzi unde rătăceau îngrozite. Un mic număr s-au regăsit, dar cei mai mulţi nu s-au revăzut în veci. Copiii dispăruseră în, vârtejul uriaş de nefericiţi, în coloana de fugari care ducea cu ea totul în lungul drumului.


va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu