miercuri, 8 iulie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (22)


STEPHEN BAXTER




Interpretarea Lumilor Multiple


Nebogipfel dădu să vorbească, însă Moses ridică mâna.
— Nu, lasă-mă pe mine. Vreau să văd dacă am priceput corect. Uite, tu îţi închipui că lumea este alcătuită, în mare, din atomi, aşa-i? Nu cunoşti structura acestor entităţi, căci sunt de departe mult prea mici pentru a putea fi văzute, dar cam asta sunt ele: o puzderie de Particule minuscule şi dure care se ciocnesc aidoma bilelor de biliard.

La auzul acestei simplificări excesive, m-am încruntat.
— Cred că ar trebui să ţii seama cu cine discuţi.
— Of, lasă-mă să procedez aşa cum vreau eu, amice! Acum, fii atent la mine, întrucât trebuie să-ţi spun că această viziune este greşită, sub toate aspectele.
M-am încruntat din nou.
— Cum aşa?
— Pentru început, poţi să-ţi scoţi din minte Particula ta – căci nu există un asemenea animal. Se pare că – în ciuda încrederii lui Newton – nimeni nu este în stare să spună, cu exactitate, unde se găseşte o Particulă ori încotro se îndreaptă.
— Însă dacă ar exista microscoape suficient de precise, în mod cert, pentru a studia o Particulă cu orice grad de acurateţe se doreşte...
— Mută-ţi gândul de la asta! Ordonă el. Există o limitare fundamentală a măsurării – numită Principiul de Incertitudine, am impresia – care stabileşte un fel de palier inferior pentru asemenea exerciţii. Trebuie să dai uitării orice definire în ceea ce priveşte lumea, înţelegi. Trebuie să gândeşti în termeni de Probabilitate – şansa de a găsi un obiect fizic într-un loc de genul ăsta-şi-ăsta, cu viteza de atât-şi-atât – etc. Există un fel de nebulozitate a lucrurilor, care...

— Dar ascultă, am spus eu fără menajamente, să presupunem că efectuez un experiment simplu. O să măsor, la un moment dat, poziţia unei Particule cu un microscop, a cărui precizie o pot stabili eu. N-ai să negi plauzibilitatea unui asemenea experiment, sper. Ei bine, atunci am determinarea mea! Unde e incertitudinea?
— Ideea este că, interveni Nebogipfel, există o şansă măsurabilă, dacă ai avea posibilitatea să te întorci în timp şi să repeţi experimentul – aceea de a găsi particula în alt loc, poate foarte departe de prima poziţie...

Cei doi continuară o vreme cu argumentele pe linia aceasta.
— Ajunge, am spus eu. Accept această teorie, de dragul discuţiei. Dar care este relevanţa pentru noi?
— Există, sau va exista, o nouă filozofie a Mecanicii Cuantice, denumită „Interpretarea Lumilor Multiple”, zise Nebogipfel (iar sunetul vocii sale lichide şi bizare rostind o asemenea frază izbitoare îmi trimise fiori pe şira spinării). Mai trebuie să treacă încă zece sau douăzeci de ani până să fie publicate articolele cruciale – îmi aduc aminte de numele lui Everett43...

— Vine cam aşa, spuse Moses. Să presupunem că ai o Particulă care nu se poate afla decât în două locuri – aici ori acolo, vom spune – cu o anumită probabilitate asociată fiecărei poziţii. În regulă? Acum te uiţi la microscop şi o găseşti aici...
— Conform teoriei Lumilor Multiple, rosti Nebogipfel, Istoria s-a dedublat în momentul în care ai efectuat un asemenea experiment. În cealaltă Istorie, există un alt tu – care a descoperit obiectul acolo, iar nu aici.
— Având întreaga substanţialitate şi consistenţă a acesteia, zise Moses. Există un alt tu – există un număr infinit de „tu” care se înmulţeşte precum iepurii în fiecare moment.
— Ce gând înspăimântător, am spus eu. Aveam impresia că doi sunt mai mult decât suficienţi. Însă ascultă, Nebogipfel, am putea să determinăm dacă am fi dedublaţi în acest fel?
— Nu, răspunse el, deoarece toate operaţiile de măsurare, în oricare dintre Istorii, ar surveni abia după dedublare. Ar fi cu neputinţă să se determine consecinţele dedublării înseşi.
— Ar fi posibil să detectăm dacă celelalte Istorii există? Sau să pot călători acolo, pentru a mă întâlni cu altul din mănunchiul ăsta de alter ego-uri gemene pe care susţii că le am?
— Nu, zise Nebogipfel. Absolut imposibil. Numai dacă... Da?
— Numai dacă unele dintre premisele Mecanicii Cuantice se dovedesc a fi false.
— Acum înţelegi, rosti Moses, de ce aceste idei ne-ar putea ajuta să dăm de capăt paradoxurilor pe care le-am scos la lumină. Dacă, într-adevăr, poate exista mai mult decât o Istorie...
— Atunci, violările cauzalităţii sunt foarte uşor de explicat, zise Nebogipfel. Uite, să presupunem că te-ai întors în timp cu un pistol şi-l împuşti pe Moses fără multe discuţii. (Auzind acestea, Moses se albi un pic, însă Nebogipfel continuă.) Avem, aşadar, clasicul Paradox al Cauzalităţii în termenii săi cei mai simpli. Dacă Moses este mort, atunci el nu va putea să continue construirea Maşinii Timpului şi să devină persoana ta – iar astfel nu va putea călători înapoi prin timp pentru a comite crima. Dacă însă crima nu are loc, Moses trăieşte şi construieşte maşina, călătoreşte în trecut şi îşi ucide alter ego-ul mai tânăr. Iar apoi nu poate să construiască maşina, crima nu se poate comite şi...

— Suficient, am spus eu. Cred că înţeleg.
— Este o defecţiune patologică a cauzalităţii, afirmă Nebogipfel – o buclă fără final. Însă dacă teoria Lumilor Multiple este corectă, atunci nu există nici un paradox. Istoria se dedublează: într-o versiune, Moses trăieşte, în cealaltă, moare. Tu, în calitate de Explorator al Timpului, pur şi simplu ai sărit dintr-o Istorie în cealaltă.

— Pricep, am spus eu cu uimire. Şi, în mod cert, tu şi cu mine am fost martori la acest fenomen al Lumilor Multiple – deja am urmărit cum s-a desfăşurat nu numai o singură versiune a Istoriei...
Toate acestea mă făcură să mă simt extrem de încrezător – căci, pentru întâia oară, am văzut că era posibil să existe o scânteie de logică în vijelia de Istorii contradictorii care se abătuse asupra mea de la cea de-a doua lansare în timp! Nevoia de a găsi o anumită structură teoretică ce putea să explice lucrurile era la fel de însemnată pentru mine, ca şi descoperirea unei bucăţi de pământ solid pentru un om care se îneacă; totuşi, încă nu eram în stare să îmi închipui ce aplicaţie practică ar putea să decurgă din toate acestea.

Şi – îmi trecu mie prin cap – dacă Nebogipfel avea dreptate, poate că, la urma urmei, nu eu eram responsabil de întreaga distrugere a Istoriei Weenei. Poate că, într-un anume sens, făcea Istorie încă exista! Gândindu-mă la aceasta, am simţit cum o mică parte din vinovăţia şi durerea mea dispare.

Acum, uşa fumoarului se deschise cu un zăngănit, şi Filby dădu buzna înăuntru. Încă nu se făcuse nouă dimineaţa; Filby era nespălat şi nebărbierit, într-un halat uzat, care i se lipea de trup.
— Aveţi un musafir, îmi spuse el. Acel savant de la Ministerul Aerului despre care a pomenit Bond...

Mi-am împins scaunul în spate şi m-am sculat în picioare. Nebogipfel se întoarse la studiile sale, iar Moses ridică privirea spre mine, cu părul încă vâlvoi. L-am privit cu oarece îngrijorare; începeam să-mi dau seama că suportase această strămutare prin timp destul de greu.
— Uite ce este, i-am spus eu, se pare că trebuie să mă duc la muncă. De ce nu vii cu mine? Aş aprecia sclipirile tale intelectuale.
El zâmbi fără umor.
— Sclipirile mele sunt sclipirile tale, rosti Moses. Nu ai nevoie de mine.
— Însă mi-ar face plăcere compania ta... În definitiv, s-ar putea ca acesta să fie viitorul tău. Nu crezi că o să-ţi fie mai bine dacă te-ai agita un pic?
În ochii săi adânci am avut senzaţia că pot să desluşesc acel dor de casă care pe mine mă apăsa atât de puternic.
— Nu astăzi. E timp... poate mâine, zise Moses, dând din cap înspre mine. Ai grijă!
În acel moment, nu mă mai puteam gândi la ce să mai spun.
L-am lăsat pe Filby să mă conducă în hol. Bărbatul ce mă aştepta în faţa uşii deschise era înalt şi mătăhălos, cu o claie de păr aspru şi încărunţit. Un soldat stătea în stradă, în spatele lui.

Când individul cel înalt mă observă, făcu un pas înainte cu o sfială de puştan, nepotrivită la un asemenea om impozant. Mi se adresă pe nume şi îmi strânse mâna cu tărie. Avea palme puternice, destul de muncite, şi mi-am dat seama că era un specialist în experimente practice – poate un bărbat pe calapodul meu!
— Sunt atât de încântat să vă întâlnesc! Spuse el. Lucrez într-un proiect la DRTemp – adică Direcţia pentru Războiul prin Transfer Temporal, din Ministerul Aerului.

Avea un nas drept, trăsături delicate, iar privirea sa metalică, din spatele ochelarilor cu ramă subţire, părea sinceră. Era, în mod clar, civil, căci, lăsând la o parte epoleţii omniprezenţi şi geanta pentru masca de gaze, purta un costum simplu, destul de neîngrijit, cu o cravată în dungi şi o cămaşă gălbuie pe dedesubt. La rever ţinea un ecuson numerotat. Avea probabil, vreo cincizeci de ani.
— Mă bucur, am rostit eu. Deşi mă tem că chipul dumitale nu îmi este cunoscut...
— Şi de ce ar trebui să fie? Aveam numai opt ani când VTT-ul prototip pe care l-aţi elaborat a plecat în viitor... Îmi cer scuze – asta înseamnă Vehicul pentru Transfer Temporal! E posibil să ţineţi pasul cu toate aceste acronime ale noastre – ori poate nu! Eu unul nu izbutesc niciodată, şi se zvoneşte că până şi Lordul Beaverbrook44 are probleme când e vorba să-şi aducă aminte de toate direcţiile din subordinea ministerului său.

Nu sunt faimos – nici pe departe atât de celebru ca dumneavoastră! Până acum o bucată de vreme, n-am îndeplinit altă funcţie mai însemnată decât aceea de ajutor de proiectant-şef la Compania Vickers-Armstrong, în buncărul Weybridge. Când sugestiile mele în privinţa Războiului Temporal au început să fie luate în seamă, am fost numit adjunct la cartierele generale ale DRTemp, aici la Colegiul Imperial. Ascultaţi, zise el cu seriozitate, sunt realmente fericit că vă aflaţi în acest loc – mare noroc am avut că aţi ajuns aici. Am impresia că noi – dumneavoastră şi cu mine – am putea pune bazele unui parteneriat care să schimbe Istoria, care să încheie acest Război blestemat odată pentru totdeauna!

N-am putut să-mi stăpânesc un fior, căci deja mă săturasem de schimbatul Istoriei. Iar discuţia asta despre Războiul Temporal – gândul la maşina mea, care deja pricinuise atâtea pagube, trimisă să semene prăpăd în mod deliberat – mă umplu de o groază adâncă şi nu eram sigur cum să continui.
— Acum, unde să discutăm? Întrebă el. V-ar conveni să ne retragem în camera mea de la Imperial? Am nişte hârtii care...
— Mai târziu. Ascultă – poate ţi se va părea bizar – dar eu sunt încă nou-sosit aici şi aş aprecia dacă aş vedea ceva mai mult din lumea dumitale. Este posibil?
Bărbatul cel înalt se lumină la faţă.
— Fireşte! Putem să vorbim pe drum.
Aruncă o privire peste umăr către militar, care dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Mulţumesc, am spus eu, domnule...
— De fapt, sunt Doctor Wallis, rosti el. Barnes Wallis45.


Hyde Park


Colegiul Imperial, după cum se dovedi, era situat în South Kensington – la câteva minute de mers pe jos de Queen's Gate Terrace. Instituţia fusese înfiinţată cu puţin după vremea mea, în 1907, din trei colegii componente principale, care îmi erau cunoscute: Colegiul Regal de Chimie, Şcoala Regală de Mine şi Colegiul Tehnico-Administrativ. Se întâmplase ca, în zilele tinereţii mele, să predau puţin la Şcoala Normală de Ştiinţe, care fusese şi ea încorporată în Imperial; iar acum, intrând în South Kensington, mi-am adus aminte de felul în care îmi petrecusem cea mai mare parte a timpului în Londra, cu multe escapade de plăcere la stabilimente precum Empire46, din Leicester Square. În orice caz, ajunsesem să cunosc bine zona – însă peste ce prefaceri am dat acum!

Am luat-o pe jos înspre Colegiu pe Queen's Gate Terrace, apoi am cotit pe Kensington Gore, la marginea de sud a lui Hyde Park. Eram escortaţi de vreo şase soldaţi – foarte discret, căci ne înconjurau de la o distanţă respectabilă – dar m-am gândit la dimensiunile forţei care se putea abate asupra noastră, dacă ceva mergea anapoda. Nu trecu mult până ce arşiţa jilavă să înceapă să-mi sleiască puterile – era ca şi cum m-aş fi aflat într-o clădire imensă, încinsă – aşa că mi-am dat jos haina şi mi-am lărgit nodul cravatei. La sfatul lui Wallis, mi-am agăţat epoleţii cei grei de cămaşă şi mi-am reataşat geanta cu masca de gaze la cureaua pantalonilor.

Străzile erau mult schimbate şi mă frapă faptul că nu toate transformările survenite din zilele mele până acum fuseseră în rău. Interzicerea cailor insalubri, a fumului de la focurile casnice şi a vaporilor de la vehiculele cu motor – toate acestea în vederea păstrării calităţii aerului sub Dom – conferiseră locului o anume prospeţime. Pe arterele principale, carosabilul fusese acoperit cu un material nou, mai elastic şi cu un aspect sticlos, şi era menţinut curat de echipele de lucrători care împingeau nişte cărucioare dotate cu perii şi aspersoare. Străzile erau înţesate de biciclete, ricşe şi tramvaie electrice, călăuzite de fire ce şuierau şi scoteau scântei albastre în semiobscuritate, însă existau şi noi căi pietonale, numite pasarele, care mergeau de-a lungul faţadelor caselor, la înălţimea primului etaj – iar în unele locuri, la etajul al doilea ori chiar al treilea. O serie de punţi, uşoare şi graţioase, treceau pe deasupra drumurilor pentru a uni aceste pasarele la intervale apropiate, dând Londrei – chiar şi în această întunecime stigiană – o anumită înfăţişare italiană.

Mai târziu, Moses văzu ceva mai mult din viaţa oraşului decât mine şi îmi vorbi despre magazinele aglomerate din West End – în pofida privaţiunilor Războiului – şi de noile teatre din jurul Pieţei Leicester, cu frontispicii din porţelan întărit şi licărind de reflecţii şi reclame luminoase. Însă piesele jucate erau plicticoase, educative sau adaptări, se plânse Moses, două dintre teatre fiind desemnate să pună în scenă doar un ciclu perpetuu din operele lui Shakespeare.
Eu şi Wallis am trecut pe lângă Royal Albert Hall47, o clădire pe care întotdeauna o socotisem drept o monstruozitate – o cutie de pălării vopsită în roz! În obscuritatea Domului, edificiul era scos în evidenţă de un şir de fascicule luminoase puternice (generate de proiectoarele Aldis, spuse Wallis), care făceau ca această namilă memorabilă să pară chiar şi mai grotească, stând acolo gheboşată şi strălucind potolită. Apoi am intrat în parc prin Poarta Alexandra, ne-am întors până la Albert Memorial şi am pornit pe Lancaster Walk către Nord. În faţa noastră se puteau vedea pâlpâirile razelor Trăncănitoarei pe Plafon şi se putea auzi vuietul îndepărtat al vocilor amplificate.

Wallis continuă să sporovăiască în vreme ce mergeam, pe post de ghid. Constituia o companie destul de agreabilă şi am început să-mi dau seama că era, într-adevăr, genul de bărbat pe care – într-o Istorie diferită – poate l-aş fi numit prieten.

Îmi aminteam de Hyde Park ca de un loc civilizat: plăcut şi liniştit, cu aleile sale largi şi pâlcurile de copaci. Unele dintre elementele pe care le ştiam rămăseseră încă acolo – am recunoscut cupola din cupru verzui a Chioşcului Fanfarei, de unde se auzea un cor de mineri din Ţara Galilor intonând la unison imnuri furtunoase -. Dar această variantă a parcului era un sălaş al umbrelor, întrerupte de insulele de lumină din jurul felinarelor. Iarba dispăruse – veştejindu-se, fără nici un dubiu, de îndată ce soarele fusese blocat – iar o mare parte a pământului gol era acoperită cu plăci de cherestea. L-am întrebat pe Wallis de ce nu se turnase ciment, pur şi simplu; el îmi dădu de înţeles că londonezilor le plăcea să creadă că o să vină o zi în care Domul urât de deasupra oraşului lor să poată fi demolat fără pericol, iar frumuseţea pe care căminul lor o cunoscuse odinioară să fie readusă la viaţă – cu parcuri şi toate celelalte.
O parte a parcului, în apropiere de Chioşcul Fanfarei, fusese luată în stăpânire de un soi de orăşel de cocioabe, alcătuit din sute de corturi. Îngrămădite în jurul unor clădiri grosolane din beton, care se dovediră a fi băi şi bucătării comune. Adulţii, copiii şi câinii umblau de colo până colo pe pământul uscat şi bătucit dintre corturi, purtându-şi crucea prin nesfârşitele procese monotone ale vieţii.
— Biata Londră a absorbit o mulţime de refugiaţi în anii din urmă, explică Wallis. Densitatea populaţiei este mult mai mare decât înainte... şi totuşi există ceva de muncă pentru fiecare dintre ei. Într-adevăr, se chinuiesc în acele corturi, dar alt loc unde să-i ţinem nu avem.

Acum am traversat aleea Lancaster şi ne-am apropiat de Bazinul Rotund, din inima parcului. Cândva, acesta fusese un punct atractiv şi neaglomerat, ce oferea o vedere frumoasă asupra Palatului Kensington. Bazinul încă se afla acolo, dar era împrejmuit cu grilaje; Wallis îmi spuse că servea drept rezervor, pentru a face faţă nevoilor populaţiei ce sporise mult. Iar din palat nu mai rămăsese decât o ruină, evident bombardată şi lăsată în paragină.

Ne-am oprit la o tarabă şi am servit o limonada cam caldă. Mulţimile de oameni se învârteau prin parc, unii dintre ei pe biciclete. Într-un colţ, se juca o partidă de fotbal, cu măştile de gaze îngrămădite pe post de bare. Am auzit chiar şi câteva râsete răzleţe. Wallis îmi povesti că oamenii încă se mai adunau la Colţul Oratorilor, pentru a asculta Armata Salvării48, Societatea Laică Naţională, Asociaţia Mărturiei Catolice. Liga împotriva Coloanei a Cincea (care ducea o campanie împotriva spionilor, trădătorilor şi a tuturor acelora care ar putea furniza avantaje inamicului) şi aşa mai departe.

Acesta a fost cel mai fericit moment în care i-am văzut pe oamenii din aceste vremuri tenebroase; dacă nu se ţinea cont de epoleţii omniprezenţi şi de măşti – precum şi de uscăciunea solului şi de acel Plafon îngrozitor, care se ridica ameninţător deasupra tuturor capetelor – aceasta ar fi putut să fie o mulţime dintr-o zi de Sărbătoare Bancară49, din orice epocă, şi am fost din nou uimit de flexibilitatea spiritului uman.



va urma












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu