Darling Lilly (22)

Michael Connelly

Goddard, un bărbat în jur de cincizeci şi cinci de ani, avea ochii ageri ca ai unei pasări de pradă. Purta un costum crem, cămaşă albă şi cravată galbenă. Pierce remarcă pălăria asortată aşezată pe masă. După prima lui vizită toţi comentau că Goddard adopta ţinuta scriitorului Tom Wolfe. Singurul lucru care lipsea era bastonul.
— Da, spuse Pierce. Am intrat într-un perete.
— Când s-a întâmplat asta şi unde?
— Duminică după-amiaza. Aici, în Santa Monica.
Pierce dorea să schimbe subiectul. Nu se simţea bine ascunzând adevărul, mai ales că întrebările lui Goddard nu erau de complezenţă. Ele făceau parte din protocolul de precauţii, încerca să afle în ce era pe cale să se bage.
— Băuseşi? întrebă Goddard sec.
Pierce zâmbi şi clătină din cap.
— Nu. Nici măcar nu eram la volan. De altfel nu beau la volan, Maurice, dacă la asta te referi.
— Ei bine, mă bucur că eşti teafăr. Dacă ai ocazia, fă-mi rost de o copie a raportului de la locul accidentului. Pentru dosarele noastre, înţelegi.
Urmă o scurtă tăcere.
— Nu sunt sigur că pot. Nu a avut nicio legătură cu Amedeo sau cu ce facem noi aici.
— Înţeleg asta. Dar să fim oneşti, Henry. Tu eşti Amedeo Technologies. Geniul tău creator pune în mişcare această companie. Am întâlnit o grămadă de genii creative în viaţa mea. În unii, aş investi şi ultimul dolar. Altora nu le-aş da nici măcar unul.
Se opri aici şi îi predă ştafeta lui Bechy. Aceasta era cu douăzeci de ani mai tânără decât Goddard, avea părul tuns scurt, piele netedă şi afişa un aer de superioritate. Pierce şi Condon căzuseră de acord că se afla într-o poziţie avantajoasă deoarece avea o relaţie amoroasă cu Goddard. Cel puţin aşa auziseră ei.
— Maurice se gândeşte la o investiţie considerabilă în Amedeo Technologies, spuse ea. Ca să se simtă protejat trebuie să nu aibă îndoieli în privinţa ta. Trebuie să te cunoască. Nu vrea să investească într-o persoană care ar putea să-i pună în pericol investiţia.
— Mi s-a părut că e vorba despre ştiinţă. Despre proiect.
— Aşa şi e, Henry, spuse ea. Dar lucrurile astea merg mână în mână. Ştiinţa nu face doi bani fără omul de ştiinţă. Vrem să fii dedicat muncii tale şi proiectelor tale, ca om de ştiinţă. De asemenea, nu vrem să fii nesăbuit în viaţa particulară.
Pierce îi susţinu privirea, întrebându-se dacă nu cumva ea ştia de cele întâmplate şi despre investigaţia lui obsesivă în legătură cu dispariţia lui Lilly Quinlan.
Condon îşi drese vocea şi interveni, încercând să mute discuţia pe un alt făgaș:
— Justine, Maurice, sunt sigur că Henry ar fi încântat să coopereze, indiferent de genul de investigaţie personală pe care veţi dori să o faceţi. Îl cunosc de mult timp şi am lucrat în domeniul ET de şi mai mult timp. E unul dintre cei mai echilibraţi şi pasionaţi cercetători pe care i-am întâlnit vreodată. De asta mă aflu aici. Îmi place ştiinţa, îmi place proiectul şi mă simt foarte bine în preajma lui Pierce.
Bechy îl privi pe Condon şi încuviinţă.
— S-ar putea să-ţi acceptăm oferta de mai înainte, spuse ea cu un zâmbet vag.
Schimbul de cuvinte fu un pas foarte mic în încercarea de a risipi tensiunea ce se acumulase în încăpere. Pierce aştepta să spună cineva ceva, dar nu se întâmpla nimic.
— Hmmm, ar fi ceva ce cred că ar trebui să vă spun, pentru că veţi afla oricum.
— Atunci spune-ne acum, zise Bechy, şi nu ne mai face să pierdem timp.
— Păi, treaba e că… Am purtat părul lung. Să fie asta o problemă?
Urmară câteva clipe de tăcere apăsătoare, după care chipul lui Goddard se destinse, pentru ca apoi să izbucnească în râs. Apoi râse şi Bechy urmată de ceilalţi, inclusiv de Pierce. Tensiunea se risipise. Charlie lovi cu pumnul în masă, în încercarea de a-şi sublinia buna dispoziţie.
— Oameni buni, spuse Condon, aţi venit aici să asistaţi la o demonstraţie. Ce-ar fi să coborâm în laborator şi să vedem proiectul care-i va aduce comediantului de faţă Premiul Nobel?
Îl apucă pe Pierce de gât, mimând că-l strangulează. Lui Pierce îi pieri zâmbetul şi se înroşi la faţă, dar nu din cauza gestului lui Condon, ci pentru gluma deplasată referitoare la Premiul Nobel. Lui Pierce nu i se părea potrivit să fie luată în derâdere o distincţie atât de înaltă. Şi, apoi, ştia că asta nu avea să i se întâmple niciodată. Premiul nu se acorda niciodată unui laborator privat.
— O clipă, spuse Pierce. Jacob, ai adus contractele de confidenţialitate?
— O, da, suit aici, spuse avocatul. Aproape că uitasem de ele.
Deschise servieta.
— Chestia asta e absolut necesară? întrebă Condon.
Totul făcea parte din scenariu. Pierce insistase ca Goddard şi Bechy să semneze contracte de confidenţialitate înainte de a intra în laborator. Condon nu fusese de acord, susţinând că ar putea fi interpretată ca o insultă la adresa unui investitor de talia lui Goddard. Lui Pierce nu-i păsa de asta. Era laboratorul lui, deci avea regulile lui. Până la urmă au căzut de acord asupra unui plan în care amănuntul neplăcut să pară o obligaţie plictisitoare.
— E politica laboratorului, spuse Pierce. Nu cred că ar trebui să ne abatem de la ea. Justine spunea cât de important e să evităm riscurile. Dacă nu…
— E în ordine, spuse Goddard, întrerupându-l. De fapt, aş fi fost îngrijorat dacă n-aţi fi apelat la asemenea măsuri.
Kaz împinse două copii ale documentului de două pagini, către Goddard şi Bechy. Apoi scoase un stilou din buzunarul interior al costumului, îl răsuci şi-l aşeză pe masă în faţa lor.
— E un formular aproape standard, spuse el. Pe scurt, fiecare dintre procedurile, procesele şi formulele proprietarului laboratorului sunt protejate. Orice vedeţi sau auziţi în timpul vizitei trebuie să rămână strict confidenţial.
Goddard nu se mai obosi să citească documentul. Lăsă asta în seama lui Bechy, căreia îi luă cinci minute bune ca să-l citească de două ori. Toţi aşteptau în tăcere. Când termină de citit semnă documentul şi îi dădu stiloul lui Goddard, care procedă la fel, fără să comenteze.
Kaz adună documentele şi le puse în servietă. Apoi toţi se ridicară de la masă şi se îndreptară către uşă. Pierce ieşi ultimul. Pe hol, în drum spre lift, Jacob Kaz îl bătu pe umăr şi rămaseră amândoi puţin în urma celorlalţi.
— A mers totul bine cu Janis? întrebă Kaz.
— Cu cine?
— Janis Langwiser. Te-a sunat?
— Aha. Da, a sunat Totul e-n regulă. Mulţumesc. Mulţumesc, Jacob, pentru faptul că mi-ai prezentat-o. Pare foarte capabilă.
— Te mai pot ajuta cu ceva?
— Nu. Totul e-n regulă. Mulţumesc.
Uşa liftului se deschise.
— O luăm prin gaura iepurelui1, Henry? întrebă Goddard.
— Cam aşa ceva, răspunse Pierce.
Pierce observă că Vernon rămăsese în urmă şi presupuse că se aflase în spatele lui şi al lui Kaz în timpul discuţiei lor între patru ochi. Constatarea îl irită, dar nu spuse nimic. Vernon urcă ultimul în lift, trecu cartela prin spaţiul din panoul de control şi apăsă pe butonul marcat cu litera S.
— S vine de la subsol, le spuse Condon oaspeţilor, după ce se închise uşa. Dacă am pune L, de la laborator, unii ar putea crede că vine de la „lobby”. Nimeni nu râse la gluma lui. Ceea ce le destăinuise era o informaţie preţioasă, dar fără nicio importanţă. Pierce îşi dădu seama cât de emoţionat era Condon. Pierce zâmbi aproape imperceptibil, atât cât să nu-l doară. Poate că Charlie nu avea încredere în prezentare, spre deosebire de el. Pe măsură ce liftul cobora, se simţea tot mai plin de energie. Chiar şi vederea îi devenise parcă mai ageră. Laboratorul era domeniul lui. Scena lui. Lumea exterioară putea fi întunecată şi confuză; acolo putea fi război şi deşertăciune, ca într-o pictură de-a lui Hyeronimus Bosch, reprezentând haosul. Femei care-şi vindeau trupurile unor străini care le puteau face rău şi chiar ucide. Dar nu şi în laborator. Acolo era o lume paşnică. Ordonată. Şi ordinea era opera lui.
În laborator, nu avea îndoieli în privinţa ştiinţei şi nu se îndoia de sine. Ştia că îl va face pe Maurice Goddard să-şi schimbe viziunea asupra lumii. Îl va converti. Îl va convinge că banii lui nu vor reprezenta doar o investiţie, ci un instrument cu care se schimba lumea.

În laborator, se aşezară în semicerc în faţa lui Pierce şi a lui Larraby. Se făcuseră prezentările şi un tur rapid al laboratoarelor individuale. Acum urma „spectacolul”, şi Pierce era gata să înceapă. Se simţea în largul lui. Nu se considerase niciodată mare orator, însă i se părea mai uşor să vorbească despre proiect în confortul laboratorului în care acesta se născuse, decât într-un amfiteatru, la un simpozion sau într-un campus universitar.
— Cred că principala activitate de cercetare din ultimii ani vă este familiară, spuse el. Am discutat despre asta când ne-aţi vizitat prima oară. Astăzi, vrem să vă vorbim despre un proiect colateral. Proteus. E ceva oarecum nou, apărut în ultimul an, dar cu siguranţă se datorează muncii depuse anterior. Se poate afirma că toate cercetările au legături între ele. O idee duce la alta. E o reacţie în lanţ, iar Proteus este doar un inel al acestuia.
Pierce le vorbi de preocupările lui pentru potenţialele aplicaţii medicale/biologice ale nanotehnologiei şi despre decizia luată cu aproape doi ani în urmă de a-l aduce în echipa de la Amedeo pe Brandon Larraby, care devenise pionul principal în problemele biologice ale cercetărilor.
— Fiecare articol, din ziare sau din reviste ştiinţifice, se referă la componenta biologică. Acesta este subiectul cel mai atrăgător. De la eliminarea dezechilibrelor chimice, până la posibile remedii ale bolilor cu transmitere sanguină. Toate acestea sunt încă la mare depărtare, însă Proteus este sursa de alimentare care va permite acelor proiecte şi aparate viitoare să lucreze în interiorul organismului. Am reuşit să găsim o formulă care va permite celulelor din circuitul sanguin să producă impulsurile electrice care vor pune în mişcare viitoarele invenţii.
— De fapt, e ca povestea cu oul şi găina, adăugă Larraby. Care a fost primul? Am decis că mai întâi ar trebui să existe o sursă de energie. Construcţiile se fac pornind de la bază. Se începe cu motorul, la care se adaugă diverse componente.
Apoi interveni Condon, aşa cum stabiliseră în scenariu. El urma să fie puntea, între cercetători şi ceilalţi, interpretul care să-i facă să înţeleagă.
— Susţineţi că această formulă, această sursă de energie va sta la baza tuturor cercetărilor şi invenţiilor. Corect?
— Corect, spuse Pierce. O dată ce această formulă va fi confirmată, va sta la baza altor cercetări şi invenţii şi va impulsiona creaţia. Oamenii vor fi atraşi de acest domeniu ca urmare a rezolvării acestei probleme introductive. Noi vom deschide drumul. Luni dimineaţă, vom cere protejarea acestei formule prin patente. Curând după aceea, vom face publice descoperirile, apoi vom vinde licenţe celor implicaţi în acest domeniu al cercetării.
— Oamenilor care inventează şi construiesc aceste dispozitive care vor circula prin sistemul sanguin.
Era vocea lui Goddard, şi suna a afirmaţie, nu a întrebare. Era un semn bun. Li se alătura.
— Exact, spuse Pierce. Dacă ai o sursă de energie, poţi face o grămadă de lucruri. O maşină fără motor nu merge nicăieri. Ei bine, acesta e motorul. Şi-l va duce pe un cercetător din acest domeniu oriunde va dori să ajungă.
— De exemplu, spuse Larraby, numai în acest stat există peste un milion de persoane dependente de insulina pe care şi-o injectează singuri, pentru a controla diabetul. Şi eu sunt unul dintre ei. Într-un viitor nu prea îndepărtat se va putea construi şi programa un dispozitiv care, introdus în circuitul sanguin, va măsura nivelul de insulină, o va fabrica şi va elibera în sânge cantitatea lipsă.
— Spune-le despre antrax, zise Condon.
— Evenimentele anului care a trecut ne-au arătat tuturor cât de periculoasă este această bacterie şi cât de greu e de depistat atunci când se transmite prin aer. Va veni o zi când toţi angajaţii serviciilor poştale, membrii forţelor armate, chiar şi noi vom avea implantat un biocip care va putea detecta şi ataca de exemplu antraxul înainte ca acesta să se poată instala şi răspândi în organism.
— Vedeţi, spuse Larraby, posibilităţile sunt nelimitate. Dar cum alimentezi aceste dispozitive în interiorul organismului? Aceasta este întrebarea care se pune de foarte multă vreme.
— Noi credem că răspunsul e formula noastră, spuse Pierce.
Din nou se lăsă tăcerea. Pierce îl privi pe Goddard, şi îşi dădu seama că-l convinsese. Goddard se nimerise de nenumărate ori la locul potrivit în momentul potrivit. Niciodată nu dăduse însă peste ceva care să-i aducă bani cu nemiluita şi pe deasupra să-l transforme într-un erou, să-l facă să se simtă bine câştigând bani.
— Am putea trece la demonstraţie? întrebă Bechy.
— Sigur că da, spuse Pierce. Avem totul pregătit pe MSE.
Pierce conduse grupul către ceea ce numeau ei laboratorul de imagini, o cameră de dimensiunile unui dormitor, în care se afla un microscop computerizat.
— Acesta este un microscop cu scanare electronică, spuse Pierce. Experimentele de care ne ocupăm noi se desfăşoară la dimensiuni prea mici pentru majoritatea microscoapelor. Noi setăm o reacţie prestabilită cu care ne testăm proiectul. Punem experimentul în cuva MSE-ului, iar rezultatele sunt mărite şi se pot vizualiza pe ecran.
Arătă către structura asemănătoare unei cutii care se afla pe un suport, lângă monitor. Apoi deschise cutia şi scoase o tavă pe care se afla un mic eşantion de silicon.
— Nu vă voi da numele exact al proteinelor pe care le folosim în formulă dar, în termeni simpli, ceea ce se află pe cip sunt celule umane la care adăugăm o combinaţie de anumite proteine care sudează celulele. Acest proces de sudură creează conversia energetică despre care discutăm. O eliberare de energie care poate fi preluată de dispozitivele moleculare de care vorbeam mai devreme. Pentru a testa această conversie, amplasăm întregul experiment într-o soluţie chimică sensibilă la un impuls electric, care reacţionează la acesta printr-o emisie de lumină.
În timp ce Pierce punea tava de experimente înapoi în cuvă şi o închidea, Larraby continuă explicarea procesului:
— Procesul transformă energia electrică într-o moleculă numită ATP, care este sursa de energie a organismului uman. O dată creată, ATP-ul reacţionează cu leucina – aceeaşi moleculă care face ca licuricii să strălucească. Acest proces este chemoluminescent.
Lui Pierce i se păru că Larraby devine prea tehnic. Nu voia să dezorienteze audienţa. Îi făcu lui Larraby un gest către scaunul din faţa monitorului; imunologul se aşeză şi începu să lucreze la tastatură. Ecranul monitorului era negru.
— Acum, Brandon combină elementele, spuse Pierce. Dacă vă uitaţi la monitor, rezultatele ar trebui să apară destul de rapid şi să fie cât se poate de evidente.
Se dădu înapoi şi îi împinse pe Goddard şi pe Bechy înainte, astfel încât aceştia să poată privi monitorul peste umărul lui Larraby.
— Luminile, comandă el.
Luminile din tavan se stinseră, şi Pierce constată mulţumit că vocea lui era suficient de normală ca să intre în parametrii receptorului audio. În laboratorul cufundat în întuneric nu se distingea decât strălucirea gri-neagră a monitorului. Pierce căută ochelarii cu rezonanţă termică. După ce şi-i puse, întinse mâna către modulul de alimentare de pe partea stângă şi porni aparatul. Dar apoi răsuci lentilele în sus, nefiind pregătit să folosească ochelarii. Pusese acolo ochelarii în acea dimineaţă cu intenţia de a-i urmări pe Goddard şi pe Bechy şi a le spiona reacţiile.
— Suntem gata, spuse Larraby. Priviţi monitorul.
Timp de aproape treizeci de secunde monitorul rămase gri-negru, pentru ca apoi să apară câteva puncte de lumină, asemănătoare stelelor pe un cer întunecat. Punctele luminoase se înmulţiră, până când ecranul arătă asemeni Căii Lactee.
Toţi priveau în tăcere.
— Treci pe termic, Brandon, spuse Pierce într-un târziu.
Făcea parte din scenariu. Se încheia cu un crescendo.
Larraby acţionă tastatura.
— A trece la termic înseamnă că o să vedem culori, spuse Larraby, gradaţii ale intensităţii impulsului, de la albastru pentru intensităţi mici la verde, galben, roşu şi apoi purpuriu pentru intensităţile foarte mari.
Pe ecranul monitorului apărură valuri de culoare. Cele mai multe erau galbene şi roşii. Culorile se vălureau, într-o reacţie în lanţ ce traversa ecranul. Ondulau, asemeni suprafeţei oceanului în noapte. Era dunga de culoare a Las Vegasului, văzută de la zece mii de metri altitudine.
— Aurora boreală, şopti cineva.
Pierce îşi zise că era vocea lui Goddard. Toţi cei din cameră străluceau în roşu şi galben în raza de acţiune a ochelarilor. Se concentră asupra feţei lui Goddard. Gradaţiile de culoare îi permiteau să vadă în întuneric. Goddard era concentrat asupra ecranului computerului. Fruntea şi obrajii se colorau în roşu intens pe măsură ce faţa i se înfierbântă de emoţie.
Ochelarii erau o formă de voyeurism ştiinţific, permițându-i să vadă ceea ce ceilalţi credeau că ascund. Văzu zâmbetul admirativ al lui Goddard, în timp ce privea monitorul. În clipa aceea Pierce ştiu că afacerea era încheiată. Obţinuseră banii, îşi asiguraseră viitorul. Se uită în partea opusă a camerei şi îl văzu pe Charlie Condon rezemat de perete. Charlie îl privea, de fapt privea în întuneric, spre locul unde ştia că ar trebui să se afle Pierce. Încuviinţă, dând din cap.
Era un moment de excepţie. Erau pe punctul de a deveni bogaţi şi, poate, faimoşi. Dar nu asta urmărea Pierce, ci altceva, ceva mai important decât banii. Ceva ce putea să păstreze în minte şi în inimă şi care avea să-i aducă faima.
Asta-i oferise ştiinţa. Un sentiment de mândrie care arunca în uitare toate insatisfacţiile, toate greşelile făcute vreodată. Şi, mai ales, cea legată de Isabelle.
Îşi scoase ochelarii şi îi puse înapoi în cârlig.
— Aurora boreală, şopti Pierce doar pentru sine.

Mai făcură două experimente pe MSE, cu eşantioane noi. Ambele străluciră pe monitor ca luminile de Crăciun, şi Goddard fu satisfăcut. Apoi, Pierce îl conduse din nou prin celelalte laboratoare. La urma urmei, Goddard urma să investească în întregul program, nu doar în Proteus. La ora 12.30 prezentarea se termină şi se retraseră în camera de consiliu să ia prânzul. Condon comandase mâncarea la Joe’s, un restaurant de pe Abbot Kinney, care în afară de faptul că era în vogă, avea şi mâncare bună.
Conversaţia era veselă – până şi Bechy părea să se distreze. S-a discutat mai ales despre perspectivele ştiinţei, nu şi de banii care se puteau câştiga. La un moment dat Goddard se întoarse către Pierce, care şedea lângă el, şi îi spuse încet:
— Fiica mea suferă de sindromul Down.
Nu mai adăugă nimic, şi nici nu era necesar. Pierce ştia că se gândea pur şi simplu la timp. La timpul nepotrivit. Venea un viitor în care asemenea maladii urmau să fie eliminate înainte de a se produce.
— Sunt convins că o iubeşti foarte mult, spuse Pierce, şi ea ştie asta.
Goddard îi susţinu privirea o secundă înainte de a răspunde.
— Da. Ştiu, şi ştie şi ea. Mă gândesc mereu la ea când îmi investesc banii.
— Trebuie să te asiguri că ea e în siguranţă.
— Nu, nu e asta. Ea e mai mult decât asigurată. Mă gândesc că, oricât de multe aş face în lumea asta, nu voi putea să o ajut. Cred că ceea ce vreau să spun e că… sper în viitor. Asta… ce faci tu…
Privi într-o parte, incapabil să-şi exprime gândurile.
— Cred că ştiu ce vrei să spui, zise Pierce.
Liniştea fu întreruptă brusc de hohotul de râs a lui Bechy, care era aşezată lângă Condon. Goddard zâmbi şi dădu din cap ca şi cum ar fi auzit ce fusese atât de amuzant.



va urma