ORBITOR (23)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Nu aprindeam lumina nici după ce se-ntuneca şi din tot trip­ticul oraşului nu mai rămînea decît albăstruiul fosforescent al ză­pezii de pe-acoperişuri şi cerul roşiatic, neaşteptat de luminos încă, aşa încît bezna se concentra în cameră, înfăşurîndu-mă în tristeţe, în camera cealaltă mergea televizorul, şi părinţii mei comentau şi chicoteau stupid. Bocănituri înfundate veneau din odaia de-alături, din alt apartament. În nopţi de excitaţie şi febră, zăcînd între cear­ceafuri ca o statuie fierbinte, auzeam uneori de dincolo de perete şoapte, scîrţîituri şi suspine, sau mi se părea că le-aud, şi, ridicîndu-mă în genunchi, mă lipeam tot de peretele rece, îmi apăsam urechea pe el şi-ncercam, oprindu-mi respiraţia, să intuiesc ce se-ntîmpla dincolo, cum se luptau în pat, într-o devălmăşie de or­gane umede şi zvîcnitoare, un bărbat şi-o femeie, dîndu-şi plăcere unul altuia, simţindu-şi cu palmele pielea zonelor erogene şi cîrli-onţii pubieni, mîncîndu-şi sfîrcurile şi lobii urechilor. Urechea-mi îngheţa şi-ncepea să mă-njunghie, inima-mi bătea atît de tare că ambiguiza orice zgomot, mă zvîrcoleam ca un ars de viu într-un incendiu, mă întindeam pe perete pînă tot varul mi se lua pe pija­ma şi pe piele, şi stăteam aşa ore-n şir, ca un basorelief al frustrării. Abia după ce pierdeam orice speranţă să aud ceva real şi după ce-ncepeam să am palpitaţii de oboseală, mă trînteam la loc în pat şi adormeam ca să visez că o trapă lungă şi-ngustă se deschide-n perete, chiar deasupra patului meu, şi că mă rostogolesc în odaia vecinilor, unde-o femeie lubrică şi albastră se lipeşte de mine şi-mi dă păianjenul ameţitor dintre pulpe, un păianjen adevărat, ama-zonian, mare şi musculos ca un crab, pe care-l apuc de torace cu toată palma şi-l smulg de pe pubisul femeii, ce rămîne netedă-ntre picioare ca o păpuşă. Cînd îl întorc, păianjenu-şi arată, pe burtă, între labele fremătătoare, o rană îngustă şi roşie, aceeaşi (îmi amin­tesc chiar în vis) cu a fetiţelor din salonul spitalului "Emilia Irza", unde fusesem internat la vîrsta de cinci ani, chiar înainte să ne mutăm în blocul din Ştefan cel Mare. Am aruncat cît colo păian­jenul şi m-am încleştat cu Silvia, încercînd din răsputeri s-o străpung între pulpe, pînă ce stropii mei i-au vîrstat pîntecul în jeturi subţiri şi sidefii. M-am ridicat şi, privind în jur, mi-am dat seama că odaia ei era îngustă şi rotundă ca o alveolă, cu pereţii căptuşiţi cu catifea neagră. O scară de metal, în spirală, m-a con­dus afară, după ce am urcat trei sau patru etaje. Eram iar pe Ştefan cel Mare, în dreptul vitrinelor de la Electrice, luminate feeric în noapte.

Abia împlinisem cinci ani cînd mama, nici acum nu ştiu de ce, se internase-n spital, la "Emilia Irza", şi, pentru că nu avea cu cine să mă lase acasă, mă internase şi pe mine la o secţie de copii. Cel puţin aşa mi-a spus întotdeauna. Încercasem s-o descos mai tîrziu, în verile fierbinţi petrecute la bucătărie, privind viespile care intrau şi ieşeau prin aerisirea de deasupra aragazului, dar rezistase cu încăpaţînare, la fel ca atunci cînd mă interesam de alte lucruri, imagini şi fapte care persistau în memoria mea, dar care, inexpli­cabil, dispăruseră dintr-a mamei. Bunăoară, mă văd într-o sală de baie întunecată, cu un mare şi palid cilindru de boiler chiar în capătul căzii. Prin uşiţa lui se văd flăcările-ncremenite, albăstrii, ale arzătorului, singurele care, de fapt, luminează-ncăperea. Susurul lor continuu, liniştitor şi trist e şi singurul zgomot pe care-l per­cep. Apoi, un clipocit. Mi-am scos mîna din apă şi stropi violeţi, ca nişte boabe de strugure, picură pe suprafaţa ciudat de-ntunecată a apei prin care-mi văd corpuşorul, ca al unui peşte livid. Stau pîn-la gît în apa violetă, puternic mirositoare, din cada de tablă. "Hipermanganat", aud distinct în minte. Şi ştiu că mama turnase-n cadă, dintr-o sticlă, lichidul acela care mirosea nu neplăcut, şi-apoi mă lăsase (de ce?) în umbra densă, să mă macerez în apa de flori putrede. Duhnea a mlaştină, a violete, a creion chimic, a uter. Mă dizolvam în lichidul nemişcat pînă cînd nu-mi mai discerneam membrele, tot mai încleştate în cristal. Orice strop care-mi pica de pe degete făcea pe suprafaţa apei celei mov un zgomot genetic, neaşteptat, de parcă atunci, în clipa aceea, mi s-ar fi schiţat con­ductul auditiv, cu structura lui labirintică, şi-apoi s-ar fi dizolvat iar în stînca osului temporal. Fiecare strop îmi reinventa cohleea. În fine, mama intra şi, delicat, îmi afunda şi capul în apa cu hipermanganat, udîndu-mi părul şi masîndu-mi uşor ceafa. Cu ochii strînşi, cu apa lărgindu-mi şi îngustîndu-mi masca facială, mă lăsam în voia femeii uriaşe ce mă-mbăia, stropindu-mă cu zdren­ţele viorii smulse oglinzii apei, frecîndu-mi membrele lucioase... Mama transpira, şi sînii ei, încă de pe-atunci căzuţi, cu ovale enor­me, stacojii, în vîrf, începeau să şiroiască în cadă stropi violeţi, de parcă hipermanganatul ar fi fost însăşi sudoarea mamei, de parcă ea toată ar fi fost plină pe dinăuntru de hipermanganat. Niciodată însă, mai tîrziu, mama nu-mi confirmase amintirea aceasta, deşi sînt sigur că nu o dată, ci o lungă perioadă de timp ritualul acestor băi chimice şi mirositoare se petrecuse în acea sală de baie pe care nu ştiu dacă s-o localizez la vila de pe Puccini sau în blocul de lîn-gă garaj. La fel, n-am aflat niciodată la ce servea formidabila baterie de fiole, groase cît degetul mare şi pline cu un lichid galben, peste care am dat pe la 14 ani în servanta părinţilor mei. Era o cutie de carton alb, lungă şi relativ îngustă, pe capacul căreia scria ― şi, ca şi termenul aproape mistic "hipermanganat", numele incredibi­lului medicament mi se ridică din memorie scînteietor ca bătut în pietre scumpe ― QUILIBREX, cu litere albastre şi drepte. În interior se aflau zeci de fiole, cilindri subţiaţi identic la capete, terminaţi cu un ţumburuş ascuţit de sticlă, înşiraţi pe un rastel de carton. Pe fiecare fiolă, al cărei lichid strălucea în lumină ca aurul, scria ceva minuscul, ilizibil, iar în interior se aflau nişte fiinţe: viermişori dantelaţi delicat, cu nuanţe de roz şi firişoare negre în coadă, alţii marmoraţi pe pielea umedă în degradeuri de vitiligo, vagi reptile cu lăbuţele abia înmugurite, o sibilă cît un gîndăcel, sculptată parcă în plumb, citind de zor într-o carte, un spermato­zoid de cinci centimetri lungime, un embrion transparent, prin pielea căruia se zărea creierul ca o pungă cu venin... Îmi mai aduc aminte, în fine, că într-una dintre fiole se afla o corăbioară cu pînze, pe duneta căreia se plimba în sus şi-n jos, cu mîinile la spate, un amiral cu epoleţi de mătase. Hotărît, mama nu-şi aducea, sau nu vroia să-şi aducă aminte de cutia de "Quilibrex". Pentru ce făcusem, luni la rînd, acele băi cu hipermanganat? Avusesem cum­va vreo oribilă sau doar neplăcută boală de piele? Mişunau sub pielea mea sarcopţi orbi, cu firişoare lungi ieşind din ciotul labelor? Sau, prin jungla cu arbori supli a părului meu, foiau păduchii? Cît despre fiole, aş putea să jur că nu fuseseră pentru mine. La Voila îmi ciuruiseră de nenumărate ori fundul cu penicilină sau streptomicină pentru orice fleac de răceală, dar de fiecare dată putusem să văd bine, trezit în miez de noapte de infirmieră ca de un călău fără suflet, cum acul străpunge dopul de cauciuc al sticluţelor şi cum extrage de-acolo substanţa alburie cu miros atît de agonizant, că mai tîrziu mi-am spus întotdeauna că mucegaiul miroase-a penicilină, şi nu invers. Strîngeam ochii resemnat şi-ngrozit totuşi, o mînă de băieţei cu pantalonii de pijama traşi în vine, suportam uşoarele şi rapidele izbituri cu palma pe fesa deja udă de spirt şi-nduram supliciul acului pătrunzînd în piele şi carne şi lăsîndu-şi acolo, pungă de durere vie, apa mucegăită. Dar din fiolele groase şi aurii nu mi se făcuseră niciodată injecţii. Nu puteau fi decît pentru unul dintre părinţi. M-am jucat cu ele vreo săptămînă, după care-au dispărut fără urmă.

Într-o dimineaţă de la sfîrşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mînă cu mama, pe stra­delele liniştite-ale cartierului, trecînd pe lîngă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr cîte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cîndva şi urlasem pînă la-nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri. Nu ştiam că aveam să petrec o săptămînă în spatele faţadei cu mii de ferestre, după care nu mă voi mai reîntoarce niciodată-n apartamentul nostru din vilă, ci voi umple o nouă spiră, cu mult mai mare, într-un alt bloc, în care-aveam să locuiesc aproape douăzeci şi cinci de ani de-atunci încolo. Şi mi-e atît de limpede acum că faţada ceţoasă-a spitalului "Emilia Irza", la fel ca a blocului de vizavi de şoseaua Ştefan cel Mare, ridicată la cincisprezece ani după mutarea noastră, n-au fost altceva decît opercule, membrane impermeabile despăr-ţind compartimentele, tot mai vaste, ale melcului în spirală secre­tat, structurat şi locuit de carnea moale a minţii mele (aici, în caiet) şi de meditaţia moale a cărnii mele (în viaţa reală), dacă exista se­parat viaţa şi gîndirea despre viaţă, ceea ce se întîmplă în afara conştiinţei întîmplării, şi pe de altă parte cîmpul gestual în care, intervenind gestul, toate celelalte creode se veştejesc, se prefac în praf şi dispar. Prin filtrul tulbure al spitalului, celelalte vieţi anteri-oare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci pînă la trei ani (în blocul de lîngă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curînd emoţii şi pofte, şi fiecare întîmplare se configura ca o surpriză debusolantă, celelalte vieţi foetale, doar un pic mai evoluate ca ale foetusului real, visînd cu mişcări oculare rapide în burta genitală a mamei, apăreau ca nişte magice, succesive reîncar­nări, la fel de străine fiinţei de după zidul plin de ferestre ca animalele din bestiarii sau ca umanoizii care, se zice, ar trăi în alte lumi, în suspensia coloidală a stelelor.

Îmi amintesc o dimineaţă îngheţată, consunînd cu străvechile, legendarele, pierdutele în O tempore zori purpurii ce ne-ntîmpi-nau, pe mine şi pe mama, în drumul nostru spre creşă, şi a căror engramă a pătruns atît de neaşteptat în poemele mele:

ah, mamă, cît de des te visez!
merg cu tine de mînă în dimineţi uriaşe
ajung cu tine în curţi de fabrici pline de damigene pentru acizi
intrăm în atelierele pline de scame de la covoarele mecanice
sau, la orele negre-ale dimineţii
mergem de mînă pe cîte-o străduţă cu mici dughene particulare
şi stingem gazul de la godine-nroşite...

Dar, dacă e absurd şi fantastic să folosesc cuvîntul "amintire" pen­tru acele ilocalizabile şi atemporale imagini cu asfalturi înroşite, pînă-n zare, de răsărituri ce încălzeau feţele şi hainele, spălîn-du-le-ntr-o apă subţire de purpură şi lungind îndărăt umbre fine şi nesfîrşite de ambră, în schimb pot decupa secvenţă cu secvenţă ― cît de ciudat ― acea inexplicabilă şedere de-o săptămînă în spital, prima mea despărţire completă de părinţi şi de casă.

M-au dus amîndoi. Ţin minte cît de frig îmi era, de parc-aş privi un set de fotografii care-ar fi fixat în stratul gros de azotat de argint nu numai imagini, ci şi senzaţii, emoţii, sunete şi mirosuri. Purtam salopeta de catifea bleumarin, reiată, cu două ciupercuţe de satin brodate-n piept, aceeaşi cu care apar într-una dintre pozele alb-negru din aceeaşi perioadă: sînt în curtea academiei Ştefan Gheorghiu, într-un grup de copii, trei fete cu baticuri pe cap, toate mai mari decît mine, şi, în picioare, lîngă noi, cu tanti Estera, colega lui tata, într-un fel de raglan foarte purtat în anii '60. Tanti Estera are acolo părul ca sîrma şi o ţigară între degetele mîinii stîngi. Eu am pieptişorul scos în afară, sînt relativ plinuţ la faţă, smead şi pieptănat cu cărare-ntr-o parte. Imediat după ce-am intrat pe poarta spitalului ne-am înfundat pe coridoare verzui ce nu se mai sfîrşeau. Ne însoţea o soră în alb, care tot deschidea uşi cu geamuri mate, alburii, în faţa noastră, şi le-nchidea după ce treceam. De-a lungul pereţilor, între uşile numerotate, cu scui­pători nichelate lîngă ele, se aflau vitrine cu scîrboase şi fascinante preparate anatomice: felii de inimă, bucăţi de colon, feruşi în di­verse stadii de dezvoltare, la care mă zgîiam în trecere fără să-ndrăznesc să cer vreo explicaţie. M-a cutremurat doar borcanul gros de jumătate de metru în care pluteau doi prunci siamezi, contopiţi la nivelul bazinului, aşa încît două trunchiuri ieşeau oblic dintr-un singur trup de la brîu în jos, cu doar două picioare cu degetele încreţite de umezeală. N-ai fi putut spune, privindu-le ţestele go­laşe şi ochii daţi peste cap, ce sex aveau cele două făpturi, dar pubisul lor comun era de fetiţă. Pe culoarele ce se imbricau tot mai mult, suind şi coborînd uneori cîte-o scară cu balustradă, adăstau din loc în loc şi bolnavi bătrîni, în halate de un stacojiu decolorat. Mama a intrat cu sora într-o cameră, iar eu şi tata am rămas pe săliţa din faţă, aşezaţi pe banchete de vinilin. N-am stat locului mai mult de două minute; m-am fîţîit apoi vreun sfert de oră prin săliţa îngheţată, privind cu ochii mari toate acele vitrine, ca şi planşele cu oameni jupuiţi de pe pereţi. Pe un postament se afla un mulaj de ghips, tot un om jupuit pe jumătate, căruia pe o parte i se vedeau o faţă, un piept şi un braţ încă umane, iar pe cealaltă rînjeau dezgoliţi dinţii înfipţi în maxilare şi sticlea globul ocular ca o mingică de sticlă. Fiecare organ, diferit colorat, putea fi desprins pe partea jupuită, ca să se vadă şi cele mai din interior, aşa că am rămas repede cu un volet costal în mînuţe, ţinîndu-l ca pe un nai. Tata, care n-avea încă nici un fir alb în părul pieptănat lins pe spate ― era mult mai tînăr decît sînt eu acum ― s-a sculat, înroşindu-se de furie, să mă atingă ("Ia vezi, că eu nu ştiu multe şi acum le iei! Pune oasele-alea la loc!"), dar chiar atunci a ieşit mama. Abia dac-am mai recunoscut-o în mizerul halat subţire, de finet, albastru cu buline ce fuseseră odată albe, dar în care ieşise culoarea fondului, şi cu o basma din acelaşi material pe cap. M-a luat în braţe şi, spre disperarea mea şi enervarea lui tata, a-nceput să mă pupe cu o înduioşare de mahala, spunîndu-mi mereu, ca o litanie cu un fel de accent ţigănesc: "Mînca-l-ar mama pe el să-l mănînce! Pui-şoru' mamii! Ce te faci tu fără mama atîtea zile?", şi iarăşi pupă­turi, aşa-ncît am fost uşurat cînd m-a lăsat jos şi m-a dat în grija surorii. Tata m-a pupat şi el (senzaţia bărbii nerase pe obrajii mei şi mirosul lui vag de odicolon şi ulei de nucă) şi-a rămas să mai şuşotească ceva cu mama. Mi-i amintesc acolo, pe săliţa strimtă şi-naltă, faţă-n faţă, vorbindu-şi serios, fără să-şi zîmbească, fără să se ţină de mînă.

Nu m-am temut deloc să-i părăsesc, tîrît uşurel pe alte culoare de femeia în alb (figură de nemţoaică, blondă, tunsă scurt, pensată "cu sprîncenele-n deplasare"). E de neînţeles pentru mine încre­derea asta, intrarea în marea aventură a detaşării de părinţi şi a explorării spitalului cu un fel de încîntare uimită. Acea primă săptămînă independentă, sustrasă vieţii normale, avea să fie, poate, modelul trăirii ulterioare a unor lumi închise, izolate, sferice ase­menea perlelor şi la fel de preţioase, încrustate în edificiul asime­tric, capricios şi imposibil de cuprins în totalitate al vieţuirii mele obişnuite. Cînd mă trimiteau mai tîrziu în tabere şi excursii, sau cu cine ştie ce alte ocazii de îndepărtare de casă, ai mei nu mai ştiau cum să-şi arate indignarea în faţa indiferenţei mele faţă de ei. "Ţi-a fost dor de noi?", mă tot întrebau, la care răspundeam întot­deauna, sincer şi naiv, "Nu". "O să pierzi în viaţă cu purtarea asta a ta", repeta obidită mama, adăugind: "N-am pomenit aşa copil respingător", înţelegînd prin asta că, după vîrsta de şase ani, n-o mai lăsam să mă pupe şi să mă giugiulească, o respingeam, deci, proptindu-i mîinile în piept şi-ntorcînd capul. Niciodată, în ado­lescenţă, nu le scriam şi nu le dădeam telefon din tabere. Tata făcea şi el la fel din deplasările lui pe teren, aşa încît, părăsită şi-ntr-un fel jignită de toată lumea, mama se căina adesea că trăieşte lîngă doi sălbatici. Dragostea şi chiar pasiunea care apar în aproape fie­care rînd pe care l-am scris despre mama (şi n-am scris aproape decît despre ea) m-au luat întotdeauna pe nepregătite şi m-au făcut să mă-ntreb dacă nu-i vorba decît de mizerabile efecte livreşti sau dacă a existat cîndva o epocă în care într-adevăr am iubit-o pe mama mai mult decît orice pe lume, şi-atunci ce conflict, ce frustrare, ce trădare din partea ei a transformat adoraţia în răceală şi poate, subteran, în duşmănie? Da, de multe ori mi-a spus că mă port "duşmănos" cu ea, şi-mi amintesc cum plîngea cînd, de ziua mea, îmi cumpăra cîte-o haină şi eu îi spuneam în faţă că "nu port eu aşa ceva", sau cînd lăsam neatinse bietele ei feluri de mîncare spunînd invariabil şi impersonal: "nu-mi place". "Parc-ai fi taică-tu. Abia ne însurasem şi noi, şi-l aşteptam cînd venea de la serviciu cu mîncarea gata, caldă. Aşteptam şi io un cuvînt de laudă, o vorbă bună... El mînca şi nu zicea nimic. Şi dacă-l întrebam, cînd nu mai răbdam, cum e ciorba, cum e friptura sau ce mai găteam şi io, el, cu nasu-n farfurie, nu zicea decît atît: «Cum să fie? Mîncare!». Muream de necaz cînd îl auzeam aşa..."

Am rămas, în fine, singur cu asistenta medicală, umblînd de mînă cu ea pe alte coridoare vernil, cu podeaua de mozaic roşu cu alb, ca o tablă de şah. Am trecut prin holuri reci şi vaste, am suit alte scări de marmură şi-n cele din urmă am ajuns într-o aripă a clădirii total diferită de celelalte. Pe ambele părţi ale culoarului se aflau aici uşi neînchipuit de mari, ajungînd pînă aproape de tavanul cu mari globuri albe atîrnînd de tije de metal. Multe uşi erau deschise, şi în pragul lor se aflau copii, unii scoţînd doar capul, curioşi, alţii ieşiţi cu totul pe culoar, fetiţe şi băieţi de vîrsta mea, unii ceva mai mărişori, toţi îmbrăcaţi în pijamale cum nu mai văzusem niciodată: în loc de nasturi aveau şirete albe înnodate cu fundă din loc în loc. Pijamalele erau şterse de atîta spălat, dar se vede că fuseseră odată viu colorate, şi erau împodobite cu figuri de animale: girafe, zebre, elefanţi, maimuţe... Am străbătut tot cu­loarul, privind în camere, cele mai mari pe care le văzusem vreo­dată (cu excepţia palatelor năucitoare din visele mele), şi aproape goale, pe podeaua cărora erau înşirate jucării, i-am lăsat pe copii să mă atingă din mers cu minutele şi să mă-ntrebe cum mă chea­mă, şi am ajuns în faţa uşilor, de data aceasta în întregime de lemn (celelalte aveau geamuri mate), din capătul culoarului. Sora a deschis larg cele două uşi albe şi un miros de rufe proaspăt spălate a ieşit ca un abur din cămara avînd rafturi de sus pînă jos. Sute, mii de pijamale palide, frumos împăturite şi perfect alineate, umpleau rafturile. Pe muchie li se vedeau desenele, numai şi numai animale şi păsări, schiţate destul de aproximativ şi repetate pe tot mate­rialul. Sora a ezitat un pic, m-a privit, a scotocit printre pijamalele din josul rafturilor şi a scos una dintre ele, bleu cu elefanţi albi, a despăturit bluza şi mi-a arătat-o zîmbindu-mi ispititor. Nu ştiu de ce, cîrpa aceea de finet, uzată la coate încît se vedea prin ţesătură, mi s-a părut extrem de frumoasă. Abia aşteptam să mă-mbrac cu ea. De fapt totul mi se părea, în acea zi, neobişnuit şi magic, de parcă s-ar fi schimbat brusc lumina, şi-un fel de puf emoţional ar fi-mbrăcat tot ce vedeam.



va urma