sâmbătă, 11 iulie 2015

Moartea Ceausestilor (21)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




Adevăruri şi minciuni (II)


In 2004, Sergiu Nicolaescu, senator pesedist din
1990, a fost numit de Iliescu membru în Colegiului
Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie
1989, pe care îl conduce. Acest institut, în ciuda onestităţii
intelectuale a câţiva tineri cercetători, potrivit şi
titulaturii sale, transmite în mod clar următorul mesaj:
pe 22 decembrie 1989 a avut loc fără nici o îndoială o
revoluţie. în ziua aceea, Sergiu Nicoalescu, gâfâind ca
după o luptă epuizantă, lansa la televiziune un apel
către „Fraţii români“: „Nu suntem huligani! Suntem
români patrioţi...” Apelul lui Nicolaescu se adresa -
trama, vocabularul folosit sunt identice cu formulările
de apeluri auzite şi în alte dăţi - adevăraţilor români,
armatei, Ministerului de Interne, adică Securităţii şi, în
sfârşit, maselor de muncitori din fabrici, din întreprinderi,
fără de care nu ar fi existat - nici la Timişoara, nici în
altă parte - mulţimile de manifestanţi. Regizorul cheamă
la unitate, lăsând să se înţeleagă implicit că nu se
profilează epurări: „Cei de la Ministerul de Interne, cei
care poartă uniforma Securităţii sau a Miliţiei... să nu
se teamă. Considerăm că sunt români ca şi noi şi că
avem - şi noi, şi ei - aceeaşi inimă.”

Omniprezenţa formulelor de unitate naţională este
foarte importantă: România nu a trăit oare, de la începutul
anilor ’60 şi până în aceste momente din 1989,
experienţa naţional-comunismului? Câteva clipe după
apariţia emoţionată şi emoţionantă a regizorului, tot pe
22 decembrie, poetul Mircea Dinescu preia ştafeta,
adresându-se „frontului unit al muncitorilor din România”.
După câteva minute, se aude răsunând viitorul
imn Deşteaptă-te, române!. Această muzică pare a fi
impregnată de ritmul însufleţit al acestor zile haotice şi
sublime. Pentru numeroşi români, amintirile revoluţionare
vor fi asociate cu aceste cântece care îi unesc şi le dau
speranţa în aceste zile de bucurie şi mânie.

Legea va juca însă rolul esenţial în instituirea revoluţiei.
Legea nr. 42 din 18 decembrie 1990 este menită
să-i onoreze pe eroii-martiri, să acorde drepturi moştenitorilor
lor, răniţilor şi luptătorilor pentru victoria
revoluţiei din decembrie 1989. Această instituţionalizare
este fundamentală: ea creează o categorie de privilegiaţi
devotaţi, dar contestaţi de cei care au ieşit în stradă, au
cântat, cu bună-credinţă. Pentru a primi certificatul de
revoluţionar, trebuie depusă o cerere pe lângă o asociaţie
sau o ligă recunoscută, legal constituită. Articolele de
lege garantează indemnizaţii pentru familiile eroilor
morţi în revoluţie, pentru răniţii invalizi, oferă avantaje
materializate în hectare de pământ, acces preferenţial la
credite bancare, transport în comun gratuit... Un astfel
de demers, de care ar fi beneficiat în jur de treizeci de
mii de persoane, potrivit afirmaţiilor incerte ale secretarului
de stat pentru problemele revoluţionarilor, incită
la înşelăciune şi corupţie. Textul a fost revizuit şi dezbătut
la sfârşitul anului 2004. Asociaţia revoluţionarilor
fară privilegii denunţă inechităţile, abuzurile, infracţiunile,
într-un interviu din 2004, secretarul de stat Emilian Cutean
recunoştea că nu poate stabili cu certitudine nici
numărul beneficiarilor de certificate de revoluţionar,
nici nivelul ajutoarelor pe care le primesc. Prea multe
ministere sunt implicate în gestiunea acestei împărţiri.

Cel care nu şi-a schimbat niciodată poziţia, susţinând
până la capăt teza revoluţiei, este Ion Iliescu. Fie că e
vorba despre perspectiva sa asupra evenimentelor din
decembrie 1989 sau asupra mineriadelor, după douăzeci
de ani, Iliescu persistă şi rămâne pe poziţii. Alţii, precum
Virgil Măgureanu, au un discurs schimbător şi manipulează
zonele umbroase, secretele greu de descifrat. De ani
buni, Măgureanu furnizează tot felul de versiuni. Ion Iliescu
a fost şi rămâne ferm, urmând un traseu neschimbat,
fară contradicţii, fără reveniri... deşi nu a reuşit niciodată
să clarifice prezenţa unor presupuşi terorişti în zilele din
decembrie: asupra acestui punct, el rămâne vag şi aluziv.
Nu a putut niciodată să explice într-un mod decisiv şi
limpede din ce cauză au existat morţi şi răniţi.

Iliescu apare în faţa comisiei senatoriale de anchetă.
Valentin Gabrielescu, reprezentant al Partidului Naţional
Ţărănesc, îi pune întrebări: „Unele persoane au comis
acte de diversiune şi apoi, în general, toată lumea a tras,
toţi cei care aveau arme au tras împotriva presupuşilor
terorişti şi mă întreb... Aţi spus-o, de fapt, în cartea
dumneavoastră. Mulţi dintre ei s-au împuşcat între ei.“

Iliescu: „Nu contest. Nu contest posibilitatea existenţei
unor profesionişti. Sunt elemente în acest sens. Cu toate
acestea, nu deţin date care sa-mi permită să fac afirmaţii
tranşante şi să pot aprecia corect acest aspect." (41)

Această postură de „revoluţionar" afişată de fostul
preşedinte este esenţială pentru a înţelege evoluţia ulterioară
a României post-Ceauşescu. A afirma realitatea
revoluţiei este un mod radical de a refuza ideea şi asumarea
continuităţilor socio-economice, culturale şi comportamentale,
pentru o perioadă lungă de timp, înainte
şi după decembrie 1989. Este un mod de a trage linia şi
de a ascunde faptul că cei care l-au servit pe Ceauşescu
înainte de 1989, nu cu toată convingerea poate, dar l-au
servit, şi-au păstrat poziţiile sau chiar au fost promovaţi
după decembrie 1989.

Este suficient, pentru a ne convinge, să comparăm
situaţia conducerii de la Centrul de Studii şi Cercetări
de Istorie şi Teorie Militară, al cărui director era unul
dintre fraţii lui Ceauşescu, Ilie, cu cea de la institutul
care va prelua ştafeta, cu aceleaşi capete de afiş, pentru
a lucra, după 1989, la integrarea României în NATO!

Este suficient, de asemenea, să reperăm cadrele Academiei
de Partid „Ştefan Gheorghiu“ în 1988: ei se regăsesc
printre consilierii cei mai apropiaţi ai preşedintelui
Iliescu la sfârşitul anului 1989 şi în anii 1990. Unii
dintre aceşti consilieri sunt actualmente deputaţi sau
senatori, membri în parlamentul român sau european.
Aceste cadre superioare, nişte privilegiaţi, călătoriseră
în Occident, beneficiaseră de misiuni şi specializări în
străinătate, înainte de 1989. Nu erau deci consideraţi ca
fiind periculoşi pentru regim, dat fiind că obţineau un
paşaport. în mod paradoxal, ei vor fi interlocutorii cei
mai apţi să negocieze cu occidentalii, după 1989. Elita
partidului devine partenerul cel mai apreciat în Vest!
Aşa cum mărturisea unul dintre ei: „Noi am învăţat limba
voastră de lemn.“

Această continuitate a elitelor la putere, a elitelor care
nu sunt born again, ci mai degrabă adaptate, face imposibilă
orice discuţie despre revoluţie. A enunţa şi a
revendica revoluţia din 1989 înseamnă a legitima acţiunile
guvernelor pe care Ion Iliescu le-a condus, între
1990 şi 1996 şi apoi între 2000 şi 2004, şi a asigura
legitimitatea sa personală în faţa Istoriei. Teza „Revoluţia
din 1989“, în mod necondiţionat, anulează orice dezbatere
privind adaptarea unei categorii conducătoare comuniste
la instituţiile democratice. A fost o revoluţie, deci epurarea
nu este necesară.

A afirma realitatea revoluţiei este, în sfârşit, un mod
de a-i reduce la tăcere pe opozanţi, care se văd reduşi la
ipostaza de conservatori, de reacţionari agăţaţi de nostalgiile
perioadei dintre cele două războaie mondiale,
în definitiv, explică Ion Iliescu, de ce aceşti oameni nu
au venit să vorbească de la balconul Comitetului Central,
de ce nu au venit să se exprime la televiziune? Fără
îndoială, s-ar putea replica, pentru că nu li se comunicase
programul! Nu au fost invitaţi să participe la jocul şi
traseul bine gândit: televiziune, Comitetul Central, Ministerul
Apărării Naţionale...

Iliescu supravieţuieşte cu multă inteligenţă politică.
El are un trecut în spate. Autobiografiile, mărturiile
sale nu-i ascund convingerile de stânga, originea sa, ca
fiu al unui militant comunist. Ion Iliescu a avut lungi
discuţii cu istoricul de origine română stabilit în Statele
Unite, profesor la Universitatea din Maryland, Vladimir
Tismăneanu. (42) S-a exprimat şi în faţa comisiei de anchetă
senatorială pentru cercetarea evenimentelor din
decembrie 1989. A publicat şi o autobiografie, în care
nu s-a eschivat.

Dialogul lui Iliescu cu Tismăneanu permite situarea
sa într-un context socio-economic, precum şi înţelegerea
sa din interior. Datorită propriului parcurs, Tismăneanu
era foarte în măsură să perceapă gândirea şi personalitatea
interlocutorului său. Tismăneanu este un analist recunoscut
al comunismului, stalinismului şi leninismului;
el urmăreşte derapajele şi perversiunile acestor curente
şi face parte dintre acei intelectuali şi istorici care, proveniţi
din elita societăţii comuniste, prin familie, educaţie
şi/sau angajare, au deconstruit ulterior edificiul totalitar.
Tismăneanu, împreună cu alţi filozofi şi istorici care au
trăit căderea URSS şi transformarea regimurilor politice
din Europa Centrală şi de Est, practică o reflecţie critică
asupra totalitarismului. Aceşti analişti au sesizat adevărata
dimensiune a iluziei care a fost experienţa comunistă,
precum şi a teribilei deziluzii care a urmat.

Vladimir Tismăneanu provine dintr-o familie de evrei
comunişti, participanţi la războiul din Spania, implicaţi
în mişcarea antifascistă, care, ca şi alte multe cadre ale
Partidului Comunist Român, au petrecut anii celui de-al
Doilea Război Mondial în URSS. Vladimir - un prenume
ales în onoarea lui Lenin şi a poetului rus preferat al
tatălui său, Vladimir Maiakovski - se naşte la Braşov în
1951, care se numea pe atunci Oraşul Stalin. Petrece o
copilărie „stalinistă“ într-un mediu intelectual care, în
ciuda militantismului său, începe să se îndoiască de stalinism,
din cauza manifestărilor sale antisemite.

Fractura care îl separă pe un Tismăneanu de un
Iliescu sau de un Gorbaciov, de care Iliescu a fost apropiat
ideologic la sfârşitul anilor 1980, ţine de voinţa sau
nu, de capacitatea sau nu, de a formula o critică fundamentală
a leninismului. Tismăneanu vede dezvoltarea şi
evoluţia totalitarismului lui Lenin şi Stalin. El se confruntă
cu oroarea gulagului.

Iliescu, la polul opus, cu o atitudine intelectuală care
nu schiţează nici o intenţie de a critica fundamentele,
constată, în anii 1970, că acel comunism în care crede a
fost denaturat de Ceauşescu! Rezultat care îl întristează
pe comunistul Iliescu: ţara regresează, economia stagnează,
decalajul tehnologic faţă de Occident se măreşte,
iar perspectiva de promovare a maselor populare se află
într-un impas. Stagnarea tehnologică este greu de suportat
de către aceste elite educate în climatul războiului
rece, în competiţie cu Occidentul.

Nu se pune problema unui demers care să pună în
discuţie legitimitatea regimului, ci doar o distanţă, apoi
o dezaprobare tăcută şi, în sfârşit, un complot împreună
cu „tovarăşii” împotriva Conducătorului. Un complot
ulterior valului de transformări deja survenite cu luni de
zile mai devreme, în 1988 şi 1989, în Europa Centrală
şi de Est. Traseul lui Iliescu - care subliniază, pe bună
dreptate, că educaţia şi ascensiunea sa se datorează
revoluţiei sociale făcută în România de comuniştii aflaţi
la putere în anii 1950 - este cel al numeroşilor săi colegi
de generaţie, fii de ţărani şi de muncitori urcaţi pe o
treaptă socială superioară.

Neliniştiţi, de pe la începutul anilor 1970, din cauza
slabelor performanţe economice şi tehnologice, ei nu
sunt sensibili la alienarea indivizilor, la lipsa libertăţilor
individuale. Cu atât mai puţin sensibili, cu cât ei aparţin
cercului de factori de decizie, castei nomenclaturiste.
„Eu sunt, spune Iliescu, primul din familia mea care a
făcut studii secundare şi universitare.”

Iliescu insistă: biografia sa e banală. Această bază
sociologică şi ideologică - în afara partidului şi a misiunii
sale, nu are nici o şansă - explică faptul că, în mod
cât se poate de firesc, Ion Iliescu şi soţia sa Nina s-au
angajat în 1947 să muncească în Albania pe „şantierul
naţional de căi ferate”. Sunt înconjuraţi de militanţi comunişti
veniţi din toate colţurile lumii să construiască
socialismul! Urmare previzibilă, Iliescu beneficiază de o
bursă în Uniunea Sovietică în 1950, în plin război rece. E
fericit acum: condiţia sa materială s-a ameliorat şi are
posibilitatea să facă studii de înalt nivel în domeniul
hidroenergiei. Admiră Uniunea Sovietică, modul în care
a luptat în război. Devine secretar coordonator al studenţilor
români de la Moscova: şedinţele acestui comitet au
loc la ambasada României de la Moscova. Iliescu va sta
patru ani în URSS. Şi sistemul concentraţionar, îl întreabă
Tismăneanu, lagărele? Răspunsul lui Iliescu: „Nimeni nu
aborda acest subiect, era un subiect tabu. Cred că nici
unul dintre colegii mei nu ştia nimic." (43)

La întoarcerea în România, Iliescu este repartizat la
Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. In 1956 are
26 de ani: cum primeşte, cum trăieşte el dezvăluirile lui
Nikita Hruşciov privind o parte din crimele lui Stalin, la
cel de-al XX-lea Congres al PCUS, în februarie? Acest
congres a avut consecinţe enorme pentru lumea comunistă,
care va trebui să-şi revizuiască perspectiva asupra
atitudinii pe care URSS a avut-o datorită „părintelui
popoarelor". Va fi pentru Iliescu, ca şi pentru atâţia alţii,
momentul îndoielii? Nu. în 1956, Iliescu lucrează ca
reprezentant al Secţiei de Propagandă, la Secretariatul
Internaţional al Studenţilor, cu sediul la Praga. După
aproape treizeci de ani, Iliescu explică faptul că şocul
produs de cel de-al XX-lea congres l-a făcut doar să
reflecteze mai profund la modul de funcţionare a mecanismelor
puterii.

In 1956, insurecţia democratică din Ungaria îl nelinişteşte
pe Gheorghiu-Dej: care ar putea fi ecourile în
România? în ciuda (sau din cauza) acestei insurecţii
care îl tulbură, Iliescu îşi continuă cariera în aparatul de
propagandă. în 1957, devine şeful Uniunii Asociaţiilor
Studenţilor Comunişti din România, ceea ce înseamnă
că va răspunde de supravegherea studenţilor. Şi, pe
atunci, control însemna represiune! Miza este importantă:
este urgent să fie supravegheată în special starea de spirit
a studenţilor de origine maghiară din Cluj... Exemplul
maghiar este periculos. Iliescu va deţine aceste funcţii
până în 1960, când va fi promovat la Secţia de Propagandă
a Comitetului Central! Devine membru supleant
în Comitetul Central în 1964. Ascensiunea sa nu se
opreşte în momentul venirii lui Ceauşescu la conducerea
partidului, în 1965. Astfel, în februarie 1971, Iliescu
devine secretar al Comitetului Central şi membru supleant
în Comitetul Executiv. Da, recunoaşte el, Ceauşescu
l-a promovat...

El situează în acea perioadă, câteva luni mai târziu,
în iulie 1971, primele momente ale distanţării sale faţă
de Ceauşescu. Iliescu nu şi-a schimbat relatările privind
cronologia acestei etape pe care o prezintă ca pe o premisă
de ruptură. Cele spuse lui Tismăneanu, declaraţiile
făcute la comisia de anchetă senatorială coincid. Ceauşescu
îl acuză pe Iliescu de „intelectualism". Iliescu
consideră că Ceauşescu s-a lăsat sedus de modelele chinez
şi nord-coreean care „robotizează societatea". In
afară de aceasta, el nu suportă ascensiunea Elenei Ceauşescu,
nepotismul practicat de clanul Ceauşescu, promovarea
fiului său Nicu, la începutul anilor 1970.) Faptul
că Iliescu va fi îndepărtat de la Bucureşti, eliminarea sa
din nucleul dur, din cercul de apropiaţi, este perfect
adevărat. Dar atunci când se prezintă ca o victimă a
reeducării chineze impusă de Ceauşescu, Iliescu începe
să fabuleze!


Note:

41. Ion Iliescu, în Stenograma convorbirii cu membrii comisiei
senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie
1989, răspuns la întrebările lui Valentin Gabrielescu, Partidul
Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat.

42. Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul
unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu:
despre comunism, postcomunism, democraţie, pref. de Dinu C.
Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

43. Ibidem, p. 66.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu