Imposibila neutralitate (XXI)

Gheorghe Grigurcu

Dar acesta nu era singurul post rentabil, în măsură a asigura
un artificial succes critic, o popularitate regizată: „Sînt şi funcţii
mai modeste, în stare să asigure valorificarea estetică a operei.
Redactorii ziarelor literare din Bucureşti - şi niciodată ziarele
n-au avut atîţia redactori - sînt siguri că volumele lor vor fi
recenzate, imediat ce apar. Un post de redactor, bine mînuit,
poate aduce d,cci şi el unele foloase esteticc, chiar dacă nu
asigură inviolabilităţi dc tipul funcţiilor preccdcntc”. Victimele
unui astfel de sistem mixt, administrativ-critic, erau, normal,
autorii oneşti, străini de compromisuri politice şi de adulare,
care înţelegeau scrisul ca pe o expresie integrală a conştiinţei
lor: „In schimb, scriitori care n-au urcat nici o treaptă pe scara
ascensiunii, care se menţin voit în afara oricărui joc, care nu
se află la nici o gazetă, şi carc nu pot asigura nimănui nici un
serviciu, pot aştepta multă vreme cronica ce-i va scoate dintr-o
îngăduitoare indiferenţă”. Un efect al accstui mediu viciat, în
care funcţia şi poziţia socială se prefăceau în criteriu estetic,
„iar lipsa dc funcţie (devenea - n.n.) un motiv de rezerve,
indiferenţă sau uitare”, îl reprezenta o destabilizare a criticii
în ansamblul său, care, chiar dacă avem în vedere activitatea
unor critici de relativ bună conduită, nu se putea sustrage
oscilaţiei între entuziasme clişeizate şi omisiuni: „Chiar dacă
faza numită, cu un eufemism, a «sociologismului vulgar», este
depăşită în critica de azi, sociologia nu este, după cum vedem,
cu totul absentă din judecăţile estetice, din entuziasmul sau
lapsusurile multor, foarte multor cronicari. Că există printre
critici şi excepţii, este adevărat. Dar şi aceştia din urmă îşi pot
cel mult îngădui să nu tămîiczc, să tacă. Nu şi să atace
«operele» mai marilor politici”. Atari „omisiuni” sînt, în largă
măsură, suplinite de Undele scurte ale Monicăi Lovinescu.
( Principalul lor interes rezidă, credem, în blamarea unor colabo
raţionişti de diverse grade, la care demisia morală s-a împletit
totdeauna cu o rătăcire literară. Se află aici o pildă a necesităţii
îmbinării criteriului estetic cu cel etic, care îmbinare, indiferent
de posibilele speculaţii, funcţionează în concret ca o probă
infailibilă a valorii creaţiei. Cei mai ilustrativi sînt, indiscutabil,
tenorii comunismului (termenul de tenori e unul favorit al autoarei),
scriitori ce s-au găsit în fruntea acţiunii de mutilare şi
asasinare a producţiei literare şi a magistraturii critice. Lor li
se acordă un loc, deloc invidiabil, în prim-planul imposturii,
al impudoarei, al grotescului, care e, deseori, şi prim-planul
cărţii. Mihai Beniuc e „un fost poet care ajunsese să confunde
cuvîntul cu delaţiunea poliţistă. Pentru ca să nu uităm niciodată
că Mihai Beniuc, printre atîtea păcate capitale, a înfăptuit unul
de care va avea să răspundă în faţa viitorului. în romanul său
Pe muchie de cuţit, Mihai Beniuc, rîvnind la gloria de a fi
singurul mare poet ardelean în viaţă, s-a hotărît să încerce
suprimarea aceluia care îi sta în cale prin talent şi atitudine,
Lucian Blaga”. In aceleaşi ape mîloase ale denunţului se scălda
şi autorul romanului Desculţ: „Zaharia Stancu s-a specializat
în relaţiile cu scriitorii contestatari ai Răsăritului. Relaţii -
înseamnă la el, atac. La adăpostul puterii şi păzindu-şi scaunul
care i-a fost oferit, Zaharia Stancu a atacat sistematic pc scriitorii
revoluţiei maghiare şi a scris un articol memorabil - mai
memorabil decît toate romanele sale reunite - despre Pastcrnak,
cu acest titlul: Paslernak? N-am auzit de Pasternak". Şi,
bineînţeles, aceeaşi practică de sicofant a început-o de timpuriu
şi autorul Groapei, uns într-o vreme cu impozanta calitate de
membru al c.c.: „Numirile de scriitori în Comitetul Central -
în afară de infime excepţii - s-au făcut şi ele după criterii
vechi, alegîndu-se sistematic personalităţile compromise sau 
mediocrităţile încercate. Cu astfel de scriitori, nici o frică de
critică. Şi nici măcar de o valoarea reprezentativă nu poate li j
vorba: departe de a voi să vorbească în numele confraţilor lor, 
aceşti scriitori, în cele mai multe cazuri, vor vorbi împotrivii
colegilor. Unul dintre ei a şi început să-şi denunţe confraţii
mai puţin conformişti. E vorba de Eugen Barbu care, de cînd
nu-i mai sînt lăudate operele pe prima pagină a ziarelor, suferă
de un atiintelectualism acut şi de nu mai puţin declarată nostalgie
a epocii realismului socialist”. Amuzant, „Principele” de
Cuţarida suferă şi de o ilegitimitate pe care încearcă a o masca,
revendicînd un înaintaş ilustru: „în acest denunţ al confraţilor
care nu se ocupă «partinic» de «actualitate», Eugen Barbu şi-a
găsit un înaintaş, cel puţin neaşteptat. Pe Eminescu! Eminescu,
scrie negru pe alb Eugen Barbu, făcea, de fapt, în articolele
politice «realism socialist». E drept, critic, dat fiind că «realitatea
timpului său era înfiorătoare». Pe cînd acum, toată lumea
ştiind cît de trandafirie este realitatea, Eugen Barbu se poate
deda la un realism socialist al laudei integrale”. 1 se alătură lui
Barbu un alt nomcnclaturist cultural, Mihnea Ghcorghiu, care
face şi el o critică „angajată”, asociind delaţiunea cu triumfalismul
deşănţat: „Mihnea Gheorghiu denunţă, în faţa lui Nicolae
Ceauşescu, «misticismele» din poezia lui Lconid Dimov.
Eugen Barbu vînează nepatrioţi, şi cu toţii tabără împotriva
«oniriştilor». Ne putem lesne da scama, în asemenea condiţii,
ce înseamnă exact îndemnul la «adevăr». Mai ales din gura
cuiva care-1 asemuie pe Lcnin cu... Dantc”. Un oportunist lilial,
ca să zicem aşa, este Edgar Papu, care înccarcă a-şi disimula
gestul propagandistic cu ajutorul unei tendenţiozităţi tcorctice:
„Edgar Papu înccarcă să reînvie criteriul, atît de compromis,
al «optimismului» şi să facă din el, nici mai mult nici mai
puţin, decît «o condiţie fundamentală a adevărului operei,
certifîcîndu-i autenticitatea» (...) E simplu, nu-i aşa? Nu e
simplu, e trist. Deoarece nu de o atitudine literară («optimistă»
sau «pesimistă») e vorba aici, fiecare putînd să aibă adepţii ei.
Ci de ceea ce a fost săvîrşit împotriva literaturii române, în
numele optimismului obligatoriu, timp de douăzeci de ani şi
ceva. Edgar Papu ştie foarte bine acest lucru, l-a trăit, l-a suferit.
Numai o amnezie ar putea explica ce i se întîmplă acum”.
Evident, e un fel de a vorbi, căci nu amnezia lămureşte atitudinea
demisionară, din ce în ce mai agravantă, a părintelui
protocronismului, care, la ora actuală, face parte din garda
personală a directorului „României Mari”...


Dar dincolo de asemenea cazuri notorii, clasate în opinia
publică, există altele, ale unor autori la prima vedere mai
onorabili, al căror trecut dubios (ori de-a dreptul ruşinos) a
fost între timp uitat (uneori n-a atras atenţia niciodată), în
circumstanţele unei fluidităţi a conştiinţei literare autohtone,
care s-a simţit nu o dată stînjenită de povara vinovăţiei sale.
încălcările moralei n-au fost totdeauna spectaculoase şi neîntrerupte,
îmbrăcînd forme cu atît mai primejdioase, cu cît aveau
dibăcia de a se ascunde după unele atitudini rezonabile. E o
zonă de penumbre, pe carc istoria literară a epocii contemporane,
atîta cîtă s-a putut facc, n-a explorat-o nici pe departe
aşa cum s-ar fi cuvenit. O zonă de echivocuri ale virtuţilor
proclamate de cvasitotalitatea comentariilor credule, nesigure,
neglijente, cenzurate ori interesate, adică dc cvasitotalitatea
pur şi simplu a comentariilor. în calitatea ci dc Cassandră,
Monica Lovinescu ghiceşte nu doar în viitor, ci şi în trecut.
Ghiceşte într-un trecut încă prea puţin restabilit, enigmatic, a
cărui cunoaştere e însă strict necesară pentru echilibrul nostru
spiritual, pentru efortul nostru constructiv. Căci revelarea celor
petrecute, cu exactitate şi fără păgubitoare menajamente, fără
convenienţe mistificatoare şi fără ipocrizii, contribuie la explicarea
a ceea ce se întîmplă în prezent şi prefigurează viitorul.
Avem nevoie de adevărul întreg, ştergînd deosebirile între ceea
ce ar fi oportun de afirmat şi ceea ce n-ar fi, dintre ceea ce ar
reprezenta prestigiul indiscutabil şi ipostazele lui discutabile.
Adică de o cunoaştere neîngrădită, aptă a înlătura prejudecăţile...
Cititorii dispuşi a vedea într-un inconsecvent prozator
şi suspect disident, cu o rapidă ascensiune politică, sub egida
Frontului, un ins imaculat, pot întîlni, sub condeiul Monicăi
Lovinescu, nişte preciziuni dezamăgitoare: „Aurel Dragoş
Munteanu, carc într-un delir de arivism îşi începca articolele
cu Dante, le continua cu Marx şi le încheia cu Nicolae Ceauşescu,
pentru a justifica printr-o astfel dc filiaţie sui-gcneris,
necesitatea «revoluţiei culturale»”. Nici măcar un cărturar de
incontestabilă vocaţie şi productivitate, înclinat, s-ar părea,
spre nesocotirea deşertăciunilor lumeşti în temeiul unei cucernicii
structurale, pecum Nicolac Balotă, n-a scăpat ispitelor
conjucturalismului, căruia i-a adus ofrande într-un loc pe cît
de vizibil, pe atît de stînjenitor: „Imediat cc se află în paginile
„Scînteii”, autorii cei mai personali îşi părăsesc şi stilul şi
viziunea pentru a se îmbrăca în veşmintele cenuşii dc rigoare.
Limba moartă e ca un bilet dc liberă trecerc, dc carc se servesc
toţi pentru a exprima adevăruri oficiale. Dacă n-ar fi semnătura,
desfidem pe oricine să recunoască în articoleic sale umaniste
(punem «umanismul» între ghilimelele socialismului, aşa cum
a fost, şi mai e încă trăit în România) pe eseistul rafinat care
este Nicolae Balotă. Intr-atîta, îneît la primul articol, în ciuda
acestei semnături, am şovăit: ne aflam, poate, în faţa unei erori
de tipar. N-aveam dreptate, şi articolele următoare ne-au lămurit:
greşeala nu era dc tipar, ci de conştiinţă”. Un alt personaj
tratat neconvcnţional e Gcorge Ivaşcu. Dincolo dc meritele
lui incgabilc, legate dc orientarea „României literare” şi de
preţuirea acordată lui Nicolac Manolcscu, carc i-a păstrat o
caldă gratitudine, acesta a fost, totuşi, un om al adaptării, un
şambelan al noilor curţi, cu şira spinării flexibilă, înzestrat cu
iscusinţele trebuitoare dobîndirii şi menţinerii unor „situaţii”.
Nu e necesar să-l idealizăm. Ca şi alţi oameni dc litere aserviţi
regimului comunist, care au avut un anume rol „pozitiv”, el
era un ambivalcnt, un ambiguu. Monica Lovincscu ne oferă
în acest sens cîteva dovezi convingătoare, spicuite din amplul
articol apărut în „Contemporanul”, cu prilejul discuţiei ordonate
de către partid asupra faimoasei antologii de poezie română
modernă a lui Nicolac Manolcscu: „Documentul principal
rămîne (...) articolul lui Gcorge Ivaşcu. De fapt nu interesează
autorul, ci tendinţa. De altminteri e o proză de tribună: limbaj
oficios, argumentaţie căznită, referinţe la putere. Nu un om o
semnează ci, în spatele lui, o cohortă de văduviţi ai notorietăţii.



va urma