De prin Media adunate - De ce a câştigat Herta Müller premiul Nobel

Marius Miheţ

Pretenţiile unei mândrii naţionale întârziate

Până în 1987 când pleacă din ţară, Herta Müller a fost aproape o anonimă. Cel puţin ca scriitoare, deşi publicase trei volume. Ca activist contestatar al regimului în zona Banatului comunitatea şvabă ştia de ea. În această perioadă a avut un avantaj: accesul la cultura occidentală prin cărţile germane - un privilegiu nesperat. Dar şi un imens dezavantaj biografic: tatăl este stigmatizat din cauza trecutului nazist, în timp ce mama e deportată într-un lagăr din Ucraina. Acestora li se adaugă persecuţia Securităţii şi marginalizarea tendenţioasă, constantă.

Deodată cu premiul Nobel apar numeroase opinii pro şi contra, cum e şi firesc. Cel puţin stranii sunt cele care vorbesc despre o falsă disidenţă şi despre o scriitoare înregimentată în literatura partidului, chiar premiată pentru poezie la începutul anilor optzeci. Ba auzim că ea se pronunţa contra fasciştilor şvabi, ba că era întruchiparea (i)moralităţii. E o scriitoare română sau germană, a meritat sau nu etc.

Cert e că Niţchidorful e de pe acum un reper cultural european. Scris nemţeşte ori româneşte el contează doar ca aspect muzeistico-biografic. E româncă pentru că s-a născut aici şi n-ar fi scris în germană aceste cărţi tulburătoare fără experienţa românească? Pentru un asemenea destin (şi pentru istoricii literari implicit) dimensiunea românească a fiinţei ei se va numi exact aşa: experienţa românească. Nimic mai mult. Nu mai contează că s-a format aici, că toată încărcătura ei artistică se revarsă prin acest filtru. E germană pentru că a scris şi scrie în nemţeşte, locuieşte în limba germană, chiar dacă imaginarul şi o parte divizată a interiorităţii sunt întoarse spre România.

Până la urmă, cine vrea să facă parte dintr-un lagăr? Asta a fost şi poate că este România pentru Herta Müller. Pretenţiile noastre legate de înregimentarea ei artistică în literatura română sunt amuzante: e ca şi cum ne-am trezi cu pasărea în mână şi nu mai ţinem cont de cuib. Mizăm pe latura sensibilă a Hertei Müller: aici s-a născut, aici e trecutul ei, aici s-a format. Ce dacă cochilia ei e germană?

herta muller

Cu foarte puţine excepţii, mi-e limpede că pentru nimeni, din ţară cel puţin, bio-bibliografia Hertei Müller nu este o certitudine. Poţi să-i citeşti cărţile în totalitate în germană, s-o şti ca scriitoare, nu şi biografia ei. Cu ce se umple aceasta? Cu viduri de informaţii, cu speculaţii, cu informaţii la mâna a treia etc. Ce este limpede din această ecuaţie? Faptul că se poate cunoaşte, de către oricine, în totalitate, scriitoarea Herta Müller. Acest aspect este lăsat în planul secund. Şi dintr-un punct de vedere este plauzibil. Cine din ţară i-a citit cele 25 de cărţi? De aici intervenţiile neavizate şi fantasmagorice, de aici numeroasele etichete strâmbe. Despre perioada de la Europa Liberă iarăşi un vid de informaţii. Şi aşa mai departe. Între 1987 şi până la căderea comunismului dar şi după aceea nu ştim mare lucru din biografia exilului. Doar că activitatea Hertei Müller a fost considerată subversivă şi că „Aktionsgruppe Banat” este urmărit cu atenţie de Securitate şi desfiinţat brusc. Scriitoarea nu a făcut parte, cum greşit citim, din acesta, ci din grupul Cenaclului de la Asociaţia Scriitorilor.

Un premiu meritat

Dar să urmărim justificarea Juriului Nobel care a acordat premiul pentru „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor”. Cel puţin două justificări sunt incluse în această prezentare: că este o scriitoare complexă, deopotrivă ca poetă şi romancieră şi, în al doilea rând, că este o artistă a radiografierii dramei exilatului. O posibilă, deci, sugestie politizantă. Este Nobelul şi un premiu politic? Evident că da. Cei douăzeci de ani de la căderea comunismului au devenit automat justificare pentru a interpreta alegerea juriului. Disidenţă, dictatură, moralitate, voinţă şi mai la urmă talent ar fi motivaţiile. Putem discuta despre parti-prisurile juriului suedez, că premiul, dincolo de relaţionările politice are un mesaj clar: Europa este în continuare focarul cultural mondial, cunoscute fiind contrele din anii precedenţi cu cei nemulţumiţi de minimalizarea culturii americane. Sau, pe de altă parte, că premiul pentru literatură urmează trendul stabilizat deja în ultimul deceniu: de a-l oferi unui candidat surpriză, cu o cotă mică la bursa zvonurilor şi nu în ultimul rând având o biografie dacă nu total exotică, cel puţin în parte. Îmi place să cred – şi sunt convins de lucrul acesta – că Herta Müller a câştigat prin literatura ei, nicidecum prin biografie. România rămâne „animalul inimii” ei, nu însă şi patria ei de hârtie.

Mai mult decât alţi exilaţi şi disidenţi, ea a vrut să se înţeleagă mai bine prin cele două ţări de hârtie, pentru că în conceptul de „patrie” propriu-zis, n-a crezut nicicând. Cei care au citit fie şi numai Regele se înclină şi ucide vor sesiza o iubire atipică între etnica germană şi cetăţeana română. La nivelul epidermic al interferenţelor lingvistice, ea recunoaşte frumuseţea limbii române dar şi deficienţele ei, precum şi legătura embrionară dintre individ şi limba maternă. Aş spune că în tot ce notează despre România, despre sine, Herta Müller scrie o complexă şi atipică declaraţie de dragoste, poetic-electrizantă şi dureroasă, în egală măsură, dincolo de care transpare condiţia tragică a unei fiinţe cu interioritatea mutilată, niciodată vindecată.

Iată ce spune într-un fragment-cheie – i-aş spune – din Regele se înclină şi ucide, care, dacă ar fi fost reţinut de către denigratori, ori de către cei care o judecă aiuritor pe necitite, ne-ar fi scutit de multe texte SF: „În cărţile mele nu am scris până acum nici măcar o singură propoziţie pe româneşte. Dar bineînţeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea (...). Nu mi-am iubit niciodată limba maternă pentru că ar fi limba mai bună, ci pentru că mi-e cea mai apropiată”. E vorba aici de un o permanentă explorare a unui „consens lăuntric” – o sintagmă preluată tot din memoriile autoarei. Reţinem explicaţiile cumva metaforice, susţinute de o prozatoare în prima parte şi de poetă, în cea din urmă. Limba română cu rădăcinile în privirea autoarei este definiţia poetică a experienţei româneşti, tatuajul pe care această extraordinară scriitoare l-a primit, deşi nu l-a dorit niciodată. Este edificiul sufletesc de la care pornesc antenele artisticităţii ei aparte.


Eforturile de descalificare ale acestei mari scriitoare sunt de-a dreptul halucinante. Dincolo de constrângerile susţinute din experienţa românească, ea are de înfruntat, iată, insurgenţa aculturală a actualităţii.