Operatiunea Omega (XXI)

Robert Ludlum

Duminică după-amiază

Duminică după-amiaza în localitatea Saddle Valley, New Jersey. Cele două maşini de patrulare cutreierau străzile ca de obicei, însă mergeau cu viteză redusă, întorcând alene pe drumurile umbrite. Şoferii le zâmbeau copiilor şi făceau semne cu mâna localnicilor ocupaţi cu treburile casnice de duminică. În maşini decapotabile străine şi în camionete lucitoare se vedeau saci de golf şi rachete de tenis. Soarele strălucea; arborii şi pajiştile scânteiau, împrospătate de ploaia de iulie.

Locuitorii din Saddle Valley se treziseră şi se pregăteau pentru o minunată după-amiază de duminică. Se dădeau telefoane, se făceau planuri, uneori se cereau scuze pentru purtarea din seara precedentă. Acestea din urmă nu erau luate în serios – ce naiba, seara precedentă fusese sâmbătă seara. În Saddle Valley, New Jersey, oamenii dădeau repede uitării serile de sâmbătă.
O berlină de ultimul tip, bleumarin, cu pneuri albe, intră pe aleea casei lui Tanner. Înăuntru, John Tanner se ridică de pe canapea şi se duse cu greutate la fereastră. Pieptul şi tot braţul stâng îi erau strânse în bandaje. La fel şi piciorul stâng, de la coapsă până la gleznă.

Tanner se uită pe fereastră la cei doi bărbaţi care urcau aleea. Pe unul din ei îl recunoscu, doar după ce-l privi mai atent – era Jenkins, care nu purta uniforma de poliţist. Acum arăta ca un localnic din Saddle Valley – un bancher sau directorul unei firme de publicitate. În schimb, Tanner nu-l cunoştea pe al doilea bărbat. Nu-l mai văzuse niciodată.
— Am venit, strigă el spre bucătărie.
Ali veni şi se opri în hol. Era îmbrăcată neglijent, cu pantaloni largi şi o cămaşă, dar privirea ei nu exprima câtuşi de puţin nepăsare.
— Cred că trebuie să isprăvim repede. Dădaca a ieşit cu Janet. Ray e la club... Presupun că Bernie şi Leila sunt deja la aeroport.
— Dacă au terminat la timp. Au avut de dat declaraţii, de semnat acte. Dick e avocatul tuturor.
Se auzi soneria, iar Ali se duse la uşă.
— Stai jos, iubitule. În reprize scurte, aşa a zis doctorul.
— Bine.
Jenkins şi colegul lui necunoscut intrară în casă. Alice aduse cafele şi toţi patru se aşezară – soţii Tanner pe canapea, iar Jenkins şi bărbatul pe care-l prezentă drept Grover în fotolii.
— Dumneata eşti cel cu care am vorbit la New York, nu-i aşa? întrebă John.
— Da, eu sunt. Lucrez la Agenţie. Întâmplător şi Jenkins. A fost detaşat aici de un an şi jumătate.
— Ai jucat foarte convingător rolul de poliţist, domnule Jenkins, zise Ali.
— N-a fost greu. E un loc plăcut, oamenii sunt drăguţi.
— Credeam că aici e „Spărtura în Piele”. Ostilitatea lui Tanner era evidentă. Sosise momentul să primească explicaţii. El le ceruse.
— Şi asta, desigur, adăugă încet Jenkins.
— Atunci ar fi bine să discutăm despre acest aspect.
— Foarte bine, spuse Grover. O să rezum în câteva cuvinte. „Dezbină şi ucide.” Asta a fost deviza lui Fassett. Deviza Omegăi.
— Deci a existat un Fassett. Adică, ăsta era numele lui?
— Cu siguranţă. De zece ani, Laurence Fassett era unul dintre cei mai buni oameni din Agenţie. Un dosar excelent, un tip devotat. Pe urmă, i s-a întâmplat ceva.
— S-a vândut.
— Niciodată nu e aşa de simplu, zise Jenkins. Să zicem că angajamentele lui s-au modificat. S-au alterat în mod drastic. A devenit duşmanul.
— Şi voi nu ştiaţi?
Grover ezită înainte de a răspunde. Părea să caute cuvinte mai puţin dure. Dădu imperceptibil din cap.
— Ştiam... Am aflat treptat, după câţiva de ani. Dezertori de calibrul lui Fassett nu sunt niciodată demascaţi peste noapte.
E un proces lent; o serie de însărcinări cu obiective conflictuale. Mai devreme sau mai târziu, se desprinde un model. Iar atunci îl exploatezi la maximum... Exact asta am făcut noi.
— Metoda asta mi se pare teribil de periculoasă şi complicată.
— Există un anume pericol, poate; dar nu e ceva complicat, serios. Fassett era manevrat, după cum el vă manipula pe dumneata şi pe prietenii dumitale. Fusese cooptat în Operaţiunea Omega deoarece prestigiul lui îi garanta succesul. Era un tip strălucit, iar aceasta reprezenta o situaţie explozivă... În spionaj, anumite legi sunt fundamentale. Am presupus corect că duşmanul avea să-i dea lui Fassett responsabilitatea de a păstra Omega intactă, fără să-i permită distrugerea ei. El era în acelaşi timp generalul din apărare şi forţa de atac. Strategia era bine gândită, crede-mă pe cuvânt. Începi să înţelegi?
— Da, spuse Tanner abia auzit.
— „Dezbină şi ucide.” Omega a existat. „Spărtura din piele” era Saddle Valley. În urma verificării localnicilor au ieşit la iveală conturile elveţiene ale familiilor Cardone şi Tremayne. Când a apărut Osterman şi despre el s-a aflat că avea un cont la Zürich. Împrejurările erau ideale pentru Fassett. Găsise trei cupluri, asociate la nişte speculaţii financiare ilegale sau, cel puţin dubioase, în Elveţia.
— Zürich. De aceea la auzul numelui Zürich deveneau cu toţii nervoşi. Cardone se îngrozea de fiecare dată.
— Avea toate motivele. El şi Tremayne. Primul, fiindcă era asociatul unei agenţii de brokeraj extrem de riscante, care folosea mulţi bani ai Mafiei; al doilea, deoarece îşi oferise serviciile de avocat unei firme implicate în fuziuni imorale – Tremayne, specialistul. Puteau să fie minaţi. Osterman avea cel mai puţin de pierdut, însă făcea parte din mass-media, astfel încât o punere sub acuzare ar fi putut avea efecte dezastruoase. După cum ştii – mai bine decât noi – companiile de televiziune sunt foarte sensibile.
— Da, spuse Tanner, din nou fără convingere.
— Dacă, în timpul week-end-ului, Fassett ar fi putut amplifica neîncrederea dintre cele trei cupluri în asemenea măsură încât acestea să înceapă să se acuze reciproc, următorul pas ar fi fost violenţa. Imediat după crearea acestei posibilităţi, adevărata Omega intenţiona să ucidă cel puţin două dintre cupluri, iar Fassett ne-ar fi putut prezenta o falsă Omega. Cine l-ar fi contrazis? Subiecţii ar fi fost morţi. O... idee strălucită.
Tanner se ridică cu efort de pe canapea şi merse şchiopătând spre şemineu. Se sprijini de poliţă, clocotind de furie.
— Mă bucur că puteţi sta acolo, făcând evaluări profesionale. Se întoarse către oamenii legii. Nu aveţi dreptul, nici un drept! Soţia mea, copiii mei erau gata să fie ucişi! Unde se aflau oamenii voştri de afară? Ce s-a întâmplat cu echipamentul ăla de protecţie, furnizat de cea mai mare corporaţie din lume? Cine-a ascultat la acele... chestii electronice instalate în toată casa? Unde erau toţi? Am fost părăsiţi în pivniţa aia ca să murim!
Grover şi Jenkins aşteptară să se calmeze lucrurile. Acceptară cu calm şi înţelegere izbucnirea lui Tanner. Mai trecuseră prin astfel de momente. Grover vorbi liniştit, încercând să contracareze mânia lui Tanner:
— În operaţiuni de acest gen, noi anticipăm că nişte erori – să fiu sincer în general o mare eroare – pot apărea. E inevitabil, dacă te gândeşti la mijloacele de care dispunem.
— Ce eroare? Jenkins vorbi:
— Aş vrea să răspund eu... Eroarea îmi aparţine. Eu am fost ofiţerul superior în operaţiunea asta şi singurul care ştia despre trădarea lui Fassett. Sâmbătă după-amiază, McDermott mi-a spus că ofiţerul Cole descoperise nişte informaţii. N-am verificat la Washington, n-am confirmat nimic. M-am dus în oraş cât am putut de repede... Am crezut că fie Cole, fie cineva de aici descoperise cine era în realitate Fassett. Dacă aşa stăteau lucrurile, un nou set de instrucţiuni trebuia să vină de la Washington.
— Eram pregătiţi, îl întrerupse Grover. Urmau să fie aplicate imediat planuri alternative.
— M-am dus la New York, am urcat în apartamentul de hotel... dar Cole nu era acolo. Ştiu că pare greu de crezut, dar ieşise să cineze. Pur şi simplu plecase la masă. A lăsat numele restaurantului, aşa că m-am dus acolo. Toate astea mi-au luat timp. Taxiuri, trafic. Nu puteam folosi telefonul; toate conversaţiile erau înregistrate.
Fassett ar fi prins de ştire. Până la urmă, l-am găsit pe Cole. Nu ştia despre ce era vorba. El nu trimisese nici un mesaj.
Jenkins se opri; relatarea episodului îl înfuriase şi-l zăpăcise.
— Asta era eroarea? întrebă Ali.
— Da. I-am dat lui Fassett răgazul de care avea nevoie. Eu i l-am dat.
— Fassett nu risca prea mult? Să cadă singur în capcană? Cole a negat existenţa oricărui mesaj.
— A calculat riscul. L-a programat. Deoarece Cole se afla permanent în legătură cu operaţiunea, un singur mesaj, mai ales prin intermediar, putea fi deformat. Şi faptul că am înghiţit găluşca i-a spus ceva. Mai pe şleau, urma să fiu ucis.
— Asta nu explică absenţa gardienilor de afară. Plecarea dumitale la New York nu ne lămureşte de ce nu erau acolo.
— Spuneam că Fassett a acţionat strălucit, continuă Grover. Când o să-ţi dezvăluim motivul pentru care nu se aflau acolo, la aceasta adăugându-se absenţa oricărui poliţist pe o rază de câţiva kilometri, o să înţelegi cât de inteligent a fost... A retras pe rând toţi oamenii de pe proprietatea dumitale, susţinând că dumneata erai Omega. Omul pe care-l apărau cu preţul vieţii lor reprezenta, în realitate, duşmanul.
— Cum?
— Gândeşte-te. Dacă ai fi murit, cine ar mai fi putut dovedi contrariul?
— Şi oamenii lui de ce-ar fi crezut asta?
— Din cauza dispozitivelor electronice de supraveghere, încetaseră să funcţioneze în toată casa. Unul câte unul, nu mai transmiteau. Dumneata erai singurul de aici care ştia de existenţa lor. Prin urmare, dumneata le anihilaseşi.
— Dar nu ştiam unde sunt plasate! Nici acum nu ştiu!
— N-avea nici o importanţă dacă ştiai sau nu. Acum vorbea Jenkins. Acele emiţătoare pot transmite de oriunde, însă funcţionează doar între treizeci şi şase şi patruzeci şi opt de ore. Nu mai mult. Ţi-am arătat unul aseară. Fusese tratat cu acid. De fapt, toate. Acidul a corodat plăcile miniaturizate şi a dus la întreruperea transmisiilor... Dar oamenii de pe teren nu ştiau decât că ele nu funcţionau. Fassett le-a mărturisit atunci că el comisese o eroare. Dumneata erai Omega, iar el nu-şi dăduse seama. Mi s-a spus că a fost foarte convingător. E ceva teribil ca un om de talia lui Fassett să recunoască o eroare majoră. A retras patrulele, apoi el şi cu MacAuliff au venit pentru a ucide. Puteau s-o facă, deoarece eu nu eram acolo ca să-i împiedic. Mă îndepărtase de la locul faptei.
— Ştiai de implicarea lui MacAuliff?
— Nu, răspunse Jenkins. Nici măcar nu era suspect. Avea o acoperire genială. Un poliţist fanatic dintr-un oraş mic, veteran al poliţiei newyorkeze şi pe deasupra, de extremă dreaptă. Sincer vorbind, l-au bănuit pentru prima dată că este implicat în afacere atunci când ne-ai spus că maşina poliţiei n-a oprit atunci când ai semnalizat din pivniţă. nici o maşină de patrulare nu era prin preajmă la acea oră; avusese grijă MacAuliff. Totuşi, ţine în portbagaj o lampă roşie de semnalizare, prevăzută cu o clemă care se poate prinde de capotă. El dădea roată casei dumitale, încercând să te scoată afară... Când a ajuns în cele din urmă aici, două lucruri ne-au luat prin surprindere. În primul rând, fusese contactat prin staţia radio din maşină. Nu acasă. În al doilea rând, cei care erau de serviciu mi l-au descris pe MacAuliff ţinându-se de stomac, din cauza unei pretinse crize de ulcer. Era posibil să fi fost rănit. S-a dovedit a fi o presupunere corectă. „Ulcerul” lui se datora unei tăieturi adânci în abdomen. Mulţumită domnului Osterman.
Tanner luă o ţigară. Ali i-o aprinse.
— Cine l-a ucis pe bărbatul din pădure?
— MacAuliff. N-ai nici un motiv să te consideri vinovat. L-ar fi ucis chiar dacă nu te sculai şi nu aprindeai lumina. Tot el a încercat să-ţi gazeze familia miercurea trecută. A luat sprayul din stocurile poliţiei.
— Dar câinele nostru? Cel din dormitorul fetei.
— Fassett l-a omorât, zise Grover. Ţi s-au livrat nişte cuburi de gheaţă la ora unu patruzeci şi cinci; au fost lăsate la uşa din faţă. Fassett a profitat de ocazie ca să creeze mai multă panică, aşa că le-a dus în casă. Eraţi cu toţii la piscină. O dată intrat, s-a descurcat fără probleme; e un profesionist. Se putea da drept omul care a adus cuburile de gheaţă. Chiar dacă l-ai fi văzut dumneata, ţi-ar fi spus că lua măsuri suplimentare de precauţie. Cu siguranţă n-ai fi protestat. Şi, în mod evident, tot Fassett a fost omul de pe drum care i-a agresat pe soţii Cardone şi Tremayne.
— Totul a fost calculat cu precizie pentru a ne menţine pe toţi într-o permanentă stare de panică. L-au manipulat pe soţul meu astfel încât să creadă că oricare dintre ei putea fi făptaşul. Ali se uită la soţul ei şi vorbi calm. Ce-am făcut noi? Ce le-am spus?
— În anumite momente eram convins că fiecare dintre ei... sau ele... se dăduse de gol. Puteam să jur.
— Căutai asta cu disperare. Relaţiile din casa asta, în timpul week-end-ului, au fost foarte tensionate. Fassett ştia asta.
Grover se uită la Jenkins.
— Sigur, dumneata trebuie să înţelegi că erau cu toţii înspăimântaţi. Aveau şi de ce. În afară de considerentele de ordin personal exista un motiv major valabil pentru toţi.
— Zürich?
— Exact. Asta a explicat ultimele lor acţiuni. Aseară, Cardone nu se ducea la un tată muribund din Philadelphia. Îl sunase pe partenerul său Bennett, pentru a-i solicita o întrevedere. Nu voia să vorbească la telefon şi se temea ca nu cumva locuinţa să-i fie supravegheată. Totuşi, n-avea de gând să se îndepărteze prea mult de familia lui. Au cinat la un restaurant de pe Autostrada Cinci... Cardone i-a vorbit lui Bennett despre manipulările de la Zürich şi şi-a oferit demisia în schimbul unei înţelegeri. Avea de gând să depună mărturie împotriva foştilor complici în schimbul imunităţii.
— Tremayne spunea că vrea să plece în dimineaţa asta...
— Cu Compania Lufthansa. Direct la Zürich. E un avocat bun, foarte priceput în genul ăsta de negocieri. Se ducea să vadă ce se mai putea salva.
— Deci amândoi – fiecare separat – îl lăsau pe Bernie cu ochii în soare.
— Domnul şi doamna Osterman aveau şi ei planurile lor. Un sindicat patronal din Paris era pregătit să ia în primire investiţiile lor. Nu le rămânea altceva de făcut decât să trimită o telegramă avocaţilor francezi.
Tanner se ridică de pe canapea şi se duse şchiopătând spre ferestrele ce dădeau către curtea din spate. Nu era sigur că mai voia să audă ceva. Corupţia domnea pretutindeni. Părea că nimeni nu rămăsese neatins de acest morb. Fassett îi spusese de la bun început.
E ca o spirală, domnule Tanner. Nimeni nu mai trăieşte fără să se agite.
Se întoarse încet spre oamenii legii.
— Totuşi, mai există întrebări.
— Niciodată n-o să-ţi putem da toate răspunsurile, zise Jenkins. Indiferent de dezvăluirile pe care ţi le facem acum, întrebările vor stărui multă vreme. Vei descoperi nepotriviri, contradicţii aparente care se vor transforma în îndoieli, întrebările vor apărea din nou... Asta-i partea cea mai dificilă. Chestiunea a devenit prea personală pentru dumneata. Ai trăit timp de cinci zile într-o stare de epuizare, dormind puţin sau deloc. Fassett a mizat şi pe asta.
— Nu la asta mă refer. E vorba despre aspecte concrete... Leila purta o broşa care putea fi văzută în întuneric. Pe perete, în jurul ei, nu se vedeau urme de gloanţe... Soţul ei n-a fost aici aseară, când m-am dus eu în oraş. În centru, cineva mi-a tăiat cauciucurile şi-a încercat să mă calce cu maşina... Întâlnirea de la gara Lassiter a fost ideea mea. Cum putea afla Fassett dacă nu i-ar fi spus unul dintre ei?... De ce eşti atât de sigur? Nu ştiai nimic despre MacAuliff. De unde ştii că ei nu sunt...

John Tanner se opri, dându-şi seama ce era gata să spună. Se uită la Jenkins, care îl privea cu atenţie.
Jenkins spusese adevărul. Întrebările apăreau din nou, iar amăgirile erau prea personale. Grover se aplecă în fotoliu.
— Cu timpul, toate vor căpăta răspuns. Întrebările alea nu sunt grele. Fassett şi MacAuliff lucrau în echipă. După ce a părăsit motelul, Fassett a transferat legăturile telefonice la noul său sediu. Putea să-i transmită lui MacAuliff să te ucidă, apoi să se ducă la gară în cazul în care căpitanul i-ar fi spus că eşuase. Obţinerea altor automobile nu-i o problemă, tăierea cauciucurilor nu cere multă îndemânare... Broşa doamnei Osterman? Un detaliu de vestimentaţie. Peretele fără urme de gloanţe? Din câte înţeleg eu, poziţionarea lui face aproape imposibil tirul direct.
— „Aproape”, „s-ar fi putut”... o, Doamne.
Tanner se întoarse la sofa şi se aşeză cu greutate. O luă pe Ali de mână.
— Stai puţin. Vorbea pe un ton şovăielnic. Ieri după-amiază, s-a întâmplat ceva în bucătărie...
— Ştim, îl întrerupse cu blândeţe Jenkins. Soţia dumitale ne-a spus.
Ali se uită la John şi încuviinţă. Avea ochii trişti.
— Prietenii dumneavoastră, soţii Osterman, sunt nişte oameni deosebiţi, continuă Jenkins. Doamna Osterman a înţeles că soţul ei trebuia să-ţi sară în ajutor. Nu putea să stea şi să se uite cum eşti omorât... Ei sunt foarte apropiaţi unul de altul. Ea i-a dat voie să-şi rişte viaţa pentru dumneata.
John Tanner închise ochii.
— Nu insist asupra acestui lucru.
Tanner îl privi pe Jenkins şi înţelese. Grover se ridică din fotoliu. Era un semnal pentru Jenkins, care făcu la fel.
— Acum o să plecăm. Nu vrem să te obosim. Avem destul timp mai târziu. Îţi suntem datori... A, apropo. Ăsta îţi aparţine.
Grover vârî mâna în buzunar şi scoase un plic.
— Ce-i asta?
— Depoziţia sub jurământ pe care ai semnat-o pentru Fassett. Înţelegerea dumitale în legătură cu Omega. Trebuie să mă crezi pe cuvânt că banda magnetică e adânc îngropată în arhive. E pierdută pentru o mie de ani. În beneficiul ambelor ţări.
— Înţeleg... Încă ceva.
Tanner se opri, temându-se să pună întrebarea.
— Ce este?
— Cine dintre ei te-a sunat? Cine ţi-a vorbit despre gara Lassiter?
— Au făcut-o împreună. S-au întâlnit cu toţii şi-au hotărât să sune la poliţie.
— Pur şi simplu?
— E o ironie a sorţii, domnule Tanner, spuse Jenkins. Dacă ar fi făcut ce trebuia mai devreme, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar s-au întâlnit cu toţii abia aseară şi şi-au mărturisit unul altuia adevărul.

În Saddle Valley începuseră să circule zvonurile. La Village Pub, luminat discret, bărbaţii se adunau în grupuri mici şi vorbeau în şoaptă. La club, cuplurile stăteau în jurul piscinei şi discutau cu voce joasă despre ciudatele bârfe care circulau în orăşel – soţii Cardone au plecat într-o lungă vacanţă, nimeni nu ştia unde; unii spuneau că Joe avea probleme la firmă. Richard Tremayne bea mai mult decât de obicei şi nici înainte nu fusese prea cumpătat. Mai existau şi alte poveşti despre soţii Tremayne. Menajera îi părăsise, iar casa nu mai arăta ca înainte. Grădina Virginiei începuse să fie năpădită de buruieni.

Însă, curând, zvonurile încetară. Viaţa locuitorilor din Saddle Valley revenea la normal. După o vreme, oamenii uitară să mai întrebe de soţii Cardone şi Tremayne. De fapt, niciodată nu-şi găsiseră locul în comunitate. Prietenii lor nu prea erau genul de oameni agreaţi la club. În plus, nu mai aveau timp pentru asemenea preocupări. Existau atâtea lucruri de făcut. Vara, Saddle Valley era o splendoare. De ce n-ar fi fost?
Izolată, singură, intangibilă.
Iar John Tanner ştia că n-avea să mai petreacă niciodată un week-end cu Osterman.
Dezbină şi ucide.

Până la urmă, Omega învinsese.



Sfârşit