Epurarea (24)

Victor Suvorov

DESPRE PANICA LUI STALIN

Stalin a produs asupra noastră o impresie de neşters. Influenţa lui asupra oamenilor era ire­zistibilă. Cînd a intrat în sală la Conferinţa de la lalta, ca la comandă, ne-am ridicat cu toţii şi, ciudat, ţineam mîinile în poziţia de drepţi. Era înzestrat cu o inteligenţă profundă şi o logică străină de orice panică. Stalin era un maestru neîntrecut în a găsi în clipele grele soluţii pentru situaţii fără ieşire, în momentele cele mai tragice, ca şi în zilele de triumf, Stalin era la fel de reţinut şi nu se lăsa niciodată pradă iluziilor. Era o perso­nalitate extraordinar de complexă. Stalin era un mare dictator, fără egal în lume.
W. Churchill


Nikita Hruşciov povestea o istorie despre Stalin. În 1941, acesta, aflînd despre invazia germană, s-a speriat îngro­zitor, a plecat la vila sa fortăreaţă de lîngă Moscova, a lăsat baltă treburile, nu a primit pe nimeni, nu s-a interesat de problemele frontului, nu a răspuns la telefon. Stalin se afla într-o stare de adîncă apatie. A fost o renunţare totală de la îndeplinirea tuturor obligaţiilor de stat şi de partid. S-a aflat într-o stare de extremă depresie mai bine de o săptămînă şi de-abia pe 1 iulie membrii Biroului Politic l-au forţat să ia din nou frîiele guvernării în mîinile sale.

Această legendă a fost adoptată de unii istorici şi repetată în mii de cărţi, articole, în milioane de cuvîntări...

Şi este considerată drept cea mai importantă dovadă a „nepregătirii" de război. Cică ştia mai bine decît toţi că armata nu e pregătită de război, că armata este decimată, se temea de război, voia să lungească momentul începerii aces­tuia, iar atunci cînd a aflat de atac, s-a speriat şi s-a ascuns...

Cu fiecare deceniu, această legendă capătă parcă o nouă viaţă. De curînd, în Marea Britanic a ieşit de sub tipar o carte în care sînt descrise în paralel biografiile lui Hitler şi Stalin. Se înţelege : Stalin s-a înfricoşat de moarte. Gloata uită uimitor de repede senzaţia de pînă mai ieri. De aceea pentru o nouă generaţie de mărginiţi o asemenea carte e ca o descoperire, în autobuzele londoneze, prin gări şi în metrou se repetă: ştiţi că atunci cînd a atacat Hitler...
Cartea a devenit imediat best-seller mondial. Va trece cîtva timp, cartea va fi uitată, dar se va găsi un nou desco­peritor care va repeta legenda - şi din nou vor geme de plăcere mister Cutare şi şir Cutare : ştiţi, atunci cînd a atacat Hitler...

E inutil să mai ripostezi. Bat pragurile editurilor, propun cărţile mele despre război şi mi se răspunde: ruşii erau absolut incapabili să lupte, nu erau pregătiţi de război, armata era decapitată. Stalin ştia acest lucru mai bine ca oricine - nu întîmplător, aflînd de invazie, s-a speriat şi s-a ascuns...

Însă de fapt...

În momente de teamă NIMENI nu se poartă aşa.

Teoretic, Stalin se putea teme de invazia germană înainte ca aceasta să aibă loc. Dar după ce a început, trebuia să se liniştească.
Aşa sîntem noi făcuţi: ne temem de ceea ce urmează să se întîmple. Să ne amintim de comportamentul spectatorilor într-o sală de cinema, la un film de groază. Sala tace înfricoşată cînd pe ecran scările scîrţîie în mod suspect şi se trînteşte uşa. Pericolul pluteşte în aer, dar nu ştim în ce constă, ce reprezintă el - iar lucrul acesta este înfricoşător. Iată însă că pe ecran apare criminalul (sau un păianjen de cauciuc ori un monstru oarecare) şi sala se însufleţeşte, spaima nu mai are aceeaşi acuitate, fiindcă acum spectatorii ştiu în ce constă primejdia.

Să ne amintim de cărţile copilăriei noastre. Robinson Crusoe merge pe insula sa şi deodată vede o urmă omenească de picior desculţ. Robinson nu mergea desculţ, iar urma evident că nu-i aparţine. Panicat şi îngrozit, se ascunde în peştera sa (urmează descrierea spaimei pe două pagini). Pe insulă se află o primejdie, dar Robinson nu ştie care anume. Apoi află că sînt canibalii, cîteva zeci. Aceştia taie prizo­nierii, îi prăjesc la foc şi îi înfulecă, într-un cuvînt, nu-i nici un pericol.

În romanul Ivanhoe, Walter Scott descrie de cîteva ori această stare în cîteva situaţii. De exemplu, nişte cavaleri şantaj işti l-au prins pe negustorul Isaac din York şi se pregă­tesc să-l silească să le dea cîştigurile sale, punîndu-1 la cazne (ulei fierbinte, cleşti înroşiţi în foc şi alte instrumente exotice), „Însă acum, înaintea adevăratului pericol, el era cu mult mai liniştit decît înainte, cînd se afla în puterea închipuirilor spaimei."

De la cărţile copilăriei să trecem la cărţile tinereţii noastre, iar în ele vom găsi aceeaşi regulă: cînd lucrul cel mai îngrozitor s-a petrecut deja, omul uită spaimele şi se linişteşte. Iată descrierea arestării în cartea lui Aleksandr Soljeniţîn Vkrughepervom (Primul cerc): „Arestarea părea cam brutală, dar nici pe departe atît de înfricoşătoare cum ţi se conturează atunci cînd o aştepţi. Chiar a venit o liniştire : de-acum nu mai trebuia să te temi... Ciudat, dar acum, cînd fulgerul arestului i-a lovit viaţa, Innokenti nu era încercat de teamă".

Oamenii care aşteaptă să fie arestaţi primesc arestul ca pe o uşurare. Acest lucru îl povestesc şi cei pe care i-au arestat comuniştii, şi cei pe care i-au arestat fasciştii. In
prima noapte petrecută în celulă ai un vis dulce, liniştitor, în timp ce pînă atunci multe nopţi au fost fără somn, în aşteptare. Acum necunoscutul e în urmă, poţi dormi liniştit. Am vorbit cu oameni care aşteaptă rezultatul la clinica de oncologie. Am consultat oameni condamnaţi la moarte. Cel mai îngrozitor pentru toţi este să aştepte condamnarea: cincisprezece ani sau împuşcare ? Iar apoi: în numele Uniunii Sovietice... la pedeapsa capitală prin împuşcare. I-am întrebat pe cei care au trecut prin asemenea momente : cum e ? Mi-au răspuns : e receptată cu uşurinţă; faci puţină gălăgie la început, dar te linişteşti repede. 

Eu n-am stat în celula condamnaţilor la moarte, am primit condamnarea la moarte în contumacie. Am fost che­mat la Ministerul britanic al Afacerilor Externe şi mi s-a transmis un salut înflăcărat din partea Colegiului militar al Tribunalului suprem al Uniunii Sovietice. În noaptea de după condamnare am dormit zdravăn şi am avut vise minunate. Am simţit o uşurare deplină, care mă însoţeşte de mulţi ani. Din acel moment, din viaţa mea au dispărut multe griji şi temeri.

Aşteptarea morţii este mai îngrozitoare decît moartea însăşi. De aceea Göring s-a sinucis cu trei ore înainte de execuţie. Ca să nu aştepte.

La fel spun soldaţii, ofiţerii şi generalii. Dar nu numai generalii. Citez o însemnare din jurnalul doctorului Goebbels din 16 iunie 1941. Pînă la invazia germană au mai rămas cîteva zile. În conducerea superioară a Germaniei s-a instaurat o aşteptare nervoasă: „Führerul trăieşte într-o încordare de nedescris. Aşa este întotdeauna înainte de începerea acţiunilor de luptă. Führerul spune că imediat ce bătălia începe, el devine deosebit de calm. Am remarcat acest lucru de nenumărate ori".

În momentul cînd Hitler a atacat, teama stalinistă (dacă a existat) trebuia să înceteze. Stalin trebuia să se liniştească -acest lucru îl poate confirma orice psiholog. Dar ştim asta şi fără psiholog.
Există o sămînţă specială de oameni pe care îi numim lideri înnăscuţi. Stalin era cel mai bun exemplu al acestui tip. Pe astfel de oameni îi caracterizează severitatea şi autoritarismul în orice situaţie normală ; dar cînd situaţia se înrăutăţeşte, ei nu dau semne de panică şi laşitate, ci, dimpo­trivă, devin veseli şi senini. Tocmai această caracteristică îi deosebeşte de simplii muritori şi îi atrage spre ei pe cei­lalţi oameni.

Aşa era Stalin. Referentul lui Stalin în probleme de aviaţie, general-colonel A.S. lakovlev, mărturiseşte: „În timpul războiului am observat la Stalin următoarea trăsă­tură : dacă treburile mergeau bine pe front, era înciudat, exigent şi sever ; cînd erau neplăceri, glumea, rîdea, devenea complezent" (Scopul vieţii, Moscova, 1968, p. 503).

Stalin nu se putea înspăimînta după începerea războiului. 
Comportamentul lui Stalin în primele zile de război este nefiresc. El se comporta ca nimeni altul în ţară. Mărturia generalului-colonel lakovlev nu este singura. Sînt multe, în primele zile ale războiului - cele mai îngrozitoare -, Stalin probabil că a zîmbit, a glumit şi a rîs.
Dar el tace. Nu vorbeşte cu nimeni, nu se interesează de nimic.

Cum să-ţi explici comportamentul lui Stalin ?
Oricum.
Dar nu prin teamă.

După 1991, arhivele s-au întredeschis abia-abia şi cercetătorii au avut acces la caietele în care s-au înregistrat vizitatorii cabinetului lui Stalin din 1927 pînă în 1953. A rezultat că în primele zile ale războiului, Stalin a lucrat cum puţini lucrau pe această planetă, însemnarea din 21 iunie 1941 : „Ultimii au ieşit la 23°°". Dar asta nu înseamnă deloc că ziua de muncă a lui Stalin s-a terminat. După ce ultimii vizitatori au ieşit, el mai putea lucra singur cu documentele, putea purta discuţii telefonice. Nu lucra numai în cabinetul său, ci şi în apartamentul de la Kremlin sau la vile.
Pe 22 iunie 1941, Stalin începe să primească vizitatori la ora 545. A continuat 11 ore fără întrerupere. Vizitatorii: Molotov, Beria, Timoşenko, Mehlis, Jukov, Malenkov, Mikoian, Kaganovici, Voroşilov, Vîşinski, Kuzneţov, Dimitrov, Manuilski, Şapoşnikov, Vatutin, Kulik...

Urmează o săptămînă întreagă în care ziua de lucru este intensă, fără pauze. Primirea vizitatorilor începe fie la 320 noaptea (23 iunie), fie la l noaptea (25 iunie) şi se termină noaptea, fie la l25 (24 iunie), fie la 240 (27 iunie), fie la OO50 (28 iunie). Primirea vizitatorilor durează cîte cinci, şase, douăsprezece ore. Uneori ziua de lucru a lui Stalin se prelungeşte 24 de ore, cu mici întreruperi.
Însă după această săptămînă, în jurnalul de înregistrări ale vizitatorilor sînt libere două zile: 29 şi 30 iunie.

Hruşciov spunea că nemţii au atacat, iar Stalin s-a speriat şi a fugit. Acum se lămureşte faptul că după ce nemţii au atacat, Stalin a lucrat şapte zile la limita posibilităţilor omeneşti - şi chiar dincolo de aceste posibilităţi. Iar apoi deodată...

Dacă Stalin se temea de Hitler, după atac el nu se putea speria şi mai mult. Rezultă că el nici nu s-a speriat în prima zi de război. A lucrat, iar în timpul muncii intense se uită totul. Emoţiile se îndepărtează...

Dacă Stalin nu s-a speriat în primul moment, putea el să se sperie în a opta zi ?

Enigma comportamentului lui Stalin în primele zile de război m-a frămîntat multă vreme. Am dezlegat-o în Galeriile „Tretiakov". Puteţi fi sau nu de acord cu mine, dar eu personal sînt mulţumit de răspunsul găsit.

Aşadar, Galeriile „Tretiakov". Veneam de obicei pe seară, îmi place la etajul al doilea. Cel mai mult peisajele, în mine a rămas nerealizat un mare peisagist. Conştientizînd potenţialul pierdut, examinez cu ardoare ceasuri întregi peisajele altora: peisaje de toamnă, cu mesteceni, cu brazi... În fiecare peisaj examinez orice colţişor unde ar fi mai bine să amplasez un tun antitanc, pentru a-l feri de ochiul inamicului.

Tabloul meu preferat este Noapte pe Nipru de Kuindji. Nu am întîlnit niciodată acest tablou în reproduceri. Este imposibil de copiat: o noapte neagră, cu 41 de nuanţe de negru, o lună verde cum e culoarea semaforului în nopţile ceţoase, drumul fără pulbere al Niprului luminat de lună şi răsfrîngerile ei pe norii negri. Ce noapte ! Ce cuprins! Cîtă putere! Acum e momentul să forţezi Niprul. Şi mai bine e ca în noaptea asta să iei încetişor armata 3 tancuri de gardă de la baza de atac Bukrinski şi să o regrupezi în triluri de privighetoare la capul de pod Liutejsk. Pentru ca nimeni să nu ştie. Apoi, de la Liutejsk, unde inamicul nu se aşteaptă să apară o armată de tancuri, printr-o lovitură surprin­zătoare. .. Ah ! Kuindji!
Iar sculptura mea preferată este Ţăran în necaz de M. A. Cijov. Un mujic stă pe un morman de cenuşă, alături un băieţel. Dacă îi pătrunzi esenţa, nu te mai poţi depărta de sculptură.  E din marmură albă, iar cenuşa e abia sugerată. Tragedia este atît de acută, încît conştiinţa dă contur şi formă la tot ceea ce sculptorul nu a putut îngrămădi pe micul postament: toată viaţa mujicul a arat ca un bivol, şi-a făcut casă, a prins ceva cheag şi iată... Şi tăciunii de mar­mură albă parcă-s negri... Şi durerea parcă picură din piatra rece... Băiatul îşi atinge tatăl pe umăr... El încă n-a înţeles tot hăul nefericirii...

Veneam uneori la Galeriile „Tretiakov" şi examinam îndelung, dintr-un colţ depărtat, cele două figuri întristate. Odată hoinăream prin săli, camuflam în gînd tunuri antitanc prin diferite coclauri, deplasam armate de tancuri de la un cap de pod la altul şi deodată m-am pomenit brusc lingă acea statuie de marmură a lui Cijov... Mai să mă izbesc de ea. Ridic ochii şi... Înlemnesc: ACESTA E STALIN ! ! !

Haideţi să ne întoarcem în acel înfricoşător iunie 1941. E război. Stalin, uitînd de timp, stă în camera lui spaţioasă pe un pat soldăţesc şi îşi sprijină fruntea în mîini. Nu-l interesează ce se petrece pe fronturi, ce se petrece în ţara sa şi în lume. Nu vrea să fugă nicăieri. E o calmă disperare sinucigaşă. Şi-a închinat toată viaţa ideii. El este Marele Slujitor al Ideii. Şi-a lichidat toţi duşmanii ca să supună ţara şi să o înalţe spre cauza lui măreaţă. A nimicit milioane de oameni ca să-i forţeze pe ceilalţi să-i execute ordinele, a curăţat armata de duşmanii poporului şi a supus-o voinţei sale neîmblînzite. A dat tot ce avea ţara industriei de război. L-a sprijinit la timpul său pe Hitler, l-a ajutat să se pună pe picioare. L-a împins pe Hitler în război şi a aşteptat ca războiul să ruineze Europa. A cheltuit mii de tone de aur pentru tehnologie germană, franceză, britanică, americană, italiană, elveţiană. Şi-a trecut industria în regim de război, a controlat personal producţia de tancuri şi avioane pentru viitorul război, le-a fabricat în număr suficient şi le-a con­centrat la graniţă. La graniţă a adunat rezerve imense de muniţie, combustibil şi tot ce trebuie pentru un război birui­tor pe teritoriu străin: tancuri de autostradă, aviaţie de asalt, planorişti şi desantişti... Iar cînd uriaşa întreprindere era gata...

Hitler a dejucat-o.

Tot ceea ce Stalin avea orientat spre cucerire, acum... Nu-i nimic, la apărare! Iar însingurarea lui Stalin nu e manifestarea fricii. Pur şi simplu se năruise totul. Pentru asta trăise.

Stalin e pe un morman de cenuşă.

Stalin este marele constructor de nave căruia i s-a scufun­dat Titanicul, cea mai bună navă, cea mai luxoasă, cea mai mare şi cea mai rapidă din lume, care nu trebuia şi nu putea să se scufunde.
Stalin este marele constructor de nave cosmice căruia i-a sărit în aer, la start, cea mai puternică rachetă din lume, distrugînd nu numai cosmodromul, o mulţime de oameni şi toate planurile cosmice, ci însuşi sensul vieţii constructorului. Stalin i-a înşelat întotdeauna pe toţi duşmanii săi şi le-a aplicat prin surprindere lovituri mortale. Şi iată că pentru prima oară în viaţă, chiar cînd e vorba de cauza lui funda­mentală, cineva i-a ghicit planul. Şi a lovit primul. Şi totul s-a prăbuşit.

A pierit totul. Nu se mai putea face nimic. În primele clipe, Stalin pur şi simplu nu crede că Hitler a atacat. Calculase toate mutările şi toate variantele : Hitler nu trebuia să atace.
Apoi Stalin lucrează fără cruţare, dincolo de limita posi­bilităţilor, exact ca un mujic. În prima săptămînă de război Stalin mînă trupele în ofensivă. Ar fi trebuit să le dea semnalul de apărare. Dar nu! La atac, la atac, la atac! Avioanele sovietice au ars pe aerodromuri - era sinucidere curată să ataci fără susţinere aviatică. Dar Stalin îşi aruncă trupele în atacuri sinucigaşe.

Şi iată comunicatul din 28 iunie: Frontul de Vest e încercuit. Armata 4 tancuri e distrusă, armatele 3, 10 şi 13 sînt prinse ca într-un cleşte.
De-abia acum înţelege Stalin că eliberarea Europei a căzut definitiv. Şi nu va mai reuşi să se înfăptuiască. Statul socialist e capabil să distrugă pe oricine, dar nu poate concura cu ţările normale într-o întrecere paşnică ! De aceea pe 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică era condamnată la pieire. La descompunere. Mai devreme sau mai tîrziu. Ea putea supravieţui numai distrugînd totul înjurul ei şi convert­ind totul la starea ei. Altminteri se prăbuşea.

Uniunea Sovietică putea exista numai cu o singură condi­ţie : poporul să nu aibă posibilitatea să-şi compare existenţa cu viaţa din ţările înconjurătoare. De aceea principala idee a lui Stalin era să distrugă încercuirea capitalistă. De aceea toate volumele lui Stalin sînt atît de simple, logice şi uşor de înţeles: victoria deplină a socialismului într-o singură ţară, dar victoria definitivă a socialismului numai la scară mondială. Toate cuvîntările lui Stalin sînt pătrunse de acest lucru, la fel şi planurile.

Însă acest lucru l-a înţeles şi Hitler : „Lumea bolşevizată va reuşi să se menţină numai în cazul în care va cuprinde totul" (Mein Kampf, partea 2, cap. XIII).

Pe 22 iunie, Hitler a dat o lovitură sinucigaşă comunis­mului - însă mortală în acelaşi timp. Oricum ar fi evoluat evenimentele după aceea, Stalin nu va mai putea subjuga întreaga lume. Iar acest lucru înseamnă pieirea.

Stalin a înţeles că a pierdut totul. Şi lasă baltă toate treburile. Ca acel mujic care nu mai salvează ultima şură, cînd i-au ars deja casa, grajdul şi hambarul.

Peste două zile, la 30 iunie 1941, în camera lui Stalin intră Beria, Molotov, Malenkov... Sînt mulţi şi intră tăcuţi, precum călăii în celula condamnatului la moarte, în ochii lui Stalin s-a instalat buimăceala, în durerea lui a uitat de sine, a uitat că trebuie să se salveze. Ei l-au surprins. Nu e pregătit să moară.

Însă ei nu au venit pentru aceasta. Comunismul mondial îi frămîntă mai puţin. Eliberarea a eşuat, dar acum nu mai contează acest lucru. Acum trebuie să-şi salveze pielea, iar pentru aceasta trebuie să salveze ţara. Au nevoie de Stalin ca simbol, ca stindard în jurul căruia să se adune rămăşiţele oastei zdrobite. Vorbesc despre mîntuirea ţării, dar pe Stalin nu-1 interesează deloc acest lucru. Căci fără cucerirea Europei, fără extinderea graniţelor Uniunii Sovietice, oricum va pieri - mai devreme sau mai tîrziu. Oricum se va prăbuşi. Pînă pe 22 iunie 1941 totul era atît de logic şi de simplu : Marx este întemeietorul marii învăţături. Lenin transformă visul în realitate, într-o singură ţară. Iar Stalin este condu­cătorul celei mai mari fapte din istoria omenirii. Stalin converteşte Germania, Austria, Franţa, Spania, China, Coreea, Vietnam, Grecia, Turcia, Libia, Tunisia, India, Italia în republici sovietice socialiste...
Dar ce va fi cu America ? America va fi cauterizată cu arma chimică asemeni unei afecţiuni oarecare.

Însă totul s-a spulberat. Statul pe care l-a lăsat Lenin, vatra Revoluţiei mondiale, a fost spulberat de Stalin. El ştie acest lucru. Tocmai în acest sens a descris Stalin situaţia creată membrilor Biroului Politic.
Ei n-au înţeles.

Dar Stalin ştia că, oricum ar evolua situaţia, nu va mai pune mîna pe întreaga Europă. De aceea în 1945 a refuzat să primească Parada Victoriei - era o victorie pentru întregul popor, pentru ţară,, dar nu pentru Stalin. În 1945, Stalin se simţea ca Napoleon după lupta de la Borodino: parcă a biruit, are calea deschisă înainte, dar şi-a pierdut atîtea forţe în această bătălie, încît victoria nu-i produce bucurie. Oricum ar fi, înainte îl aşteaptă înfrîngerea. Hitler a zdrobit Europa, cum voia Stalin, dar Stalin nu s-a putut folosi pe deplin de acest fapt.

În 1941, numai Stalin putea aprecia semnificaţia invaziei germane, în 1941, membrii Biroului Politic nu au înţeles -sau nu în totalitate - ce înseamnă invazia hitleristă pentru destinul ulterior al Uniunii Sovietice.

Dar ea însemna moartea.

Biroul Politic este acel băieţel pe mormanul de cenuşă, care nu înţelege în profunzime cele întîmplate. El îşi trage tatăl de umăr : vino-ţi în fire !

Biroul Politic îl constrînge pe Stalin să se întoarcă la vîrful puterii - iar Stalin, dînd indiferent din mînă, se întoarce ştiind că acea cauză pentru care şi-a dat viaţa s-a spulberat.


Bristol, 1997-1998


FINAL