Operatiunea Omega (XX)

Robert Ludlum

Stătea într-un loc întunecat, în faţa uşii unui magazin de jucării. Îi trecuse prin minte că Mercedesul lui Scanlan era o maşină cunoscută în oraş, iar soţii Tremayne, Cardone şi poate chiar şi Osterman ştiau că Scanlan era cel mai apropiat vecin al lui. Asta putea fi în avantajul lui, îşi zicea Tanner. Dacă cineva presupunea că împrumutase automobilul, ar fi putut să-şi închipuie şi că posesorul lui se afla în zonă. Atunci, căutarea ar fi fost minuţioasă. N-avea altceva de făcut decât să aştepte. Până după ora două, când urma să se îndrepte spre gara Lassiter.
Va rămâne în centrul oraşului, ca să vadă cine o să vină după el; cine îl va împiedica să ajungă la întâlnire. Care cuplu? Sau toate trei? Fiindcă Omega trebuia să fi fost de-acum înspăimântată. Misterul fusese scos la lumină.
Acum, Omega va încerca să-l oprească. Dacă spusele lui Fassett conţineau măcar un sâmbure de adevăr, asta era singura lor direcţie de acţiune. Să-l intercepteze înainte de a ajunge la gară.
Miza pe asta. Nu l-ar fi putut opri – îşi luase măsuri de siguranţă – dar voia să ştie dinainte cine era duşmanul.
Se uită în susul şi-n josul străzii. Nu se vedeau decât patru persoane. Un cuplu care plimba un dalmaţian, un bărbat ce ieşea din restaurant şi şoferul unui taxi, care dormea pe scaunul din faţă.
Dinspre capătul de est al oraşului, Tanner văzu farurile unei maşini ce se apropia încet. Îşi dădu seama imediat că era camioneta lui. Se lipi cu spatele de uşa întunecată a magazinului.
Şoferul era Leila Osterman. Singură.
Pulsul lui Tanner se înteţi. Ce făcuse? Nu-i trecuse prin minte că vreunul din cupluri s-ar fi separat într-o situaţie de criză! Şi Leila era singură! Nimic nu-l va împiedica pe Osterman să-i ia ostatici pe Alice şi pe copii! Osterman era unul dintre cei protejaţi, nu urmărit. Putea să acţioneze în voie, să plece de-acolo, dacă voia. Să-i oblige pe Ali şi pe copii să meargă cu el, dacă aşa considera necesar!
Leila parcă maşina în faţa restaurantului, coborî şi se duse în grabă la şoferul taxiului, trăgând de el ca să-l trezească. Discutară în şoaptă câteva clipe; Tanner nu le auzea vocile. Pe urmă, Leila se întoarse spre restaurant şi intră acolo. Tanner rămase în pragul uşii, aşteptând-o să iasă. Timpul trecea chinuitor de greu. Trebuia să ajungă la telefon şi să vorbească cu poliţia ca să se convingă că familia lui era în siguranţă!
În cele din urmă, ea apăru, se sui în maşină şi plecă. După cinci sau şase clădiri, coti la dreapta şi maşina nu se mai văzu.
Tanner traversă în fugă strada, spre cabina telefonică. Vârî o fisă şi formă numărul.
— Alo.
Slavă Domnului! Era Ali!
— Eu sunt.
— Unde eşti...
— Nu contează acum. Totul e-n regulă... Tu n-ai păţit nimic?
Ascultă cu atenţie, încercând să sesizeze vreo notă falsă în vocea ei.
— Sigur că nu. Suntem foarte îngrijoraţi din cauza ta. Ce faci?
Vorbea pe un ton firesc. Totul era bine.
— N-am timp. Vreau... Ea îl întrerupse.
— Leila a ieşit să te caute. Ai făcut o greşeală teribilă... Am stat mult de vorbă. Noi doi ne-am înşelat, iubitule. Foarte tare. Bernie a fost atât de îngrijorat încât se gândea...
El îi tăie vorba. N-avea timp de pierdut; nu vorbind despre Osterman, nu acum.
— Stai cu poliţiştii. Fă cum îţi spun. Nu-i scăpa din ochi! Închise înainte ca ea să-i răspundă. Trebuia să ia legătura cu poliţia. Fiecare clipă conta acum.
— Poliţia. Jenkins la telefon.
Aşadar, singurul poliţist din Saddle Valley care ştia despre Omega se întorsese. Îl chemase MacAuliff.
— Poliţia, repetă morocănos ofiţerul.
— Sunt John Tanner...
— Iisuse, unde-ai fost? Te-am căutat peste tot!
— N-o să mă găseşti. Până când n-o să vreau eu... Acum, ascultă-mă! Cei doi poliţişti din casa mea – vreau să stea cu soţia mea. Nu trebuie lăsată singură! Nici copiii! nici o clipă! Nu trebuie lăsaţi singuri cu Osterman!
— Sigur! Ştiu asta! Unde eşti? Nu fi stupid!
— Te sun mai târziu. Nu încerca să afli de unde vorbesc. O să plec de-aici.
Trânti receptorul şi deschise uşa cabinei, căutând din priviri un punct de observaţie mai bun decât uşa magazinului. Nu putea alerga neobservat de-acolo. Traversă iarăşi strada. Taximetristul adormise la loc.
Pe neaşteptate, Tanner auzi zgomotul unui motor. Silueta neclară a unei maşini cu farurile stinse ţâşni spre el. Venea din neant cu o viteză enormă, iar el era ţinta. Alergă spre trotuarul opus, la câţiva paşi de maşina ce gonea. Se aruncă pe bordură, răsucindu-se pentru a evita automobilul.
În aceeaşi clipă, simţi o lovitură puternică în piciorul sting. Se auzi un zgomot ascuţit de roţi scrâşnind pe asfalt. Tanner căzu, rostogolindu-se şi văzu maşina neagră trecând la câţiva centimetri de Mercedes, apoi îndepărtându-se spre Valley Road.
Durerea din picior era chinuitoare; în umăr îl săgeta o durere violentă. Spera din tot sufletul să poată merge!
Şoferul de taxi alerga spre el.
— Doamne! Ce s-a întâmplat?
— Ajută-mă să mă ridic, te rog.
— Sigur! Sigur! Ai păţit ceva?... Tipu’ ăla tre’ să fi fost beat mort! Iisuse! Putea să te omoare! Vrei să chem un doctor?
— Nu. Nu. Nu cred că e nevoie.
— E un telefon chiar acolo. Sun la poliţie! Or să aducă imediat un doctor!
— Nu! Nu suna! N-am nimic... Ajută-mă doar să fac câţiva paşi.
Deşi greu, Tanner constată că se putea mişca. Asta era important. Durerea nu mai conta. Nimic nu mai conta, în afară de Omega. Iar Omega ieşise la lumină!
— Mai bine sun la poliţie, zise şoferul, ţinându-l pe Tanner de braţ. Papagalu’ ăla ar trebui scos cu forţa de pe şosea.
— Nu... Adică, nu i-am luat numărul. Nici n-am văzut ce maşină era. N-ar ajuta la nimic.
— Nici eu nu cred. Totuşi, ar merita să nimerească într-un copac.
— Da. Aşa e.
Tanner mergea acum singur. Avea să se facă bine. Sună telefonul din staţia de taxiuri.
— Ăsta-i pentru mine... Te simţi bine?
— Sigur. Mulţumesc.
— E sâmbătă noaptea. Probabil că-i singura comandă din tot schimbul. Sâmbătă noaptea lucrează doar un taxi. Şi nu-i prea mult. Şoferul se îndepărtă. Noroc, amice. Sigur nu vrei un doctor?
— Nu, serios. Mulţumesc.
Îl urmări pe şofer cum nota o adresă, apoi îl auzi repetând-o:
— Tremayne. Peachtree, şaisprezece. Ajung în cinci minute, doamnă.
Închise şi-l văzu pe Tanner privindu-l.
— Ce zici de asta? Vrea s-o duc la un motel de lângă Aeroportul Kennedy. Cu cine s-o regula ea acolo?
Tanner era stupefiat. Soţii Tremayne aveau două maşini... Intenţiona oare Tremayne să nesocotească ordinul de a se întâlni la gara Lassiter? Sau, asigurându-se că singurul taxi de noapte era ocupat, spera să-l izoleze în oraş?
Oricare variantă era posibilă.
Tanner merse şchiopătând spre o alee de lângă restaurant, folosită mai ales pentru aprovizionare. De acolo, fiindcă drumul dădea într-o parcare municipală, putea scăpa neobservat la nevoie. Se opri pe alee şi îşi masă piciorul. Peste o oră, avea să i se umfle cât o butie. Se uită la ceas. Era douăsprezece şi patruzeci şi nouă. Încă o oră până la plecarea spre gară. Poate că se întorcea maşina neagră. Poate că alte maşini aveau să apară.
Simţea nevoia să fumeze, dar nu voia să aprindă un chibrit lângă stradă. Putea ascunde în palmă licărul unei ţigări, nu şi flacăra unui chibrit. Merse vreo zece metri pe alee şi îşi aprinse ţigara. Auzi ceva. Erau paşi?
Se întoarse încet spre intrarea în Valley Road. Oraşul era pustiu. Singurele zgomote, înăbuşite, veneau de la restaurant. Apoi, uşa acestuia se deschise şi trei oameni ieşiră în stradă. Jim şi Nancy Loomis, însoţiţi de un bărbat pe care nu-l recunoscu. Râse trist, doar pentru sine.
John Tanner, respectatul director de ştiri de la Standard Mutual, ajunsese să se ascundă pe o alee întunecată – murdar, ud, cu o rană de glonţ în umăr şi o vânătaie la picior, făcută de un şofer decis să ucidă – urmărindu-i în tăcere pe Jim şi Nancy care ieşeau din restaurant. Jim Loomis. Fusese contactat de Omega şi el n-avea să ştie niciodată.
Dinspre capătul de vest al lui Valley Road – în direcţia Autostrăzii Cinci – venea încet un automobil, cu o viteză de vreo cincisprezece kilometri pe oră. Şoferul părea să caute pe cineva sau ceva pe Valley Road.
Era Joe.
Nu se dusese la Philadelphia. Nu exista nici un tată muribund la Philadelphia. Soţii Cardone minţiseră.
Tanner nu fu surprins să constate acest lucru.
Se lipi cu spatele de zidul aleii, încercând să se facă neobservat, însă era un bărbat masiv. Doar pentru siguranţa lui, Tanner scoase pistolul de la centură. La nevoie l-ar fi ucis pe Cardone.
Când maşina ajunse la vreo zece metri de el, două explozii scurte din alt automobil, ce venea din direcţia opusă, îl făcură pe Cardone să se oprească.
A doua maşină se apropia în viteză. Era Tremayne. Când trecu prin dreptul aleii, Tanner îi văzu spaima întipărită pe chip.
Avocatul opri lângă Cardone şi cei doi vorbiră repede, în şoaptă. Tanner nu auzea cuvintele, dar remarcă neliniştea cu care erau rostite. Tremayne întoarse şi cele două auto-mobile porniră în aceeaşi direcţie.
Tanner se relaxa şi îşi întinse corpul plin de răni. Acum era lămurit în privinţa tuturor acelora pe care îi cunoştea şi a omului necunoscut. Omega plus unu, socoti el. Cine fusese în automobilul negru? Cine încercase să-l lichideze?
N-avea nici un rost să mai zăbovească acolo. Văzuse ceea ce trebuia să vadă. Acum o să se ducă cu maşina până la câteva sute de metri de gara Lassiter şi o să aştepte ca Omega să-şi dea arama pe faţă.
Ieşi de pe alee şi porni către maşină. Apoi se opri. Ceva nu era în regulă cu maşina. În lumina slabă a lămpilor cu gaz văzu că partea din spate a automobilului se lăsase pe suprafaţa şoselei. Bara de protecţie se afla la câţiva centimetri de pavaj.
Alergă spre maşină şi scoase lanterna-stilou. Amândouă roţile din spate erau turtite, jantele metalice susţinând greutatea automobilului. Se lăsă pe vine şi văzu două cuţite ieşind din cauciucurile dezumflate.
Cum? Când? Fusese tot timpul la mai puţin de douăzeci de metri distanţă! Strada era pustie! Nimeni nu putea să se fi strecurat în spatele Mercedesului fără să fie văzut!
În afară, poate, de acele câteva clipe cât stătuse pe alee. Când îşi aprinsese ţigara şi se lipise de perete, urmărindu-i pe Tremayne şi Cardone. Acele momente când i se păruse că auzea paşi.
Cauciucurile fuseseră tăiate cu mai puţin de cinci minute în urmă!
O, Doamne! îşi zise Tanner. Manipularea nu înceta nici o clipă. Omega era pe urmele lui. Ştiind. Cunoscând fiecare mişcare pe care-o făcea. În fiecare moment!
Ce începuse Ali să spună la telefon? Bernie... ce? Porni spre cabina telefonică, scoţând ultima fisă din buzunar. Scoase pistolul de la centură şi privi în jur în timp ce traversa strada. Cel care găurise roţile putea să-l urmărească.
— Ali?
— Iubitule, pentru numele lui Dumnezeu, vino acasă!
— Curând, iubito. Zău, nu-i nici o problemă. Niciuna... Vreau doar să-ţi pun o întrebare. E important.
— La fel de important e să vii acasă!
— Spuneai mai devreme că Bernie hotărâse ceva. Despre ce era vorba?
— A... când ai sunat prima dată. Leila s-a dus după tine; Bernie nu voia să ne lase singuri. Dar s-a gândit că poate tu n-o s-o asculţi pe ea, aşa că, profitând de faptul că poliţia e aici, s-a hotărât să plece el să te caute.
— A luat Triumph-ul?
— Nu. A împrumutat o maşină de la un poliţist.
— O, Doamne!
Tanner nu voise să strige în cabină, dar nu se putuse stăpâni. Automobilul negru apărut din neant! Acel plus unu făcea parte dintre cei trei!
— S-a întors?
— Nu. Doar Leila. Ea credea că Bernie s-ar putea să se fi rătăcit.
— Te mai sun eu.
Tanner închise. Sigur că Bernie se „rătăcise”. Nu mai avusese timp să se întoarcă. Deoarece Tanner se aflase pe alee, iar roţile fuseseră dezumflate.
Acum înţelese că trebuia să ajungă cumva la gara Lassiter. Să ajungă şi să se posteze undeva, înainte ca vreun membru din Omega să-l poată opri sau să descopere unde se afla.
Lassiter Road se găsea în partea de nord-vest a oraşului, în diagonală, la vreo cinci kilometri de centru. Până la gară mai erau doi sau trei kilometri. Avea s-o ia pe jos. Nu exista altă soluţie.
Porni cât putea de repede, şchiopătând tot mai puţin pe măsură ce înainta, apoi se opri în dreptul unei uşi, uitându-se în urmă. Nu-l urmărea nimeni.
Îşi continuă drumul mergând în zigzag spre nord-vest, până când ajunse la periferia oraşului – unde nu erau trotuare, ci doar păşuni întinse. Nu mai rămăsese mult de mers până la Lassiter. De două ori se întinse la pământ, în timp ce nişte automobile trecură în viteză pe lângă el, şoferii stând cu ochii aţintiţi asupra drumului din faţa lor.
În sfârşit, trecând printr-un pâlc de copaci din spatele unei peluze îngrijite, la fel ca a lui, ajunse la Lassiter Road.
O luă la stânga pe suprafaţa aspră a şoselei, parcurgând ultima parte a călătoriei sale. După socotelile lui, nu era o distanţă mai mare de un kilometru şi jumătate sau doi. Putea ajunge la gara pustie în cincisprezece minute, dacă-i rezista piciorul. Dacă nu, avea să meargă mai încet, dar tot ar fi ajuns acolo. Ceasul lui arăta ora unu patruzeci şi unu. Avea timp.
Omega n-o să vină mai devreme. Nu-şi putea permite. Membrii ei nu ştiau ce-i aştepta.
Şchiopătând pe drum, Tanner constată că se simţea mai bine – mai în siguranţă – cu pistolul lui Scanlan în mână. Văzu un licăr luminos în spatele lui. Faruri, la trei sau patru sute de metri distanţă. Se retrase în pădurea de la marginea drumului şi se întinse pe pământul noroios.
Maşina trecu pe lângă el mergând încet. Era acelaşi vehicul care-l doborâse pe Valley Road. Nu-l vedea pe şofer; absenţa stâlpilor de iluminat făcea imposibilă identificarea lui.
După ce automobilul dispăru din vedere, Tanner se întoarse pe şosea. Se gândise s-o ia prin pădure, dar înainta mai repede pe suprafaţa netedă. Îşi continuă drumul, tot şchiopătând, întrebându-se dacă maşina neagră aparţinea vreunui poliţist postat la el acasă. Şi dacă şoferul era un scriitor pe nume Osterman.
Străbătuse aproape opt sute de metri, când farurile apărură din nou, de astă dată în faţa lui. Intră în tufişuri, sperând că nu fusese observat şi trase piedica pistolului în vreme ce zăcea culcat la pământ.
Automobilul se apropie cu o viteză excesivă. Cel care conducea se întorcea să caute pe cineva.
Îl căuta pe el?
Sau pe Leila Osterman?
Sau voia să ajungă la Cardone, care n-avea nici un tată muribund în Philadelphia. Sau La Tremayne, care nu era în drum spre motelul de lângă Aeroportul Kennedy.
Tanner se ridică şi porni anevoie la drum, cu pistolul strâns în mână.
Înconjură o curbă a drumului şi ajunse. Un singur felinar înclinat lumina clădirea năruită a gării. Vechea clădire din stuc era astupată cu scânduri bătute în cuie, buruieni gigantice atârnând ameninţător din crăpăturile lemnului putred. Bălării cu aspect hidos se înălţau din temelia clădirii.
Nu bătea vântul, nu ploua, nu se auzea nici un zgomot în afara picuratului ritmic al apei de pe mii de crengi şi frunze – singurul indiciu al furtunii care trecuse.
Se opri la marginea parcării năpădite de ierburi, încercând să hotărască unde să se instaleze. Era aproape ora două şi trebuia să găsească un loc ferit. Chiar clădirea gării! Poate că reuşea să pătrundă înăuntru. O luă într-acolo, printre pietre şi buruieni.
O lumină orbitoare îi intră în ochi; cu un gest reflex se aruncă înainte. Se rostogoli pe umărul rănit, fără să simtă durerea. Un reflector puternic străpunsese întunericul din preajma gării, apoi răsunară împuşcături în acea zonă pustie. În jurul lui se înfipseră gloanţe în pământ şi şuierară deasupra capului. Continua să se rostogolească, iar şi iar, dându-şi seama că un cartuş îi lovise braţul stâng.
Ajunse la marginea pantei cu pietriş, unde înălţă pistolul spre lumina orbitoare. Trase rapid în direcţia duşmanului. Reflectorul explodă; urmă un ţipăt. Tanner ţinu degetul pe trăgaci până când goli tot încărcătorul. Încercă să ia alt încărcător din buzunar cu mâna stingă, însă constată că nu-şi putea mişca braţul.
Se aşternu din nou tăcerea. John puse jos pistolul şi scoase cu greu alt încărcător, folosindu-se de mâna dreaptă, întoarse pistolul şi, ţinând ţeava fierbinte cu dinţii, împinse un încărcător nou în magazie.
Aşteptă să se mişte duşmanul. Să facă vreun zgomot Totul era neclintit.
Se ridică încet, cu braţul stâng absolut nemişcat. Ţinea pistolul în faţa lui, pregătit să apese pe trăgaci la cea mai mică mişcare în iarbă.
Nu se văzu nimic.
Tanner se întoarse către uşa gării, ţinând arma ridicată, pipăind atent terenul cu picioarele, pentru a evita vreun obstacol care l-ar fi făcut să cadă. Ajunse la uşa blocată cu scânduri, ştiind că n-ar fi putut s-o spargă dacă fusese bătută în cuie. Aproape tot corpul îi era plin de răni. Se simţi sleit de puteri.
Totuşi, împinse cu spatele în uşă, iar lemnul gros cedă puţin, trosnind puternic. Tanner întoarse capul, doar cât să vadă că deschizătura nu depăşea opt sau zece centimetri. Balamalele vechi erau pline de rugină. Izbi cu umărul drept marginea uşii şi aceasta cedă, făcându-l pe Tanner să plonjeze în întuneric şi să cadă pe podeaua putrezită a gării.
Rămase acolo câteva clipe. Uşa gării era pe trei sferturi deschisă, cu partea de sus sărită din balamale. Felinarul aflat la cincizeci de metri distanţă lumina slab încăperea. Tablourile electrice stricate din tavan reprezentau a doua sursă inutilă de lumină.
Deodată, Tanner auzi un scârţâit în spatele lui. Sunetul inconfundabil al unui pas pe podeaua veche. Încercă să se întoarcă, încercă să se ridice. Prea târziu. Ceva îl izbi la baza craniului. Ameţeala îl năucea, dar văzu piciorul. Un picior acoperit de bandaje.
Înainte de a se prăbuşi pe podea, învăluit de întuneric, ridică privirea spre un chip.
Tanner ştia că găsise Omega.
Era Laurence Fassett.


Nu ştia cât timp îşi pierduse cunoştinţa. Cinci minute? O oră? Greu de spus. Nu-şi vedea ceasul, nu-şi putea mişca braţul stâng. Stătea cu faţa lipită de podeaua aspră a clădirii dărăpănate a gării. Sângele îi curgea încet din braţul rănit; îl durea capul. Fassettt! Manipulatorul. Omega.
În vreme ce zăcea acolo, îi veneau în minte fragmente izolate din conversaţii trecute.
„... ar trebui să ne întâlnim... soţiilor noastre le-ar face plăcere să se cunoască...”
Dar soţia lui Laurence Fassett fusese ucisă în Berlinul de est. Aceea reprezentase cea mai emoţionantă rugăminte a lui.
Şi mai era ceva. Ceva legat de emisiunea lui Woodward... Emisiunea despre CIA, cu un an în urmă.
„... Eram în State atunci. Am văzut-o.”
Dar nu fusese în State în acea perioadă. La Washington, Fassett îi spusese că în urmă cu un an se aflase la graniţa albaneză. „... patruzeci şi cinci de zile de târguială.” Pe teren. De aceea îl contactase pe John Tanner, seriosul, nepătatul director de ştiri de la Standard Mutual, locuitor al zonei obiectivului, „Spărtura din Piele”.
Mai erau şi alte contradicţii – niciuna la fel de evidentă, dar existau. Acum nu-l mai ajutau cu nimic. Avea să-şi sfârşească viaţa între ruinele gării Lassiter.
Mişcă din cap şi-l văzu pe Fassett stând în picioare deasupra lui.
— Trebuie să-ţi mulţumim pentru multe lucruri. Dacă eşti un tip atât de important pe cât cred eu că ai fi, ai creat martirul perfect. Un erou mort. Chiar dacă e doar rănit, va muri în curând... A, el este cealaltă parte a noastră, cu toate acestea ar înţelege excelenta contribuţie a sacrificiului său... Vezi, nu te-am minţit. Suntem fanatici. Trebuie să fim.
— Şi acum ce urmează?
— Îi aşteptăm pe ceilalţi. Unul sau doi sunt obligaţi să se arate. Apoi totul se va sfârşi. Vieţile lor, ca şi a dumitale, mă tem. Iar Washingtonul va avea Omega sa. Apoi, cine ştie, un agent de teren pe nume Fassett va fi acoperit de laude. Dacă nu sunt atenţi, mă vor face într-o bună zi director de operaţiuni.
— Eşti un trădător.
În întuneric, Tanner găsi ceva lângă mâna dreaptă. Era o bucată de traversă de vreo şaizeci de centimetri lungime şi trei centimetri lăţime. Se ridică cu mare greutate în capul oaselor, trăgând scândura lângă el.
— Nu şi în opinia mea. Un dezertor, poate. Nu însă un trădător. Să nu intrăm în amănunte. N-ai înţelege şi nici n-ai aprecia punctul meu de vedere. Să zicem doar că, după părerea mea, dumneata eşti trădătorul. Voi toţi. Uită-te în jur...
Tanner ridică bucata de lemn şi lovi cu toată puterea piciorul bandajat din faţa lui. Sângele ţâşni imediat, împrăştiindu-se pe pansament. Tanner se aruncă asupra lui Fassett, încercând cu disperare să ajungă la mâna care ţinea arma. Fassett ţipă de durere. Tanner găsi încheietura mâinii agentului cu mâna dreaptă, folosindu-şi braţul stâng, imobil, doar ca pe un tentacul fără vlagă. Îl împinse pe Fassett la perete şi îşi repezi călcâiul în piciorul rănit al agentului, izbindu-l în neştire.
Tanner îi smulse pistolul şi acesta căzu pe podea, alunecând către uşa deschisă şi pe unde pătrundea fâşia palidă de lumină. Cu un ţipăt sfâşietor, Fassett se prăbuşi lângă perete.
John se aruncă după pistol, îl luă şi-l ţinu strâns în mână. Se ridică, săgetat de durere în tot corpul şi cu sângele şiroindu-i din braţ.
Fassett era vag conştient, gemând de durere. Tanner voia ca Omega să rămână în viaţă. Dar îşi aminti de pivniţă, de Ali şi de copii, aşa că ţinti cu grijă şi trase de două ori, o dată în masa de carne şi sânge care era rana lui Fassett, a doua oară în rotula genunchiului.
Se retrase spre uşă, sprijinindu-se de cadrul ei. Făcu un efort să se uite la ceas: două şi treizeci şi şapte. Şapte minute după ora de întâlnire cu Omega.
N-avea să mai vină nimeni. Jumătate din Omega zăcea în chinuri în clădirea gării; restul, în iarba înaltă şi umedă de dincolo de parcare. Se întrebă cine era.
Tremayne?
Cardone?
Osterman?
Tanner sfâşie o bucată de mânecă şi încercă s-o lege în jurul rănii de la braţ. Măcar de-ar fi reuşit să oprească sângerarea, fie şi puţin. În cazul acesta, ar fi putut traversa vechea parcare spre locul unde fusese reflectorul.
Dar nu izbuti şi, dezechilibrându-se, căzu pe spate la podea. Nu se simţea mai bine decât Fassett. Vieţile lor aveau să se stingă încet, chiar acolo. În vechea gară.
Se auzi o sirenă; Tanner nu ştia dacă imaginaţia îi juca feste sau era un zgomot real. Nu, nu se înşela! Se auzea tot mai tare.
Sirena, apoi huruitul motoarelor. Pe urmă, scrâşnet de firme, pe pietriş şi noroi. Tanner se ridică într-un cot. Încercă din răsputeri să se ridice – fie şi în genunchi, ar fi fost de-ajuns. Ar fi fost de-ajuns ca să se târască. Până la uşă.
Razele reflectoarelor pătrunseră printre scânduri şi crăpăturile din ziduri, un fascicul fiind aţintit spre intrare. Apoi se auzi un glas, amplificat de portavoce:
— Aici e poliţia! Suntem împreună cu autorităţile federale! Dacă aveţi arme, aruncaţi-le şi ieşiţi cu mâinile sus!... Dacă îl ţineţi ostatic pe Tanner, eliberaţi-l! Sunteţi înconjuraţi. Nu aveţi unde fugi!
Tanner încercă să vorbească în timp ce se târa spre uşă. Vocea se auzi din nou.
— Repetăm. Aruncaţi armele...
Tanner auzi altă voce ţipând, dar nu în megafon.
— Aici! Luminaţi aici! Lângă maşina asta! Aici, în iarbă! Cineva găsise cealaltă parte din Omega.
— Tanner! John Tanner! Eşti înăuntru?
Tanner ajunse la intrare şi se sprijini de marginea uşii, ridicându-se în lumină.
— Acolo e! Doamne, uită-te la el!
Tanner căzu în faţă. Jenkins alergă spre el.

— Aşa, domnule Tanner. Te-am bandajat cât am putut de bine. O să ţină până vine ambulanţa. Vezi dacă poţi să mergi.
Jenkins îl luă pe Tanner de talie şi-l ridică în picioare. Alţi doi poliţişti îl cărau pe Fassett.
— El e... El e Omega.
— Ştim. Eşti un tip formidabili Ai reuşit ceea ce nimeni n-a fost în stare să facă în cinci ani de căutări. Ai găsit Omega în locul nostru.
— Mai e cineva. Acolo... Fassett spunea că era cealaltă parte a lor.
— L-am găsit. E mort. E tot acolo. Vrei să vezi cine e? Să le povesteşti nepoţilor într-o bună zi.
Tanner se uită la Jenkins şi răspunse şovăitor:
— Da. Da, aş vrea. Cred că ar fi bine să ştiu.
Cei doi bărbaţi porniră prin iarbă. Tanner era fascinat şi dezgustat în egală măsură de momentul care se apropia, cel în care avea să vadă cu ochii lui a doua faţă a lui Omega. Intuia că Jenkins îşi dădea seama de importanţa momentului. Descoperirea trebuia s-o facă el, nu să afle din alte surse. Avea să depună mărturie despre cea mai teribilă parte din Omega.
Trădarea dragostei.
Dick. Joe. Bernie.
Câţiva oameni examinau automobilul negru cu reflectorul avariat. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, lângă uşa maşinii. În întuneric, Tanner observă că era un bărbat masiv.
Jenkins aprinse lanterna şi întoarse corpul cu o lovitură de picior. Fasciculul luminos se opri pe faţa lui.
Tanner încremeni.
Trupul ciuruit de gloanţe, ce zăcea în iarbă, aparţinea căpitanului Albert MacAuliff.

Un ofiţer de poliţie se apropie şi vorbi cu Jenkins la marginea parcării.
— Vor să vină încoace.
— De ce nu? Face parte din obligaţii. Plaja e asigurată. Jenkins vorbise cu un dispreţ accentuat.
— Veniţi! Strigă McDermott spre nişte bărbaţi aflaţi în întuneric, de partea cealaltă a parcării.
Tanner văzu trei siluete înalte traversând prundişul, cu paşi şovăielnici.
Bernie Osterman, Joe Cardone, Dick Tremayne. John merse şchiopătând prin iarbă, cu ajutorul lui Jenkins, îndepărtându-se de Omega. Cei patru prieteni se aflau faţă în faţă; nici unul nu ştia ce să spună.
— Să mergem, îi zise Tanner lui Jenkins.
— Scuzaţi-ne, domnilor.



va urma