Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea
La moartea lui Gaddafi
Lavinia Betea:
Ştirea zilei de azi e moartea liderului libian Muammar el-Gaddafî (32), pe care l-aţi cunoscut. Ce sentiment aţi încercat aflând-o?
Stefan Andrei:
Pentru mine este o veste tristă. în viaţa mea, eu n-am văzut cu ochi buni, n-am împărtăşit teoria asasinatului politic ca practică a politicii. Am apreciat, în schimb, faptul că în unele state latino-americane, după o lovitură de stat, foştilor preşedinţi li se pune la dispoziţie un avion cu care să se deplaseze şi să se stabilească într-o altă ţară. Moartea lui Gaddafi miroase însă a petrol.
Lavinia Betea:
Cei doi - Ceauşescu şi Gaddafi - îşi spuneau unul altuia „frate“. Pentru frăţia de afaceri sunt concludente dovezi. în frăţia de idei, cât de departe au mers?
Stefan Andrei:
Gaddafi avea unele concepţii politice pe care noi nu le împărtăşeam. Cum puteam aproba ideea că statul Israel nu poate fi acceptat de arabi deoarece a fost creat artificial în inima lumii arabe, că este o creaţie a imperialismului american şi a sionismului mondial? Gaddafi, contrar României, se opunea categoric unor negocieri între arabi şi Israel, între Israel şi palestinieni pentru soluţionarea politică a conflictului din Orientul Mijlociu, în spiritul Rezoluţiilor 246 şi 343 ale Consiliului de Securitate al ONU. El regreta că România n-a rupt relaţiile cu Israelul, aşa cum au procedat URSS şi alte ţări socialiste. El a fost nemulţumit că Nicolae Ceauşescu l-a convins pe preşedintele egiptean Anwar Sadat să-l întâlnească pe Menahem Begin, premierul Israelului. Şi mai ales pentru că, după vizita lui Sadat în Israel, s-a deschis pârtia negocierilor şi înţelegerilor de la Camp David, care au dus la pacea dintre Egipt şi Israel. România nu împărtăşea sprijinul dat de Gaddafi unor mişcări teroriste - IRA din Irlanda, ETA din Ţara Bascilor, organizaţiilor islamiste din Filipine. Gaddafi a criticat violent demersurile lui Arafat (33), ale Organizaţiei de Eliberare a Palestinei şi a condamnat Acordurile israelo-palestiniene de la Oslo. Nu întâmplător, fracţiunea palestiniană condusă de Jibril (34), cea mai radicală componentă a mişcării palestiniene, era susţinută din toate puterile de Gaddafi.
Lavinia Betea:
Cum s-au întâlnit prima dată Ceauşescu şi Gaddafi?
Stefan Andrei:
România a stabilit relaţii diplomatice cu Libia în 1974, cu prilejul vizitei lui Ceauşescu, care a continuat atunci să viziteze Siria şi Irakul (35). în vara lui 1973, venind de la Moscova, al doilea om din Libia, maiorul Jalloud (36), s-a oprit la Bucureşti. Şase ceasuri a durat convorbirea lui cu Ceauşescu. A început prin a cere să rupem relaţiile cu Israelul, la fel ca toate celelalte state socialiste din Europa. Ceauşescu a respins, i-a expus principiile noastre, dar nu s-a găsit atunci nicio insulă pe care să iniţiem o colaborare româno-libiană. Atât de supărat a fost Jalloud, încât nici nu i-a mai înmânat lui Ceauşescu invitaţia ce i-o făcuse Gaddafi de-a vizita Libia. In decembrie 1973, Gaddafi l-a primit pe consilierul prezidenţial Mircea Maliţa. Exprimându-şi mirarea că preşedintele Ceauşescu survolează Libia în trecere spre alte ţări, Gaddafi a aflat că acesta nu primise invitaţia lui. Şi-a reînnoit invitaţia prin Maliţa. Aşa s-au cunoscut. Eu l-am însoţit pe Ceauşescu în vizitele efectuate în Libia în 1979 şi 1985 şi-am fost angajat în programul vizitelor lui Gaddafi, în România, în 1981 şi 1983.
Lavinia Betea:
Cunoştea Ceauşescu Cartea verde unde personajul straniu care a fost Gaddafi îşi expunea doctrina?
Stefan Andrei:
La timpul apariţiei, i-am făcut lui Ceauşescu un rezumat al ei. Gaddafi se arăta şi în ea obsedat de consecinţele lipsei de unitate a lumii arabe în „lupta contra imperialismului american şi a sionismului mondial". Gaddafi a făcut însă multe pentru unirea lumii arabe, propunând proiecte statelor vecine — Egiptul, Sudanul, Tunisia sau Siriei şi Marocului. Toate au eşuat. Gaddafi era partizanul unui socialism arab naţionalist. Am vorbit cu Ceauşescu într-o seară despre teoriile lui Gaddafi. Şi am fost amândoi de părere că islamismul este singura religie care se extinde în lume, în special în Africa şi Asia. Că ea atrage îndeosebi populaţia nevoiaşă din ţările în curs de dezvoltare. Nu comunismul îi atrăgea pe aceşti oameni. In toată Africa era un partid comunist în Maroc, altul în Africa de Sud; Partidul Comunist din Sudan fusese strivit de eşuarea loviturii de stat din decembrie 1971. La fel, în Asia. Exista un partid comunist în Japonia. In cea mai numeroasă ţară islamică din lume, Indonezia, partidul comunist a fost distrus prin măsuri bestiale în 1965. Partidul Comunist din India, în ciuda sciziunii, era puternic în anumite regiuni. Iar partide comuniste minore erau în Irak, Siria, Iordania, Liban.
Lavinia Betea:
Procura mult armament Gaddafi de la noi?
Stefan Andrei:
Noi am avut o cooperare economică foarte bună cu Libia. Dezavuat de Occident, Gaddafi a dezvoltat relaţiile cu URSS şi cu ţări socialiste europene. Procura armament mai des din URSS, Cehoslovacia, RDG. De altfel, serviciile speciale ale Libiei erau instruite de securişti est-germani.
Intre interesele Israelului si resursele tarilor arabe
Lavinia Betea:
Dacă mi-aţi povesti despre relaţiile României cu fiecare dintre ţările Americii Latine, Asiei sau Africii, ar rezulta un ciclu de istorii cu finalitate foarte îndepărtată. în ansamblu, care a fost politica României în Orientul Mijlociu, comparativ cu planurile Uniunii Sovietice?
Stefan Andrei:
Planul strategic al sovieticilor era să-şi extindă dominaţia în Orientul Mijlociu asupra ţărilor arabe, începuseră cu Egiptul. Aveau acolo, pe vremea lui Nasser (37), consilieri care hotărau ce să facă egiptenii. Sovieticii aveau influenţă foarte mare şi în Siria. Iar Ceauşescu i-a spus lui Sadat, în aprilie 1972 (38), că soluţia radicală pentru îmbunătăţirea relaţiilor sale şi libertate în negocieri este să se despovăreze de consilierii sovietici. „Cât timp în România au fost consilieri sovietici, noi n-am putut face o politică independentă“, i-a zis el. Sovieticii aveau influenţă şi în Irak. Nu uita că Sadam Hussein (39) primea armament din Uniunea Sovietică, că avea oameni pregătiţi în Uniunea Sovietică. Nu uita că atât Mubarak (40), cât şi Hafez al-Assad (41) au făcut academia de aviaţie militară în Uniunea Sovietică. Mulţi ofiţeri egipteni şi sirieni făcuseră studii militare sovietice.
Lavinia Betea:
Din lecturile mele reiese că România avea un mare atu în zonă - industria petrolieră. Cu legături dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, determinate de industria petrolieră. Atât de vestiţi erau specialiştii români încât, la începutul anilor 1960, însăşi Coreea de Nord a renunţat la expertiza Moscovei în prospecţiunile petrolifere şi a cerut asistenţă României (42).
Stefan Andrei:
In anii 1960-1980, România a fost pe locul doi în lume la exportul pentru utilaj de foraj şi rafinării şi pe locul trei la producţia echipamentelor în branşă.
Lavinia Betea:
Documente recent declasificate arată că România s-a implicat prima dată în problemele regiunii în noiembrie 1956. După ce a pus la dispoziţia ONU forţe pentru menţinerea păcii în criza Suezului, a fost solicitată discret de Israel să medieze tratativele de pace cu Egiptul (43).
Stefan Andrei:
Nu ştiu aceasta. Pentru mine, istoria aceasta începe cu poziţia după „Războiul de şase zile“ din 1967. Atunci, la Moscova, s-a convocat o întâlnire cu reprezentanţii statelor participante la Tratatul de la
Varşovia. La care a venit, surprinzător, şi Tito. Acolo n-a fost stenogramă. Interpretul lui Ceauşescu, Nicu Bujor, lucra la mine în secţie şi mi-a povestit că Tito a cerut ruperea relaţiilor cu Israelul. „Pentru ce am venit aici, că eu sunt ţară nealiniată?, a zis Tito. Am venit aici ca să-i dăm sprijin lui Nasser“. Tito avea cu Nasser relaţii speciale, ca fondatori ai „mişcării de nealiniere" (44). El a fost folosit de lumea arabă ca un fel de mediator către lagărul comunist, în favoarea lumii arabe. Dar el nu subordona relaţiile lui cu ţările arabe relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Dorind, de fapt, avantaje şi de la unii, şi de la alţii — americani, arabi, sovietici, nealiniaţi. Când Tito şi-a făcut propunerea, Ceauşescu s-a îndreptat spre Maurer şi i-a spus: „Noi nu rupem relaţiile cu Israelul". Şi au anunţat acest lucru în comunicat. Toţi ceilalţi le-au rupt. Această poziţie a avut un ecou nefavorabil în multe ţări arabe pentru România. In schimb, a avut un ecou extraordinar pentru Occident, America, Israel. Reţine
un lucru pe care foarte mulţi nu-1 amintesc - tocmai după aceasta a avut loc sesiunea Adunării Generale a ONU pe problemele Orientului Mijlociu. Din partea României a mers Maurer. Iar poziţia noastră cu Israelul a favorizat foarte mult continuarea vizitei lui Maurer în SUA şi întâlnirea cu preşedintele Johnson. Prima reuşită a fost aceasta, că americanii şi-au dat acordul ca preşedinte al Adunării Generale a ONU să devină Corneliu Mănescu. Sovieticii îl susţineau pe Bogdan Labanovski, adjunctul ministrului de Externe al Poloniei. Având sprijinul american, am obţinut uşor sprijinul Marii Britanii. Cum începusem discuţiile pentru vizita din 1968 a lui De Gaulle în România, am primit şi sprijinul Franţei. Până la urmă, şi URSS s-a alăturat celorlalţi membri ai Consiliului Permanent de Securitate al ONU.
Lavinia Betea:
In discuţiile dintre Johnson şi Maurer, premierul român i-a făcut responsabili pe sovietici de provocarea conflictului din Orientul Mijlociu, prin amestec în treburile interne ale ţărilor arabe (45).
Ştiţi ceva mai mult?
Stefan Andrei:
N-am văzut asta în vremea lui Maurer. Dar relaţiile noastre cu ţările arabe au cunoscut cea mai puternică dezvoltare în perioada lui Nicolae Ceauşescu. Şi, mai ales, prin faptul că România n-a mai făcut comerţ, ci a realizat obiective foarte importante. In Libia lucrau în anii ’80 circa 11.000 de români. Rafinării în Iordania şi în Siria, uzine chimice, fabrici de ciment, irigaţii, porturi maritime, exploatări piscicole... Din punct de vedere politic trebuie spus că până la urmă - cu excepţia lui Gaddafi, care făcea uneori glume răutăcioase la adresa faptului că avem relaţii cu Israelul - noi jucam foarte mult cartea palestiniană, care era numitorul comun al ţărilor arabe. Legătura noastră specială cu Arafat, cu OEP (46), cu organizaţiile palestiniene, a fost vector foarte important în relaţiile noastre cu ţările arabe. Iar când avea loc o răcire a relaţiilor României cu una dintre ţările arabe, OEP ne ajuta foarte mult. Arafat mergea şi ne apăra cauza. Prima întâlnire dintre Arafat şi Ceauşescu a avut loc la Cairo, în aprilie 1972 (47). Eu am organizat-o.
Lavinia Betea:
Cum?
Stefan Andrei:
Printr-un consilier al ambasadei, pe care-1 chema Căruntu, am aflat că el se află acolo. Am vorbit cu Ceauşescu, am obţinut aprobarea lui şi, prin acel consilier, l-am contactat. Am organizat întâlnirea dintre Ceauşescu şi Arafat unde-a participat şi Faruk Kaddumi (48), secretarul lor pentru probleme internaţionale. Arafat a venit sentimental, plângând. „Suntem o ţară fără paşaport", zicea el. Şi că vrea să fie sprijinit de România. Discuţia a fost de principiu, de vreo 40 de minute, urmând, zicea Ceauşescu, să ne vedem la Bucureşti. A venit, au discutat mai mult. Eram deja secretar al Comitetului Central şi participam şi eu.
Lavinia Betea:
Urmărind primirile şi vizitele lui Ceauşescu în străinătate, reiese că acesta se întâlnea cu Arafat, cu liderul iordanian, algerian, libian, tunisian, sirian şi irakian. Cât interes pentru conciliere şi cât pentru resursele şi pieţele lumii arabe?
Stefan Andrei:
E mai complicat. Problema este că nu au fost numai comerciale relaţiile cu ei. întotdeauna, noi am avut în vedere că există o mare comunitate de români în Israel şi nu ne era indiferentă soarta acestora în condiţiile unui război între Israel şi ţările arabe. In al doilea rând, am considerat că ţările arabe sunt unite prin faptul că sunt dezunite. Acesta e specificul lumii arabe. Şi că singurul punct de reazem în care toţi arabii, într-o formă sau alta, îşi exprimă solidaritatea, sunt palestinienii. Care sunt consideraţi, de toţi ceilalţi, ca arabi prigoniţi, persecutaţi...
Note:
32 Decesul lui Muammar el-Gaddafi a fost anunţat în 20 octombrie 2011.
33 Yasser Arafat (1929-2004), lider politic palestinian. A condus Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (1969-2004). A fost primul preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene (1996-2004). împreună cu Shimon Peres şi Yitzhak Rabin, a primit Premiul Nobel pentru Pace (1994).
34 Ahmed Jibril (n. 1938), politician palestinian. Lider al aripii extremiste de stânga a mişcării de eliberare a palestinienilor. A întemeiat Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei.
35 în perioada 12-21 februarie 1974, Nicolae Ceauşescu a vizitat mai multe state arabe, astfel: 12-14 februarie - Libia, 14-17 februarie — Liban, 17-19 februarie - Siria, 19-21 februarie - Irak.
36 Abdessalam Jalloud (n. 1944), om de stat libian. S-a aflat la conducerea Guvernului Libiei între 1972 şi 1977. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gaddafi, Jalloud a fost responsabil cu exploatarea petrolului, la începutul anilor 1970.
37 Gamal Abdel Nasser (1918-1970), colonel, om de stat egiptean, în 1952, colonelul Nasser şi Muhammad Naguib au declanşat „revoluţia egipteană", prin care a fost înlăturat regimul monarhic. A fost al doilea preşedinte al Egiptului (1956-1970). Promotor al pan-arabismului, Nasser a fost o figură centrală în istoria modernă a Orientului Mijlociu. A devenit un erou al lumii arabe după ce a decis naţionalizarea Canalului Suez (1956). A fost unul dintre liderii „mişcării de nealiniere".
38 în perioada 2-6 aprilie 1972, Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită de stat în Egipt.
39 Saddam Hussein (1937-2006), lider politic de origine irakiană, între 1979 şi 2003 a deţinut funcţia de preşedinte al Irakului. In timpul mandatului său, Irakul a fost implicat în război împotriva statului vecin Iran (1980-1988), a Kuweitului şi a Statelor Unite şi a aliaţilor săi (Războiul din Golf, 1990-1991). A fost înlăturat de la putere, judecat pentru crime împotriva umanităţii, condamnat la moarte şi executat.
40 Hosni Mubarak (n. 1928), ofiţer de armată, om de stat egiptean. A ocupat funcţia de preşedinte al Egiptului, în perioada 1981-2011. Inlăturat de la putere în urma unei revolte populare, se află în prezent în arest şi este judecat pentru crime împotriva protestatarilor egipteni.
41 Hafez al-Assad (1930-2000), general, om de stat sirian. A condus Siria, în calitate de preşedinte, în perioada 1971-2000. Intre 1970 şi 1971 a ocupat funcţia de prim-ministru.
42 Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (în engleză, The Organization of the Petroleum Exporting Countries - OPEC) reprezintă interesele următoarelor state: Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Venezuela. Din 1965 are sediul central la Viena.
43 Larry Watts, op. cit., p. 296.
44 „Mişcarea de nealiniere" este o organizaţie interguvernamentală a statelor care resping înregimentarea în blocuri politico-militare. A fost întemeiată la Belgrad, în 1961, la iniţiativa lui Jawaharlal Nehru, prim-ministrul Indiei, Gamal Abdel Nasser, preşedintele Egiptului, şi Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei.
45 Larry Watts, op. cit., pp. 296-300.
46 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a fost înfiinţată la 2 iunie 1964 la Ierusalim, din iniţiativa statelor arabe. Scopul organizaţiei a fost reprezentarea politică a palestinienilor şi lupta armată împotriva Israelului. In 1993, prin Acordurile de la Oslo, OEP a recunoscut Israelul.
47 în perioada 2-6 aprilie 1972, Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită în Egipt.
48 Faruk Kaddumi (n. 1931), lider politic palestinian. A fost unul dintre fruntaşii mişcării palestiniene Fatah. Printre altele, a fost Secretar General al Comitetului Central al Fatah. Din 1973 a devenit şeful departamentului Politici al OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), funcţie similară cu a unui ministru de Externe. In anii 1990 a intrat în dezacord cu liderii palestinieni favorabili unei înţelegeri cu statul Israel.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu