miercuri, 29 iulie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (25)


STEPHEN BAXTER




Noua ordine mondială


M-am întors la reşedinţa noastră în jurul orei şase după-amiază. Am intrat strigând salutări şi i-am găsit pe cei din grupul meu în fumoar. Morlocul încă era absorbit de însemnărilor sale – părea că încearcă să reclădească întregul ansamblu al acestei ştiinţe viitoare a Mecanicii Cuantice din propria lui memorie imperfectă – dar sări în sus când am intrat.
— L-ai găsit? Pe Gödel?
— Da, i-am zâmbit eu. Şi – într-adevăr – ai avut dreptate! I-am aruncat o privire lui Filby, însă sărmanul bătrânel moţăia cu capul pe o revistă şi nu ne putea auzi.
— Cred că Gödel are nişte Plattnerită.
— Ah! Făcu Nebogipfel.
Faţa Morlocului rămase la fel de inexpresivă ca de obicei, dar lovi cu un pumn în cealaltă palmă, într-un gest vădit uman. Atunci există o speranţă.
Moses se îndreptă către mine şi îmi oferi un pahar cu ceea ce se dovedi a fi whisky cu apă. Am sorbit recunoscător din băutură, căci ziua rămăsese la fel de toridă precum fusese dimineaţa.
Acum, Moses veni ceva mai aproape; ne-am aplecat toţi trei capetele unul lângă altul şi am discutat în şoaptă.
— Şi eu am ajuns la o concluzie, rosti Moses.
— Care?
— Că realmente trebuie să scăpăm de-aici – prin orice mijloace posibile!
Moses îmi relată cum decursese ziua sa. Plictisit de izolare, îi atrăsese în discuţii pe tinerii militari care ne păzeau. Unii dintre ei erau soldaţi, alţii însă erau ofiţeri; şi toţi aceia care aveau sarcina de a ne proteja, precum şi alte îndatoriri în acest campus ştiinţific, erau destul de inteligenţi şi de bine educaţi. Se părea că îl plăcuseră pe Moses şi îl invitaseră la un han din preajmă – Queen 's Arms, din Queen's Gate Mews – iar mai târziu făcuseră o plimbare cu ricşele până în West End. Pe parcursul a câtorva pahare, aceşti oameni tineri se simţiseră în mod evident în largul lor, dezbătându-şi ideile – şi vorbind cu acest străin din trecut despre concepţiile lor referitoare la noul Stat Modern.
În ceea ce mă privea, eram încântat că Moses părea să lase deoparte timiditatea şi că manifesta interes faţă de lumea în care ne aflam. Am ascultat cu fascinaţie ceea ce avea de spus.
— Tinerii ăştia sunt extraordinar de agreabili, rosti Moses. Competenţi, practici. În mod clar curajoşi! Însă viziunile lor...
Marele concept al viitorului – aflase Moses – avea să fie Planificarea. Când Statul Modern avea să fie clădit, după cum stabilea Britania victorioasă şi aliaţii săi, o Autoritate de Control al Mării şi Aerului urma să intre în posesia efectivă a tuturor porturilor, minelor de cărbune, sondelor de petrol, centralelor electrice şi zăcămintelor. În mod similar, o Autoritate de Control al Transportului avea să preia şantierele navale ale lumii şi să le orienteze de la fabricarea vaselor de război la realizarea cu duiumul a cargoboturilor de oţel. O Autoritate Aliată de Control al Materiilor Prime urma să organizeze producţia de fier, oţel, cauciuc, metale neferoase, bumbac, lână şi alte substanţe vegetale. Iar Autoritatea de Control al Hrănii...
— Ei bine! Rosti Moses. Ai prins ideea. Reprezintă sfârşitul proprietăţii, pricepi. Toate resursele vor fi stăpânite de noul Stat Aliat Mondial. Resursele lumii vor fi puse să conlucreze. În cele din urmă, pentru refacerea zonelor afectate de război, iar mai târziu, pentru progresul Umanităţii. Totul planificat, înţelegi, de un Consiliu atotînţelept şi atotştiutor – care, fiindcă tot veni vorba, se va alege singur!
— În afară de acest ultim aspect, nu sună chiar atît de rău am cugetat eu.
— Poate – însă această Planificare n-are de gând să se oprească la resursele materiale ale planetei. Include şi resursele umane. Abia aici încep problemele. În primul rând e vorba de comportament. Se uită la mine. Aceşti tineri nu privesc înapoi, către vremurile noastre, cu prea multă îngăduinţă. Suferim de o „profundă laxietate a conduitei private” – aşa am fost informat! Aceşti oameni noi s-au întors pe cealaltă cale: către o austeritate severă, mai ales în privinţa dorinţelor sexuale. Îndeletnicirile decente – aceasta este la ordinea zilei!
Am simţit o săgeată de nostalgie.
— Îmi închipui că ăsta-i un semn de rău augur pentru viitorul lui Empire din Leicester Square.
— L-au închis deja! L-au demolat! Ca să facă loc pentru Biroul de Planificare al Căilor Ferate.
Şi se merge şi mai departe. În etapa următoare, măsurile vor deveni ceva mai active. Vom asista la eliminarea nedureroasă a „celor mai jalnice soiuri de handicapaţi” – acestea nu-s vorbele mele – şi, de asemenea, la sterilizarea unor persoane ce altminteri ar transmite tendinţe care sunt, citez, „clar indezirabile”.
În unele regiuni ale Britaniei, se pare, acest proces de purificare a început de pe acum. Există un tip de gaz numit kinetogenul lui Pabst...
Ei bine, poţi să-ţi dai seama că demarează controlarea eredităţii rasiale a Umanităţii.
— Hmm, am făcut eu. Nutresc o neîncredere profundă faţă de o asemenea normalizare. Oare este de dorit, realmente, ca viitorul speciei umane să fie filtrat prin „toleranţa” englezului din 1938? Oare umbra sa lungă trebuie să se întindă prin milioanele de ani ce au să vină?
— Totul este Planificare, pricepi, rosti Moses. Şi zic ei, singura alternativă este o recădere în barbarismul haotic, către dispariţia finală.
— Dar oamenii – oamenii moderni – chiar sunt capabili de asemenea fapte epocale?
— În mod neîndoios, spuse Moses, vor exista vărsări de sânge şi conflicte de dimensiuni încă nebănuite – chiar şi după criteriile acestui război stupid şi atroce – când majoritatea lumii se va împotrivi impunerii de către aceşti tehnocraţi aliaţi a unui plan eronat.
Am întâlnit privirea lui Moses şi am recunoscut acolo o anumită furie justificată, o mânie faţă de nebunia omenirii, de care era cuprins propriul meu alter ego mai tânăr. Întotdeauna mă arătasem sceptic faţă de progresul, cu voie sau fără voie, al civilizaţiei, deoarece îmi dădea impresia unui edificiu instabil care, într-o zi, trebuia să se năruiască peste capetele smintite ale creatorilor săi; iar această poveste despre Statul Modern pe care o auzisem de o bucată bună de vreme îmi părea cea mai cumplită nerozie, în afară de războiul actual! Era ca şi cum aş fi putut să-i citesc gândurile lui Moses în ochii lui cenuşii – se eliberase de spaimele sale şi devenise o versiune mai tânără şi mai îndârjită a mea – iar în acel moment m-am simţit mai aproape de el decât în oricare altă clipă de când ne întâlniserăm.
— Ei bine, atunci, am rostit eu, problema este hotărâtă. Nu cred că vreunul dintre noi poate tolera un asemenea viitor.
Moses scutură din cap, Nebogipfel părea să fie de acord, iar în ceea ce mă privea, mi-am reînnoit decizia de a pune capăt acestei chestiuni a călătoriei în timp odată pentru totdeauna
— Trebuie să scăpăm. Dar cum...
Şi exact atunci, chiar înainte să pot termina propoziţia, casa se zgudui.
Am fost trântit la pământ, aproape lovindu-mă cu capul de birou. În străfundurile pământului răsună un tunet – o bubuitură surdă, ca atunci când trânteşti o uşă. Lămpile pâlpâiră, însă nu se stinseră. Pretutindeni în jurul meu se înălţau ţipete – sărmanul Filby gemu – şi am auzit ţiuitul de sticlă şi trosnetele mobilelor ce se prăbuşeau.
Clădirea păru să se aşeze. Tuşind, fiindcă în aer se ridicase o cantitate neobişnuită de praf, m-am căznit să mă ridic în picioare.
— Toată lumea e teafără? Moses? Morlocule?
Moses deja se întorsese pentru a-l ajuta pe Nebogipfel. Morlocul nu părea să fie rănit, însă fusese prins sub un corp de bibliotecă ce căzuse.
I-am lăsat pe ei şi m-am uitat după Filby. Bătrânelul avusese noroc; nici măcar nu fusese aruncat din fotoliul său. Acum era în picioare şi se îndrepta către fereastră, care fusese crăpată dintr-o parte în cealaltă.
Am ajuns la el şi i-am cuprins cu braţele umerii gârboviţi.
— Filby, scumpul meu prieten – haide!
El însă mă ignoră. Ochii săi urduroşi şiroiau de lacrimi, iar chipul îi era mânjit cu o pojghiţă de colb. Ridica un deget încovoiat înspre fereastră
— Priveşte!
M-am aplecat mai aproape de geam. Blocând cu mâna reflecţiile de la lămpile electrice. Proiectoarele Aldis ale Trăncănitoarei muriseră. Ia fel ca multe dintre felinarele stradale. Am văzut oameni fugind, zăpăciţi – o bicicletă abandonată, un soldat cu masca pe faţă trăgând focuri în aer... iar acolo, ceva mai la distanţă, se putea observa un puţ de lumină intensă – o lance verticală de pulbere purtată de aer; cuprindea o intersecţie a străzilor, nişte case şi un colţ din Hyde Park. Oamenii stăteau în strălucirea sa orbitoare, clipind ca bufniţele şi acoperindu-şi chipurile cu mâinile.
Lancea scânteietoare era lumina zilei. Domul fusese spart.


Asaltul german asupra Londrei


Uşa ce dădea în stradă atârna de balamalele sale, în mod cert deschisă de zguduitură. Nu rămăsese nici ţipenie din soldaţii care fuseseră puşi să ne păzească – nici măcar credinciosul Puttick. De dincolo de ansamblul de clădiri, am auzit tropăitul oamenilor care fugeau, ţipete şi strigăte furioase, ţiuitul unor fluierături şi am putut să simţim mirosul prafului, al fumului şi al corditei. Crâmpeiul de lumină de iunie, strălucitoare şi tăioasă, atârna deasupra tuturor; locuitorii acestei Londre închistate clipeau ca nişte cucuvele deranjate, năuciţi şi înspăimântaţi. Moses mă bătu pe umăr.
— Haosul ăsta n-o să dureze mult. Acum este şansa noastră.
— Foarte bine. O să mă duc după Nebogipfel şi Filby. Tu adună nişte provizii din casă...
— Provizii? Ce fel de provizii?
Mă cuprinse nerăbdarea şi iritarea: oare ce neghiob ar pleca în timp echipat numai cu un halat de casă şi o pereche de papuci?
— Oh – lumânări. Şi chibrituri! Cât de multe găseşti. Orice poate servi ca armă – un cuţit de bucătărie, dacă ceva mai bun nu există.
— Ce altceva – ce altceva?
— Camfor, dacă avem, am reluat după o clipă. Rufărie de corp! Umpleţi buzunarele cu chestii d-astea...
El încuviinţă din cap.
— Am înţeles. O să fac o boccea...
Se întoarse din faţa uşii şi se îndreptă spre bucătărie.
Eu am dat fuga înapoi în fumoar. Nebogipfel îşi pusese şapca lui de şcolar. Îşi adunase însemnările, iar acum le băga într-un dosar din carton. Filby – bietul diavol bătrân – era pe jos. În genunchi, sub tocul ferestrei! Îşi ţinea genunchii osoşi lipiţi de pieptul costeliv, iar mâinile în dreptul feţei, precum garda unui boxer.
M-am aplecat lângă el.
— Filby! Filby, dragă amice...
M-am întins în direcţia sa, însă el se feri de mine.
— Trebuie să vii cu noi. Aici nu eşti în siguranţă.
— În siguranţă? Şi cu tine voi fi mai în siguranţă? Ei? Tu... scamatorule, şnapanule! Ochii lui, năpădiţi de lacrimi din pricina colbului, erau lucitori, ca nişte ferestre, şi îmi aruncă acele cuvinte de parcă ar fi fost cele mai cumplite ocări ce puteau fi închipuite: Te ţin eu minte – ne-ai speriat de moarte pe toţi cu acea glumă afurisită cu fantoma, de Crăciun. Ei bine. Acum nu mă mai las păcălit!
M-am abţinut să nu-l scutur.
— Vino-ţi în fire, omule! Călătoria în Timp nu este un truc – şi, în mod cert, nici acest război disperat al vostru!
Am simţit o atingere pe umăr. Era Nebogipfel; degetele sale palide păreau să licărească în crâmpeiele de lumină solară ce pătrundeau prin geam.
— Nu avem cum să-l ajutăm; spuse el blând.
Acum, Filby îşi lăsase capul în mâinile sale tremurânde, cu pete de bătrâneţe, şi eram convins că nu mai era în stare să mă audă.
— Dar nu putem să-l lăsăm aşa!
— Ce vrei să faci – să-l readuci în 1891? Acel 1891 de care îţi aminteşti tu nu mai există – decât dincolo de o dimensiune intangibilă.
În acel moment, Moses dădu buzna în fumoar, ţinând în mână o raniţă mică şi burduşită; îşi pusese epoleţii, iar la brâu îi atârna masca de gaze.
— Sunt gata, zise el printre dinţi.
Nebogipfel şi cu mine n-am reacţionat imediat, iar Moses se uită la noi, de la unul la celălalt.
— Ce este? Ce mai aşteptaţi?
Am întins mâna şi am strâns umărul lui Filby. Cel puţin el nu se opuse, şi am considerat asta drept o ultimă fărâmă de contact prietenesc dintre noi.
A fost cea din urmă oară când l-am văzut.

Ne-am uitat pe stradă. În amintirile mele, aceasta fusese o zonă relativ liniştită a Londrei, însă astăzi oamenii năvăleau pe Queen's Gate Terrace, alergând, împiedicându-se, lovindu-se unii de alţii. Bărbaţii şi femeile se scurgeau pur şi simplu în valuri de la casele şi locurile lor de muncă. Cei mai mulţi dintre ei aveau capetele ascunse sub măşti de gaze. Însă acolo unde puteam vedea chipuri, citeam durere, amărăciune şi spaimă.
Copiii păreau să fie pretutindeni, cei mai mulţi în uniforme mohorâte, cu măşti de gaze mici, făcute pe mărimea lor; era limpede că şcolile fuseseră închise. Copiii rătăceau pe străzi, plângând după părinţii lor; m-am gândit la jalea unei mame care îşi căuta odrasla în acest nesfârşit furnicar clocotitor, aşa cum devenise Londra, iar imaginea îmi stârni oroare.
Unii dintre oameni purtau accesoriile unei zile de lucru – serviete şi genţi de mână, obişnuite şi inutile – iar alţii deja adunaseră sarcini cu obiecte din casă şi le ţineau în valize pântecoase sau înfăşurate în draperii şi cearşafuri. Am văzut un bărbat uscăţiv şi nervos care se poticnea cu un enorm şifonier, plin, fără îndoială, cu lucruri de preţ, echilibrat între ghidonul şi şaua unei biciclete. Roata bicicletei se izbea de spinările şi picioarele oamenilor.
— Haide! Haide! Răcnea bărbatul spre cei din faţa lui.
Nu rămăsese nici urmă de autoritate sau supraveghere. Dacă existaseră poliţişti sau soldaţi, pesemne că fuseseră copleşiţi – ori îşi rupseseră însemnele şi se alăturaseră exodului. Am văzut un bărbat în uniforma Armatei Salvării, care stătea pe o scară şi zbiera:
— Eternitate! Eternitate! Moses indică într-o direcţie.
— Priveşte! Domul este spart spre răsărit, către Stepney. S-a zis cu impenetrabilitatea acestui miraculos Plafon!
Am observat că avea dreptate. Se părea că o bombă gigantică perforase o imensă gaură în cochilia de beton, în apropierea orizontului estic. Deasupra acelei răni principale. Domul plesnise precum carapacea unui ou, iar o uriaşă fâşie neregulată de văzduh albastru era vizibilă, aproape până la zenitul Domului. Puteam să văd că pagubele încă nu încetaseră, căci de sus ploua cu bucăţi de zidărie – unele de mărimea unor case – peste toată această parte a oraşului, şi am ştiut că stricăciunile şi pierderile de vieţi de pe pământ trebuie că erau însemnate.
La mare distanţă – către Nord, am avut impresia – am auzit o serie de bubuituri înfundate, precum paşii unui gigant. Pretutindeni în jur, aerul era înţesat de urletele sirenelor – „ulla, ulla, ulla” – şi de cumplitele vaiere ale Domului spart de deasupra noastră.
M-am închipuit privind în jos de la nivelul Domului, spre o Londră transformată, în câteva momente, dintr-un oraş înspăimântat, dar funcţional, într-un cazan de haos şi teroare. Toate drumurile ce se îndreptau spre Vest, Sud, ori Nord, la depărtare de breşa Domului, aveau să fie acoperite de puhoaiele de refugiaţi, fiecare punct din acest vălmăşag reprezentând o făptură umană – un copil rătăcit, un părinte sau un soţ neconsolat – o fărâmă de suferinţă fizică şi de mizerie.
Moses trebui să ţipe pentru a acoperi cacofonia străzii:
— Domul ăsta blestemat o să se prăbuşească peste noi toţi, dintr-un minut în altul!
— Ştiu, trebuie să ajungem la Colegiul Imperial. Hai – foloseşte-ţi umerii! Nebogipfel, ajută-ne, dacă poţi.
Am păşit în mijlocul drumului aglomerat. Noi trebuia să mergem către Est, împotriva şuvoiului gloatei. Nebogipfel, în mod limpede năucit de lumina zilei, aproape că se trezi trântit la pământ de un bărbat care alerga – având o faţă rotundă şi purtând un costum cu epoleţii pe deasupra – şi care agită pumnul spre Morloc. După acest incident, Moses şi cu mine l-am ţinut pe Morloc între noi, fiecare strângând într-un pumn câte un braţ slăbănog. Ne-am ciocnit cu un biciclist, aproape răsturnându-l de pe vehiculul său: el ţipă la mine, incoerent, şi dădu să mă lovească cu pumnul osos, de care eu m-am eschivat: apoi se împletici în menghina oamenilor din spatele meu, cu cravata aruncată peste umăr. Apoi apăru o femeie grasă, care ne împinse în spate pe stradă, trăgând după ea un covor făcut sul; fusta i se ridicase dincolo de genunchi, iar gambele îi erau mânjite de praf. La fiecare câţiva iarzi, se aşeza cu picioarele pe covorul ei un alt refugiat, sau trecea peste el roata unei biciclete, iar femeia se poticnea; purta masca de gaze, şi am putut să desluşesc cum lacrimile i se adunau în spatele sticlelor, în vreme ce se lupta cu acel morman nerezonabil şi dificil, care era atât de important pentru ea.
Unde vedeam câte un chip uman, nu mi se părea chiar atât de rău, căci puteam să nutresc un pic de sentiment de camaraderie pentru acest funcţionar cu ochii roşii sau pentru acea vânzătoare obosită. Însă cu măştile de gaze şi acea iluminaţie fărâmiţată şi adumbrită, gloata devenise anonimă şi insectilă; era ca şi cum aş fi fost transportat iarăşi de pe Pământ pe vreo îndepărtată planetă a coşmarurilor.
Acum se auzi din nou un sunet – un ţiuit subţire şi monoton care străpunse aerul. Am avut impresia că venea prin breşa de la Est. Mulţimea din jurul meu păru să se oprească din acea vânzoleală, de parcă ar fi ascultat. Moses şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, nedumeriţi de semnificaţia acestei ameninţătoare desfăşurări a lucrurilor.
Şuieratul încetă.
În tăcerea care urmă, un singur glas rosti un strigăt:
— Proiectil! Este un proiectil de fragmentaţie...
Acum ştiam ce reprezentau paşii îndepărtaţi ai gigantului de la Nord: era aterizarea unui baraj de artilerie.
Răgazul de linişte luă sfârşit. În preajma noastră erupse panica, mai turbată decât oricând. M-am aplecat peste Nebogipfel şi l-am apucat de umeri pe Moses: fără alte preparative, i-am trântit pe amândoi la pământ, iar un şir de oameni se împiedicară împrejurul nostru, acoperindu-ne cu trupurile lor calde, palpitânde. În acea ultimă clipă, în vreme ce membrele se loveau de faţa mea, am putut să aud glasul ascuţit al acelui bărbat din Armata Salvării, încă ţipându-şi chemarea:
— Ee-ternitate! Ee-ternitate!
Iar apoi se produse o străfulgerare, strălucitoare chiar şi sub movila de carne, şi un tresăltat al solului. Am fost azvârlit în sus, m-am pocnit cap în cap cu cineva, apoi m-am prăvălit la pământ, rămânând o clipă fără cunoştinţă.



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu