Mihail Zoscenko
Judecătorul se uită ţintă la acuzaţi. Sînt doi — soţ şi soţie. Au fost prinşi făcînd basamac.
— Ei bine — întreabă judecătorul — va să zică dumneata, acuzat, te consideri nevinovat?
— Nevinovat — răspunde acuzatul. Toată vina o poartă ea. Ea să răspundă. Eu nu ştiu nimic...
— Cum vine asta? întreabă mirat judecătorul.
Dumneata stai cu soţia în aceeaşi casă şi nu ştii nimic? Nu ştii nici măcar cu ce se îndeletniceşte soţia dumitale?...
— Nu ştiu, cetăţene judecător... Numai ea singură...
— Ciudat! zise judecătorul. Acuzată, dumneata ce ai de spus?
— Aşa e, cetăţene judecător, aşa e... Numai eu sînt vinovată... Pe mine să mă pedepsiţi... El n-are nici un amestec...
— Cetăţeană — îi zice judecătorul — dacă vrei să-ţi scoţi basma curată bărbatul, e-n zadar. Tribunalul tot o să se lămurească... Aşa nu faci decît să-ntîrzii procesul... Gîndeşte-te şi dumneata: nu pot să te cred că soţul, care stă în aceeaşi casă, nu ştie nimic... Ce, nu trăieşti cu el?
Acuzata nu răspunde. Soţul dă bucuros din cap.
— Nu trăiesc cu ea — zice el. Asta e, că nu trăiesc eu ea.
Unii îşi închipuie că trăiesc, dar nu-i adevărat... Ea e singura vinovată...
— Adevărat? o întreabă judecătorul pe acuzată.
— Adevărat...
Pedepsiţi-mă numai pe mine, că el n-are nici o vină.
— Care va să zică, nu trăiţi împreună? zice judecătorul.
Ce, nu v-aţi potrivit la caracter?
Acuzatul încuviinţează cu un semn din cap.
— Nu ne-am potrivit la caracter, cetăţene judecător. Şi apoi...
Dînsa e şi mai bătrînă ca mine, şi...
— Adică cum mai bătrînă? întreabă acuzata.
Sîntem de aceeaşi vîrstă, cetăţene judecător... Eu îs mai mare numai cu o lună, atît.
— Adevărat — zice acuzatul — numai cu o lună...
Spune adevărul, cetăţene judecător... Dar la o femeie, o lună e ca un an... La patruzeci de ani...
— Nici n-am încă patruzeci.
Minte, cetăţene judecător!
— N-ai, e drept, dar la o femeie şi treizeci şi nouă de ani e o vîrstă...
Aproape de patruzeci, mai încărunţeşte şi părul, şi afară de asta...
— Ce, afară de asta? sare indignată acuzata.
Hai, spune! Ia să nu mă faci de rîs în faţa oamenilor! Ce, afară de asta?
Judecătorul zîmbeşte.
— Lasă, Marusecika... Zic şi eu aşa.
Ziceam că, afară de asta... nu mai e nici pielea cum a fost, la patruzeci de ani ies zbîrcituri...
Nu trăiesc cu ea, cetăţene judecător...
— A, aşa? ţipă acuzata. Nu ţi-o fi plăcînd pielea?
Nu-ţi plac zbîrciturile, javră ce eşti? Vrei să mă faci de rîs în faţa oamenilor...
Minte, cetăţene judecători! Trăieşte cu mine, nemernicul! Trăieşte! Alambicul el l-a cumpărat...
Eu îmi fac sînge rău pentru dînsul, ticălosul, vreau să-l scot basma curată, şi dumnealui! Mă face de rîs... Să ne pedepsească pe amîndoi...
Acuzata plînge, suflîndu-şi cu zgomot nasul în batistă.
Acuzatul se uită buimac la nevastă-sa. Pe urmă, dă a deznădejde din mînă:
— Muierea tot muiere... A dracului... Fie, cetă-ţene judecător... Sînt vinovat şi eu... Fie... U-u, ticăloasa!
Judecătorul se consultă cu asesorii...
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu