luni, 27 iulie 2015

Darling Lilly (24)


Michael Connelly




Pierce ştia că trebuia să o sune pe Nicole, să-i explice că poliţia îl considera un criminal şi că exista posibilitatea să percheziţioneze casa în care locuiseră împreună.
La gândul ăsta îl apucă iar greaţa. Privi în jos, către coşul de gunoi. Se ridică să ia nişte apă sau o cutie de Coke, când cineva bătu la uşă.

Charlie Condon băgă capul în birou, prin uşa întredeschisă. Radia.
— Ai reuşit, omule! Ai reuşit, pe toţi dracii!
Pierce înghiţi în sec şi încercă să se desprindă de gândurile care-l frământau.
— Am reuşit cu toţii, spuse el. Unde e Goddard?
Condon intră şi închise uşa. Pierce observă că şampania pe care o băuse îl făcuse să-şi slăbească nodul de la cravată.
— E în biroul meu, vorbeşte la telefon cu avocatul.
— Credeam că Bechy e avocata lui.
— E avocată, dar nu avocat-avocat, dacă mă înţelegi.
Lui Pierce îi era greu să-l asculte pe Condon, pentru că în minte îi reveneau gânduri legate de discuţia cu Langwiser.
— Vrei să auzi oferta lui de deschidere?
Pierce ridică privirea spre Condon şi încuviinţă.
— Vrea să intre cu douăzeci de milioane eşalonate pe patru ani. Vrea douăsprezece puncte şi nu doreşte funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie.
Pierce izgoni din minte imaginea lui Renner şi se concentră asupra feţei zâmbitoare a lui Condon.
— Nu e rău, Charlie.
— Nu e rău?!? E grozav!
— Ei bine, e numai o ofertă de deschidere. Trebuie să se poată mai bine.
— Ştiu. Aşa va fi. Voiam să verific vreo două lucruri cu tine. Unu, funcţia de preşedinte. Ţii la asta?
— Nu, dacă nici tu nu ţii.
Condon era preşedintele consiliului director al companiei, dar Pierce avea controlul asupra companiei. Condon deţinea zece procente, alţi investitori opt procente – şi alte zece procente angajaţii. Restul de şaptezeci şi două de procente îi aparţineau lui Pierce. Faptul de a-i da lui Goddard funcţia de preşedinte într-un consiliu mai mult de formă şi de consiliere nu era cine ştie ce.
— Eu zic să i-l dăm, să-l facem fericit, spuse Condon. Dar, cum rămâne cu procentele? Dacă îl fac să investească douăzeci de milioane în trei ani, îi dai procentele?
Pierce clătină din cap.
— Nu. Diferenţa dintre zece şi doisprezece la sută ar putea fi echivalentul a câteva sute de milioane de dolari. Păstrez procentele. Trebuie să ne dea minimum optsprezece milioane pe trei ani, altfel îl trimiţi înapoi la New York.
— E un ordin cam…
— Uite ce e, am vorbit despre asta? Rata noastră de consum în momentul ăsta e de trei milioane pe an. Dacă vrem să ne extindem şi să ne păstrăm avantajul în faţa concurenţei, va trebui să dublăm cifra. Du-te şi rezolvă.
— Îmi dai numai fotoliul de preşedinte pentru a negocia.
— Nu, ţi-am dat să negociezi invenţia deceniului. Charlie, tu ai văzut ochii tipului după ce am aprins din nou luminile? Nu e doar agăţat. E gata de pus în tigaie. Aşa că du-te, încheie afacerea şi asigură primul cec. Să obţii şase milioane pe an. Ne sunt absolut necesare. Dacă vrea să călătorească împreună cu noi, atât costă biletul.
— Bine, o să le obţin. Dar trebuie să participi şi tu la discuţii, eşti mai bun decât mine.
— Nu prea cred.
Condon părăsi încăperea şi Pierce rămase singur cu gândurile sale. Trecu din nou în revistă tot ce îi spusese Langwiser. Renner urma să îi scotocească prin locuinţă şi maşină. De data asta oficial, legal. Căuta probabil dovezi de dimensiuni mici, uitate după transportarea unui cadavru. Se hotărî să-şi analizeze situaţia aşa cum ar fi analizat un experiment din laborator. De la bază către vârf. Te uiţi într-un sens, apoi te întorci şi te uiţi şi în sensul celălalt. Faci totul bucăţele şi le cercetezi cu lupa.
Scoase carneţelul şi notă elementele principale ale discuţiei lui cu Langwiser pe o pagină nouă.
Căutare: apartament
 Amalfi
 maşină – a doua oară – dovezi materiale 
birou/laborator?

Retur pentru mandatul de percheziţie: amprente.
Peste tot – parfum.

Fixă pagina cu privirea, dar nu îi veniră în minte nici răspunsuri şi nici întrebări noi. În cele din urmă rupse pagina, o mototoli şi o aruncă spre coşul de gunoi din colţul încăperii, dar nu-l nimeri. Se lăsă pe spate şi închise ochii. Ştia că trebuie să o sune pe Nicole, pentru a o preveni. Poliţia avea să vină şi să caute peste tot: lucruri de-ale lui sau de-ale ei, nu conta. Nicole ţinea foarte mult la intimitatea ei. Intruziunea avea să o deranjeze enorm, iar explicaţiile lui ar fi redus şi mai mult şansele unei împăcări.
— O, Doamne, spuse el, ridicându-se.
Ocoli biroul şi ridică hârtia mototolită. În loc să o arunce în coşul de gunoi, o luă şi se întoarse la birou, încercând să o netezească.
— Să nu crezi nimic, spuse el.
Cuvintele de pe hârtia boţită îl sfidau. Nu însemnau nimic. O mototoli din nou cu intenţia să o arunce, când îi veni în minte ceva. Desfăcu din nou hârtia şi se uită la unul dintre rândurile pe care le scrisese:

Maşină – a doua oară – dovezi materiale.

Să nu crezi nimic. Asta însemna să nu creadă că prima dată poliţia îi scotocise prin maşină. Brusc se învioră. Dacă nu poliţia îi căutase prin maşină, atunci cine?
Următoarea legătură deveni evidentă. De unde ştia că maşina îi fusese percheziţionată? Nu avea certitudinea. Ştia un singur lucru: cineva fusese în interiorul maşinii lui cât timp fusese parcată pe alee. Lumina de sus fusese modificată. Oare îi fusese percheziţionată maşina?
Îşi dădu seama că se pripise acuzându-l pe Renner că îi percheziţionase maşina. N-avea nicio dovadă, nici măcar vreun indiciu. Ştia un singur lucru: cineva fusese în maşină. Acest adevăr îi permitea să facă o seamă de presupuneri. O percheziţie a poliţiei era doar una dintre ele. S-ar fi putut ca altcineva să-i fi scotocit maşina. Poate că acel cineva căutase un anume lucru. La fel de bine se putea ca cineva să fi intrat în maşină pentru a planta ceva, dar ce anume?
Pierce se ridică şi ieşi repede din birou. Apăsă butonul liftului, dar se decise imediat să nu aştepte şi coborî în fugă scările. Ajuns la parter, trecu prin hol fără să-l bage în seamă pe omul de la pază şi intră în garajul alăturat începu cu portbagajul. Trase mocheta, se uită sub roata de rezervă, deschise cutia de scule, dar nu observă nimic în plus, şi nici în minus. Cercetă apoi cu atenţie interiorul maşinii, însă fără rezultat.
Mai rămânea rucsacul. Încuie maşina, se întoarse în sediu şi urcă alergând scările. În timp ce trecea pe lângă biroul Monicăi, observă că aceasta îl privea mirată.
— Ce e?
— Nimic. Doar că pari… ciudat.
— Nu par.
Pierce închise uşa biroului şi o încuie. Rucsacul era pe birou. Fără să se aşeze, îl înşfăcă şi începu să caute prin nenumăratele despărţituri. Avea o secţiune de depozitare cu pernă pentru un laptop, o alta pentru hârţogărie şi dosare şi trei compartimente diferite, cu fermoare, în care se puteau transporta obiecte mai mici, cum ar fi pixuri, caiete şi telefonul celular şi un PDA. Abia când verifică partea din faţă, prevăzută cu un buzunar secret, mare cât să încapă un paşaport, atinse cu degetele ceea ce părea a fi o carte de credit. Crezu că era una veche, uitată în compartiment în timpul unei călătorii, dar când o scoase, constată că era un card de acces din plastic negru. Pe o parte avea o bandă magnetică. Pe cealaltă un logo de companie: U-STORE-It. Pierce era sigur că nu o mai văzuse, nu era a lui.
Puse cardul pe birou şi îl privi îndelung. Ştia că U-Store-It era o companie cu sucursale pe tot cuprinsul Statelor Unite care închiria camioane şi spaţii de depozitare în depozite aflate pe marginea autostrăzilor. Îşi aducea aminte două locaţii U-Store-It de pe Autostrada 405. Brusc, deveni neliniştit. Cel care fusese în maşina lui duminică seara plantase cardul în rucsac. Pierce intuia că intrase într-o situaţie care-i scăpa complet de sub control. Era folosit, i se înscenase ceva despre care nu ştia nimic.
Încercă să scape de acel sentiment. Ştia că frica poate duce la blocaj şi nu-şi putea permite să stea pe loc. Trebuia să se mişte. Trebuia să facă ceva.
Întinse mâna spre dulapul de sub birou şi scoase afară voluminosul volum Pagini Aurii. Îl deschise şi găsi repede ceea ce căuta. U-Store-It avea un anunţ de o jumătate de pagină în care figurau sedii diferite pentru zona Los Angeles. Pierce începu cu locaţia cea mai apropiată de Santa Monica. Ridică receptorul şi sună la sediul U-Store-It din Culver City. Îi răspunse o voce de bărbat tânăr. Pierce îl văzu în faţa ochilor pe Curt, băiatul de la All American Mail.
— O să vi se pară ciudat, spuse Pierce, dar cred că am închiriat un spaţiu de depozitare la dumneavoastră. Ştiu că era la compania U-Store-It, dar nu-mi amintesc la care dintre sedii.
— Numele?
Puştiul se purta de parcă ar fi fost o cerere obişnuită.
— Henry Pierce.
Auzi cum informaţia era introdusă în calculator.
— Nu, nu aici.
— Aveți legătură cu celelalte sedii? Puteţi spune unde…
— Nu. Nu suntem legaţi.
Pierce nu înţelegea de ce computerul nu era legat la o centrală, dar nu se mai deranjă să întrebe. Mulţumi, închise şi sună la a doua adresă din Pagini Aurii.
La al treilea apel reuşi. Femeia care-i răspunsese la telefon îi spuse că închiriase un spaţiu de depozitare de doisprezece pe zece la sediul din bulevardul Victoria cu şase săptămâni înainte. Îl informă că încăperea avea aer condiţionat, alimentare cu energie electrică şi alarmă. Avea acces la ea douăzeci şi patru de ore pe zi.
— Cu ce adresă sunt înregistrat?
— Asta nu vă pot spune, domnule. Dacă îmi daţi dumneavoastră adresa, pot verifica pe computer dacă e exactă.
Cu şase săptămâni înainte, Pierce nici nu începuse cercetarea care-l dusese la apartamentul din Sands, aşa că dădu adresa de pe Amalfi.
— E corectă.
Pierce rămase mut. Se holba la cardul din plastic negru de pe birou.
— Care este numărul boxei? întrebă el în sfârşit.
— Asta vă pot spune doar dacă îmi arătaţi un act de identitate cu fotografie. Veniţi înainte de ora şase şi vă pot reaminti ce spaţiu aveţi.
— Nu înţeleg. Mi s-a părut că mi-aţi spus că am acces douăzeci şi patru de ore.
— Aveţi. Dar biroul e deschis doar de la nouă la şase.
— Ah, bine.
Încercă să se gândească ce să mai întrebe, dar nu îi trecu nimic prin cap. Îi mulţumi femeii şi închise.
Stătu o vreme nemişcat, apoi puse cardul de acces în buzunarul cămăşii. Întinse mâna după receptor, dar renunţă. Ar fi putut-o suna pe Langwiser, dar nu avea nevoie de răceala ei profesională, nu voia s-o audă spunându-i să lase lucrurile aşa cum erau. Dacă ar suna-o pe Nicole, convorbirea s-ar fi transformat într-o ceartă. Ştia că oricum se va ajunge la asta când îi va spune despre percheziţia inevitabilă a poliţiei.
Şi mai ştia că îl poate suna pe Cody Zeller, dar nu se simţea în stare să suporte sarcasmul acestuia.
O clipă îi trecu prin minte să o sune pe Lucy LaPorte. Alungă repede ideea. Pierce îşi zise că se afla în cea mai disperată situaţie din viaţa lui, şi se întrebă pe cine să sune ca să ceară ajutor.
Răspunsul era: Pe nimeni. Simţi un fior rece pe şira spinării.

Cu ochelarii şi şapca pe cap, Pierce intră în biroul U-Store-It din Van Nuys şi se duse la ghişeu cu permisul de conducere în mână. O tânără într-o cămaşă verde de golf şi pantaloni de culoarea bronzului stătea la ghişeu citind o carte. Fata se desprinse cu regret de lectură, pentru a-l privi pe Pierce. Când o făcu, rămase cu gura căscată la vederea copcilor de pe nasul lui Pierce. Apoi încercă să repare gafa şi să se comporte ca şi cum n-ar fi văzut nimic neobişnuit.
— E în regulă, spuse Pierce. Mi se întâmplă des chestia asta.
Împinse permisul pe birou.
— Am sunat în legătură cu spaţiul de depozitare pe care l-am închiriat. Nu-mi amintesc numărul.
Tânăra examină permisul şi pe posesorul acestuia. Pierce îşi scoase şapca, dar nu şi ochelarii.
— Eu sunt.
— Mă scuzaţi, voiam doar să mă asigur.
Tânăra se împinse în picioare învârtindu-şi scaunul până ajunse la computerul aflat la cealaltă extremitate a biroului. Ecranul era prea departe pentru ca Pierce să poată citi. O văzu tastând numele lui. În câteva secunde apăru un ecran plin de date şi ea începu să verifice informaţiile, confruntându-le cu cele de pe permis. Adresa era cea de pe Amalfi Drive, despre care ea îl informase mai devreme că se afla pe formularul de închiriere a spaţiului de depozitare.
Satisfăcută, trecu la un alt ecran, mai jos și citi urmărind cu degetul pe ecran.
— Trei trei unu, spuse ea.
Apoi îi aruncă permisul pe birou. Pierce şi-l recuperă.
— Trebuie să iau liftul până sus, nu?
— Vă amintiţi codul?
— Nu. Îmi pare rău, cred că nu sunt bun de nimic azi.
— Patru cinci patru plus ultimele patru cifre de pe permisul dumneavoastră de conducere.
Înclină din cap, în semn de mulţumire şi o întrebă:
— Am să vă dau vreun ban?
— Mă scuzaţi?
— Nu-mi amintesc cum am plătit boxa. Mă întrebam dacă voi primi vreo factura.
— Ah.
Fata privi din nou computerul. Informaţiile despre el erau încă pe ecran.
— Nu, sunteţi în regulă. Aţi plătit şase luni în avans cu bani gheaţă. Mai aveţi timp.
— Bun. Grozav. Mulţumesc.
Ieşi din birou şi se îndreptă spre lift. Chemă liftul, urcă până la etajul trei şi ieşi pe un coridor pustiu, de lungimea unui teren de fotbal cu uşi culisante pe ambele părţi. Merse de-a lungul coridorului până ajunse la o uşă culisantă pe care scria 331. În dreapta uşii se afla un dispozitiv de citire pentru carduri de acces în dreptul căruia ardea o lumină roşie. La bază, uşa era asigurată cu un lacăt. Pierce îşi dădu seama că ceea ce găsise în rucsac era doar un card de alarmă cu care nu putea deschide uşa.
Scoase cardul U-Store-It din buzunar şi îl trecu prin dispozitivul de citire. Lumina deveni verde – semn că alarma boxei fusese oprită. Se lăsă în genunchi şi apucă încuietoarea. Trase de ea, dar era prea solidă. Stătu o clipă pe gânduri după care se ridică şi o luă înapoi spre lift. Intenţiona să se întoarcă la maşină şi să verifice încă o dată rucsacul. Cheia de la boxă trebuia să fie acolo. De ce să-i lase cardul de acces, dacă nu-i lăsa şi cheia? Dacă n-o va găsi se va întoarce la biroul U-Store-It. Femeia din spatele ghişeului avea cu siguranţă un aparat de tăiat încuietori pe care să i-l împrumute după ce îi va spune că şi-a pierdut cheia.
Pierce folosi telecomanda şi descuie maşina. În momentul în care auzi plesnitura încuietorilor care se deschideau se opri din drum şi se uită la mâna pe care o ţinea întinsă. Îl revăzu pe Wentz mergând în faţa lui, pe hol, către uşa apartamentului lui. Pierce aproape că auzi sunetul făcut de cheile lui în mâna omuleţului şi comentariile despre măiestria cu care era fabricat BMW-ul.
Una câte una, Pierce rulă cheile pe inel, identificându-le conform încuietorilor cărora le corespundeau: apartament, garaj, sală de gimnastică, Amalfi, birou, laborator, camera computerelor. Mai avea o cheie de la casa în care crescuse, deşi nu mai aparţinea de mult familiei lui. O păstrase ca pe o ultimă legătură cu locul şi timpul acela, cu sora lui. Constată că avea obiceiul să păstreze chei de la locurile în care nu mai locuia.
Identifică toate cheile de pe inel, în afară de două. Erau din oţel inoxidabil mici, dar nu pentru yale de uşi. Una era ceva mai mare decât cealaltă. Pe amândouă se putea citi cuvântul MASTER.
Pierce le privi cu teamă. Una dintre ele avea să deschidă uşa spaţiului de depozitare, şi se întreba ce va găsi acolo.
Wentz, el trebuia să fie. Strecurase cheile pe inel în timp ce avansau pe culoar. Sau în timp ce el era atârnat de la balcon. Când se întorsese de la spital, fusese nevoit să cheme portarul pentru a intra în apartament. Găsise cheile pe podeaua camerei de zi. Deci Wentz avusese timp din belşug să introducă cheile pe inel.
Pierce se întreba de ce o făcuse. Ce pusese la cale? Nu avea răspunsuri, dar ştia unde le putea găsi – sau unde putea să înceapă să le găsească. Se întoarse şi se îndreptă din nou spre lift.
Trei minute mai târziu, Pierce introducea cheia mai mare în lacătul de la baza uşii depozitului cu numărul 331. O răsuci, şi lacătul se deschise. Îl scoase din inele şi îl aruncă pe podea. Apoi apucă mânerul uşii şi începu să o ridice.
Se auzi un puternic scârţâit metalic al cărui ecou se pierdu pe hol. Uşa se izbi puternic când ajunse sus. Pierce stătea cu mâna ridicată, încă ţinând mânerul.
Spaţiul de vreo patru pe trei metri era întunecat. Lumina de pe coridor pătrundea însă înăuntru. În centrul încăperii era o cutie mare, albă. În cameră se auzea un zumzet uşor. Pierce intră şi observă coarda albă care aprindea lumina de deasupra capului. Trase de ea şi camera fu inundată de lumină.
Cutia albă era un frigider. O ladă frigorifică a cărei uşă de sus avea un mic lacăt. Pierce ştiu că-l va putea deschide cu a doua cheie.
Nu trebuia să deschidă frigiderul ca să ştie ce se afla în el, însă îl deschise oricum. Se simţea obligat să facă asta. Încă mai spera că era gol şi toate astea făceau parte dintr-o farsă. Trebuia să vadă cu propriii ochi, astfel încât să nu mai existe îndoieli şi nici cale de întoarcere. Scoase şi dădu la o parte siguranţa. Apoi trase în sus capacul frigiderului. Simţi aerul rece ieşind cu putere din ladă şi nările îi fură invadate de un miros fetid.
Cu o mână ţinu capacul deschis şi privi în jos, prin ceaţa ce se ridica din ladă ca o stafie. Pe fundul frigiderului văzu conturul unui corp, o femeie, goală, ghemuită în poziţie fetală, cu gâtul plin de sânge. Pe fundul frigiderului sângele îngheţase. Pe părul negru şi pe coapsă se formase o crustă albă. Părul căzut peste faţă nu i-o ascundea complet. O recunoscu imediat. O văzuse în fotografii. Era Lilly Quinlan.
— Iisuse…
O spuse încet, nu surprins, ci ca o şoaptă de groază. Dădu drumul capacului şi acesta se închise brusc cu o bufnitură puternică, mult mai zgomotoasă decât se aşteptase. Tresări şi sentimentul de groază îl copleşi. Se întoarse şi se lăsă să alunece pe partea din faţă a frigiderului până ajunse să stea pe podea, cu coatele pe genunchi şi cu capul în mâini.
Închise ochii şi auzi un tropot de parcă cineva ar fi alergat spre el pe coridor. Apoi îşi dădu seama că zgomotul provenea din propriile-i urechi pe măsură ce începea să-şi piardă cunoştinţa, îşi dădu seama că trebuia să reziste şi să rămână conştient. Dacă leşin? Dacă sunt găsit aici?



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu