Blindatele morţii (3)

Sven Hassel

Morţi, nimic altceva decât morţi.
Copii, părinţi, prieteni, cunoştinţe, iubiţi, duşmani...
Un lung şir de sicrie umplute cu cadavre din care flăcările au făcut mici mumii.
Zi după zi am adus cadavre. Era munca noastră, comandoul de gropari.
La primul semnal al alarmei, toţi au făcut ultimii lor paşi spre beciuri. Au rămas acolo, murind de frică, până când fluviul de fosfor i-a înghiţit.
Cei care nu ştiu ce înseamnă să plângi pot să vină să înveţe alături de noi, aducătorii de moarte, comando-ul de blindate, în preajma acestor morminte.

FURIOSO

Bineînţeles, un regiment disciplinar este făcut pentru ispăşirea celor mai grele păcate, fie în garnizoană, fie pe front. Revenisem de pe frontul de est. Trebuia să învăţam să luptăm cu noul model de blindate pentru a fi din nou trimişi la măcelăreală. Trecusem prin lagăre de con­centrare, prin închisori, prin tabere de reeducare şi prin alte instituţii de tortură ale celui de‑al treilea Reich. Dar, printre noi, doar Pluto şi Bauer erau de drept comun.

Pluto, marele docher din Hamburg (în civilie Gustav Eicken), fusese condam - nat pentru furtul unui camion cu făină. Nega întotdeauna că este adevărat, dar până şi noi prietenii lui, eram convinşi că şmanglise făina. Bauer căpătase cinci ani de muncă forţată pentru vânzarea unui porc şi a câtorva ouă pe piaţa neagră.

Bătrânul (subofiţerul Willy Beier), şeful nostru, era cel mai în vârstă, însurat, doi copii, tâmplar de meserie. Convingerile politice îi oferiseră un an şi jumă - tate de lagăr de unde, în continuare „irecuperabil politic", ajunsese în Regimentul 27 disciplinar. Joseph Porta, soldat de rangul întâi, înalt, slab şi de o lene incomparabilă, nu uita nicio­dată să spună că este comunist. Un steag roşu pus pe clo­potniţa bisericii îl adusese aici. Era un berlinez de o ve­selie şi o neruşinare inimaginabilă.

Hugo Stege era student şi fusese arestat în timpul unei demonstraţii. Trei ani la Orianenburg şi Torgau îna­inte de a ajunge în găunosul 27. Müller, sfântul nostru, nu voise să‑şi renege credinţa. Purta bentiţa mov a studen­ţilor teologi şi asta îl costase patru ani la Gröss Rosen, de unde fusese graţiat pentru a fi trimis să moară alături de noi. Cât despre mine, eu dezertasem. Trecerea prin lagărul Lengries fusese scurtă, dar violentă, pentru a sfârşit în acest regiment al morţii.

După bombardament fusesem separaţi în comandouri de curăţitori şi coman - douri de gropari. Ştiţi ce vrea să zică asta, să îngropi cadavre zdrobite după un atac aerian? Ai de ce să verşi de scârbă.

Timp de cinci zile, ajutaţi de prizonieri ruşi, adunasem cadavrele şi acum, în cimitir, le puneam unul lângă altul în uriaşe gropi comune, încercând să identificăm ceea ce mai putea fi identificat. Fără speranţă. Focul îşi făcuse admirabil treaba. Aproape toate hârtiile dispăruseră, arse sau furate de jefuitorii de cadavre care mişunau printre ruine. Dacă aceste hiene cu faţă de om erau prinse, erau împuşcate pe loc, ca nişte câini turbaţi. Ciudat, nu doar scursorile făceau aşa ceva.

Într-o seară târzie am prins două femei pe care Bătrânul le remarcase primul. Pentru a fi siguri ne-am ascuns şi le-am privit cum treceau printre ziduri şi se opreau deasupra cadavrelor în descompunere. Cu o dexteritate de hoţ contro - lau hainele şi una dintre ele adunase deja treizeci şi una de ceasuri şi o duzină de bijuterii, fără să mai vorbim de bancnote. Aveau şi un cuţit cu care tăiau de­getele cu inele. Dovada era acolo, nimic de zis. Le‑am îm­pins cu paturile armelor spre un perete ars şi am descăr­cat un încărcător de pistol‑mitralieră în ele. Liniştitul Müller a tras. Bauer le împinse cu piciorul ca să fie sigur că sunt moarte.
 ― Târfe scârboase! scuipă Porta. Probabil membre de partid. Gunoaiele astea strângeau totul...

Porta era jos în groapă, cu Pluto. Noi ceilalţi le dă­deam trupurile pe care le descărcăm din căruţe. Mâini şi picioare atârnau peste margini, bărbaţi, femei, copii, nu conta, de-a valma. O căpăţână se legăna lovindu‑se de roată, cu gura deschisă, arătându‑şi într‑un rânjet dinţii lucioşi.
Bătrânul şi Halter îi notau pe cartonaşe galbene şi roşii pe cei care îi putusem identifica, ceilalţi erau numă­raţi ca sacii: atâtea fete, atâţia băieţi. Aveam, pentru această muncă, rachiu la discreţie, şi goleam rapid sticlele ascunse în spatele unui mormânt vechi. Nici unul n‑ar fi rezistat treaz.
Un creier de prusac metodic indicase să fie puşi îm­preună morţii din aceeaşi pivniţă. Deci primeam din timp în timp căzi pline cu o pastă carbonizată care fusese alcă­tuită din fiinţe umane. Deasupra o fişă indica numărul celor din adăpost. Cincizeci de oameni stropiţi cu fosfor de‑abia umpleau o cadă normală.
Un gogeamite prizonier rus, care ne ajuta, plângea fără să se poată opri. Numărul copiilor îl emoţiona. Îi aşeza cu blândeţe în mormânt, murmurând:
 ― Salkii prastaludina, malenkii prastaludina!(Săracii oameni simpli, micuţii oameni simpli!)

Dacă vedea punându-se adulţi peste copii, devenea aproape nebun, aşa că-l lăsam să facă ce vrea. Deşi bea enorm, părea calm; aranja cu precauţie mem - brele micuţe, pieptăna părul ciufulit şi, din zori la asfinţit, făcea singur această treabă înspăimântătoare.
Bătrânul vedea în această linişte aparentă semnele care preced nebunia.

Din fericire, îl aveam pe Porta. Pe durata acestei co, umorul său drăcesc ajungea să ne distragă atenţia şi, când un braţ s‑a desprins de corp, i‑a strigat, cu un hohot de beţiv, lui Pluto care stătea cu el în mână, uimit:
 ― Ce frumuseţe de labă! trase un gât de rachiu. Pu­ne‑i‑l la îndemână ca să‑l aibă acolo unde‑i aşteptat, vreau să zic în cer sau în iad.
Lăsă sticla lângă piatra de mormânt căzută pe care se mai putea citi: „Odihnească‑se în pace".
 ― Asta nu se referă la o sticlă de rachiu! chicoti el.
Deasupra fiecărui strat de cadavre aruncam un strat subţire de pământ, apoi aşezam un nou strat. Cum nu aveam prea mult loc, le tasam, călcându‑le în picioare; deodată m‑am trezit înotând în cadavre. Porta zbiera în groapă:
 ―  Ce scârbos! Mai rău decât tine, Pluto, când te‑ai umflat cu fasole, nimic de zis!

Când o groapă era plină, scriam numărul corpurilor pe o hârtie prinsă de un par, în ajutorul celor care, mai târziu, urmau să aşeze o placă sau o cruce.
Patru sute şi cincizeci de necunoscuţi, şapte sute de necunoscuţi, o sută şi optzeci de necunoscuţi... Întotdeauna un număr par de dragul ordinii. Birocraţia prusacă era în drepturile ei.
Pe măsură ce treceau zilele era şi mai rău. Soseau ca­davre pe jumătate devorate de câini şi de şobolani. Cor­puri putrezite care ţi se scurgeau printre degete: ne văr­sam şi sufletul din noi, dar trebuia să continuăm. Chiar şi Porta îşi pierdu moralul şi rămase tăcut. Spiritele se înfierbântaseră, ne certam pentru nimic.
O femeie pe jumătate goală, cu picioarele grotesc: ră­sucite sub ea, pe care Porta a vrut să le îndrepte, a fost picătura care a vărsat paharul.
 ― Las-o aşa! spuse Pluto. Ce‑ţi pasă cum stă? Nici măcar n‑o cunoşti.
Porta se apropie cu paşi de beţiv de docher, acoperit ca noi toţi de o mâzgă verzuie.
 ― Chiar şi un golan ca tine ar trebui să‑nţeleagă că nu putem lăsa o fată în poziţia asta şi fără chiloţi, în ace­eaşi groapă cu bărbaţii... Dacă există lumea cealaltă, eu Joseph Porta, nu‑mi iau responsabilitatea unui viol... Pe toţi dracii!

Îşi dădu capul pe spate, ridică sticla şi lăsă rachiul să‑i curgă pe gât. Râgâi apoi de câteva ori violent, şi scuipă pe un morman de cadavre.
 ― Pe naiba, destul, Porta! urlă locotenentul Halter, dând cu pumnul în masa pe care scria. Ajunge, pentru Dumnezeu!
 ― La ordinele dumneavoastră, locotenente. Joseph Porta, gropar, cioclu sau căcănar, este la ordinele dum­neavoastră, dar asta, nu schimbă lucrurile cu nimic! Voi s‑o vedeţi şi spuneţi dacă‑i posibil s‑o‑ngropăm aşa!
 ― Pentru ultima dată, destul! răcni Halter. Soldat Porta, îţi ordon să taci!
 ― Nici vorbă! Vezi‑ţi d‑ale tale, eu d‑ale mele. Să mi te adresezi cu domnule până una alta!
Furios, locotenentul sări printre cadavre şi se apucă să‑l bumbăceas­că pe Porta. Se bătură ca două brute. Re­veniţi din surpriză, Pluto şi Bauer opriră bătaia, doborân­du‑i pe fiecare cu câte un pumn. Porta şi Halter se ros­togoliră în noroiul dezgustător, de unde îi traserăm, şi sfârşiră prin a‑şi recăpăta cunoştinţa.

Privind chiorâş se ridicară şi traseră, sub suprave­ghere, un gât zdravăn de alcool. Cum Porta se întorcea în groapă, locotenentul îi întinse mâna:
 ― Iartă‑mă, camarade. Nervii, dar ai mers prea de­parte! Să uităm!
 ― Bine, bine, locotenente... Porta nu‑i ranchiunos, dar unde ai învăţat să dai aşa? Mai ştiu doar pe unul, co­lonelul Hinka. Dar din cauza porcului de Pluto, data vii­toare ne va căsăpi. Ne va călca‑n picioare.

Eram din ce în ce mai beţi. De mai multe ori, câte unul dintre noi căzu în groapă însoţit de hohote de râs şi de acuze ţă de morţi.
 ― Uite! strigă Porta de răsună cimitirul, uite o pu­toare cu condicuţă... Dumnezeule! Dar o cunosc!...

Izbucni în râs, şi aruncă o fişă galbenă locotenentului Walter.
 ― Este Gertrude... Bunule Dumnezeu! Cea din Wil­helmstrasse... rahat! Şi ea! Nu‑s opt zile de când ne‑am întâlnit şi iat‑o aici.
Porta se aplecă şi o examină curios pe Gertrude moartă. Cu competenţa unui expert, preciză:
 ― O torpilă. Se vede imediat: i‑au plesnit plămânii. În rest n‑are nimic. Când te gândeşti... Cea mai bună târfă pe care am cunoscut‑o... Merita douăzeci de mărci!
Ne aplecarăm curioşi peste amanta lui Porta. Fu apoi rândul unui bărbat elegant.

Stege pufni în râs:
 ― Un client pentru Gertrude!
 ― Mai bun decât un golan ca mine, ai, Gertrude? râse Porta. Dacă ţi‑aş fi spus acum opt zile c‑o să te‑ngrop lângă un domn aşa frumos! Vezi, totul se sfârşeşte cu bine!

Locotenentul aruncă o privire spre şirul lung de ve­hicule care aduceau, fără încetare, noi cadavre.
 ― La naiba! Încă nu s‑a sfârşit? strigă la adjutantul care conducea coloana. Mai sunt totuşi şi alte plutoane în afară de noi!
 ― Da, domnule locoten. Dar se pare că sunt o mul­ţime de cadavre, iar mai multe plutoane s‑au sonat.

Halter înjură şi continuă să‑şi facă listele.
Zi după zi, făceam pe groparii. Eram beţi morţi, glu­mele noastre ajunseseră la ultima limită a obscenităţii, iar faptul că eram încă în stare ne deschidea o portiţă de scăpare în faţa nebuniei, căci dacă am fi stat să ne gân­dim...
Pentru sfârşit, ne‑a pus să coborâm în beciuri, de unde renunţaseră să mai scoată cadavrele. Iar noi, oamenii morţii, în uniformele negre ale diviziei de blindate, cu în­semnele cu cap de mort, am fost puşi să curăţăm restu­rile cu aruncătorul de flăcări. Sarcină înspăimântătoare, care‑i gonea din faţa noastră pe supravieţuitorii îngroziţi.

Flăcările lungi carbonizau cadavrele, transformându‑le în cenuşă. Pe urmă dinamita exploda şi, într‑un nor gros de praf, resturile casei în care locuiseră atâtea generaţii se surpau.
Presa oficială se mulţumi să descrie în puţine cuvinte aceste viziuni de infern: „Mai multe oraşe din norul Ger­maniei, printre care Köln şi Hanovra, au suferit atacuri inamice. Riposta noastră nu va întârzia. Deja numeroase bombardiere au fost doborâte de A.L.A. şi de vânători."


va urma