Blindatele morţii (1)

Sven Hassel

Această carte este dedicată celor trei persoane care mi-au redat curajul de a trăi: soţiei mele, fiului meu şi unui fost ofiţer al armatei britanice, domnul Maurice Michael. 


Urlă, şuieră, explodează ...
Este focul care se pogoară din cer.
Mamele strigă după Dumnezeu şi se aruncă deasupra copiilor pentru a-i smulge acestui potop ucigaş.
Soldaţii uită ura ce le-a fost inoculată pentru a deveni salvatori. Împuşcături, frică şi panică, oamenii îşi ucid proprii conducători.
Şi de ce această nebunie? De ce aceste orori?...
Asta-i dictatura, prietene.

NOAPTE DE IAD

Cazarma era tăcută, sumbră şi pustie, acoperită de mantia tristă a toamnei. Singuratici, paşii grei şi monotoni ai santinelei răsună pe beton şi se strecoară pe culoare. Adunaţi în camera 27, jucam cărţi.
 ― Douăzeci şi patru, spune Stege.
 ― Eu eram la rând, îmi dai voie?
 ― Douăzeci şi nouă, continuă Müller liniştit.
 ― Rahat, spuse Porta.
 ― Patruzeci, continuă Bătrânul. Asta e, pomanagiule. N-ai să faci mai mult.
 ― Trebuia să-mi pută şmecheria voastră de la început, strigă Porta. Nu poţi să joci corect cu bandiţi ca voi! Ascultă bine, borâtură scârboasâ, spun patruzeci şi şase.
Bauer izbucni în râs:
 ― Micuţul meu Porta, dacă ai îndrăzneala să treci de patruzeci şi opt, te cârpesc peste bot!
 ―  Tacă-ţi fleanca, unu! Secundo, încă n-ai văzut nimic, slinosule. Poftim: patruzeci şi nouă!
Un strigăt se auzi de afară:
 ― Alarmă!... urlă cineva. Alarmă... Alarmă!...
Şuieratul sirenei izbucni, pe rând, mai intens şi mai slab. Porta, înghiţindu-şi ultimele înjurături, aruncă pe jos cărţile.
 ― Ah! gunoierii. Să întrerupă cea mai frumoasă partidă din ultima vreme!...
Îmbrânci un recrut care împietrise:
 ― Mişcă-te, mămăligă! Vin avioanele. La adăpost, şi în viteză!
Cu gura căscată, recruţii îl priveau răcnind.
 ― Este un atac aerian? întrebă timid unul dintre ei.
 ― Crezi poate că-i un bal, sărman idiot! Nu fii trist! Este doar un joc în care crăpi în văzduh! Parşivenie de război... Nu poţi să-ţi duci traiul liniştit...
Dezordinea era la apogeu. Toţi se ciocneau mergând de colo-colo, se goleau dulapurile, bocancii grei răpăiau pe scări. Tinerii, care încă nu aveau obişnuinţa alarmelor, se trântiră pe ciment cu roţile-n sus, înnebuniţi de frică din cauza sirenelor şi călcaţi în picioare de camarazii lor care ştiau ce-i aşteaptă. Peste câteva minute ploaia de bombe avea să brăzdeze noaptea de smoală.
 ― Compania a 3-a, înainte!
 ― Plutonul patru, adunarea!
Vocea calmă a Bătrânului răsuna în întunericul pe care puteai să-l tai cu cuţitul. Huruitul escadrilei se apropie. Tunurile bateriilor flak începură să latre. Deodată o lumină albă, orbitoare, sfâşie noaptea. O lumină strălucitoare care rămase suspendată, pe cer ca un brad de Crăciun. Era o rachetă luminoasă; în câteva clipe urmară bombele.
 ― Compania a treia, în adăpost! ordonă glasul profund al lui Edels, plutonie - rul major.
Cei două sute de oameni ai companiei se rostogoliră în tranşeele-adăpost, în spatele valului de pământ. Nici unul nu voia să coboare în beciuri, toţi prefe - ram cerul deschis unor capcane de şoareci.
Brusc, infernul se dezlănţui.
Se auzeau urlete printre mugetele monstruoase ale exploziilor. Sub covorul de bombe oraşul devenise sângeriu şi incendiul extraordinar lumina până în tran - şeele noastre. Lumea părea să se surpe sub ochii noştri, în timp ce torpile şi bombe incendiare cădeau ca ploaia asupra oraşului condamnat. Ce cuvinte ar putea descrie această noapte îngrozitoare? Fosforul curgea în valuri, acoperind totul cu flăcări. Pietrele, asfaltul, oamenii, arborii, chiar şi sticla, toate ardeau.


Alte bombe explodară, alimentând fluviul de foc. Nu era alb, ca cel din furna - le, ci purpuriu ca sângele! Ascultaţi... Auziţi-l pe Diavol cum râde în acest infern ce-l întrece pe al său... Alţi brazi de Crăciun apărură, orbitori, în noapte. Bombardamentul se înteţi, teroarea înghiţi oraşul, covor pe care dansul unui animal fantastic semănă moartea. Oamenii, ca viermii, căutau crăpăturile, cele mai mici fisuri pentru a-şi salva vieţile. Dar sub lumina strălucitoare mai puteau doar să-şi spună ultima rugăciune, căci urmau să moară sfâşiaţi, striviţi, arşi în acest creuzet monstruos. Se agăţau cu disperare de această viaţă pe care o iubeau în ciuda războiului, a foamei, a privaţiunilor, în ciuda terorii.


Ridicola baterie flak din cazarmă lătră dezordonat spre bombardierele invizi - bile. Regulamentul ordona să tragi, deci trăgeau, siguri fiind de un singur lucru: nici o fortăreaţă zburătoare n-avea să fie măcar zgâriată.


Am auzit, nu de prea dep, un strigăt strident, neîntrerupt şi o voce care plân - gea, chemând un infirmier. Câteva bombe loviseră unul dintre blocurile cazarmei.
 ― Trebuie să fie morţi acolo, înăuntru! murmură Pluto, care se lungise pe fundul tranşeei, cu casca pe ochi. Sper să fie scârboşii de nazişti.
 ― Nu-mi vine să cred că un aşa oraş poate să ardă! îl întrerupse Müller, care se ridică şi aruncă o privire oceanului de flăcări. Doamne, ce-o putea să ardă în halul ăsta?
 ― Femei grase şi slabe, bărbaţi costelivi şi butoaie de bere, copii şi golani, fete frumoase, spuse Stege ştergându-şi fruntea asudată. O adunătură, ce mai!
 ― Da, copii, o să mergem să-i râcâim de pe ziduri, spuse grav Bătrânul, aprinzându-şi vechea pipă cu capac. Muncă scârboasă! Nu-mi place că văd puşti pe jumătate arşi.
 ― Nu te-ntreabă nimeni dacă-ţi place. Nici pe noi, spuse Stege. O să facem pe măcelarii, asta-i tot.
 ―  Asta şi suntem! rânji Pluto. Un abator afurisit, târfa asta de armată. Şi la ce bun? La naiba, ca să înveţi meseria. O ucenicie ca oricare alta.


Se ridică, îşi scoase boneta şi se înclină în faţa camarazilor întinşi pe taluz.
 ― Joseph Porta, soldat de rangul întâi, din mila Domnului măcelar în armata lui Hitler, casap de profesie, incendiator şi aducător de moarte.
În aceeaşi clipă un nou brad luminos se înălţă strălucitor nu departe de noi.
 ―  O nouă serie pentru infern! strigă Porta, lăsându-se să cadă în tranşee. În numele lui Isus, amin!


Pe durata a fix trei ore, fără nici un minut de pauză, bombele loviră pământul, căzând din cerul de catifea. Încărcăturile de fosfor explodau, împroşcând străzile şi casele cu un clipocit sinistru, ploaie infernală, dans macabru al morţii şi al suferinţei.
Bateria flak tăcuse de mult. Fără îndoială, vânătorii noştri erau şi ei în aer, dar uriaşele bombardiere nu păreau jenate. Imensul val de foc acoperise oraşul de la nord la sud şi de la est la vest. Gara ardea într-o încâlcitură de vagoane, şi de şine răsucite de mâna unui uriaş. Spitale şi azile se surpau într-un uragan de flăcări şi sfărâmături, fosforul devora în paturile lor bolnavi urlând, care nu putuseră fugi. Cei amputaţi încercau să se ridice pentru a scăpa de văpaia care înghiţea avidă ferestrele şi uşile. Culoarele lungi deveniseră coşuri cu tirajul foarte bun.


Zidurile ignifuge, în spatele cărora oamenii gâfâiau înainte de a muri sufocaţi, crăpau ca sticla sub tonele de exploziv. O miasmă de carne arsă ajunsese până în tranşeea noastră şi, între explozii, auzeam ţipetele muribunzilor.
 ― Este mai îngrozitor decât tot ceea ce am văzut! spuse Bătrânul. Dacă scăpăm, o să rămânem într-o ureche. O să cer să plec din nou în linia întâi. Acolo, cel puţin nu sunt femei şi copii de pus la frigare. Le doresc porcilor care au inventat astea să moară într-o baie de fosfor.
 ― Aşteaptă ziua cea mare, şuieră Porta. O să-i poţi pârli atunci şoriciul lui Hermann! El a suflat englezilor şmecheria pe care ne-o trântesc acum!


Într-un târziu, se auzi încetarea alarmei. Fluierele şi ordinele răsunară în cazarma luminată de incendiu. Ne înghesuirăm spre camioane. Porta se căţără ca o pisică, motorul hârâi, şi, fără a mai aştepta ordine, vehiculul greu demară în trombă. Agăţaţi de platformă, ne înghesuiam spre cabina şoferului; un loco- tenent de 19 ani strigă ceva, renunţă şi se aruncă spre camion de unde zece braţe îl ridicară. Gâfâind, întrebă dacă diavolul în persoană se află la volan, dar nu-i răspunse nimeni. Reuşeam cu greu să ne menţinem în camionul care hurducăia nebuneşte şi pe care Porta îl mâna cu viteză maximă printre crate - rele care găuriseră şoseaua. Am străbătut primele străzi în flăcări, pe care tramvaie şi maşini zăceau zdrobite sub surpături. Am cotit scurt pe un trotuar rămas întreg, printre copacii, rupţi ca nişte chibrituri. Aproape de Erichstrasse a trebuit să oprim, căci locu - inţele distruse de torpile blocau drumul ca un zid în faţa căruia chiar şi un tanc ar fi ezitat.


Am sărit din camion încercând să ne croim drum printre ruine cu lovituri de târnăcop, topor şi sapă. Locotenentul Halter vru să ne organizeze, dar în zadar! Nimeni nu era atent la el, Bătrânul comanda. Dând din umeri, tânărul ofiţer nu mai insistă şi, luând un târnăcop, îl urmă pe soldatul care avea experienţa frontului şi care mânuia sapa cu aceeaşi îndemânare ca pe o mitralieră în linia întâi.
Prin fumul acru şi sufocant apăreau din toate părţile umbre îmbrăcate cu cârpe murdare, ale căror arsuri îi mărturiseau suferinţele. Femei, copii, tineri şi bătrâni cu figurile împietrite, marcaţi de spaimă. În ochii lor se citea nebunia. Cei mai mulţi aveau părul complet ars, aşa ca femeile nu se mai deosebeau de bărbaţi şi mulţi se înfăşuraseră în saci uzi, cu speranţa de a fi apăraţi de foc. O femeie striga înnebunită: "Criminali de război! Sunteţi mulţumiţi? Bărbatul meu, copiii mei... au fost arşi! Să fiţi blestemaţi... blestemaţi!"


Un bătrân o cuprinse după umeri încercând să o îndepărteze:
 ― Linişteşte-te, Elena, este destulă suferinţă şi aşa!
Dar smulgându-se, ea se aruncă asupra lui Pluto, cu ghearele înainte, ca o pisică. Uriaşul docher o scutură un pic, apoi o dădu la o parte, ca pe un copil. Ea se aruncă la pământ şi se izbi cu capul de asfaltul încins, scoţând ţipete nearticulate, care se pierdură în spatele nostru, în timp ce înaintam prin marea de ruine.


Un poliţist, fără cască, având uniforma pe jumătate arsă, ne opri bâiguind:
 ― Casa de copii... Casa de copii...
 ― Ce spui? strigă Bătrânul enervat.
 ― Casa de copii... Casa de copii..., continuă sergentul, ca pe o litanie, pe acelaşi ton, agăţându-se de Bătrânul.
Pluto se năpusti la el şi-i trase un pumn drept în faţă, cel mai bun mijloc pe front pentru cei cuprinşi de nebunie. Şi de această dată avu succes. Tremurând de spaimă, sergentul reuşi să scoată câteva fraze coerente.
 ―  Casa de copii... salvaţi copiii... sunt închişi acolo... eu îi păzeam... ard, ard... şi ţipă. Ţipă, căpitane! Paznicul Poël raportează... ard...
 ― Făceai pe tine, acu' mai merge, prost bătrân! strigă Porta, care-l prinsese pe om şi-l scutura. Mişcă-te!... Ce mai aştepţi, Dumnezeule! Nu sunt căpitan, ci soldat de rangul întâi. Mişcă-te, când ţi-am spus!
Agentul rămăsese pe loc, înţepenit. Începu apoi să alerge în jurul nostru, înne - bunit. Locotenentul Halter îl agăţă:
 ― Ai înţeles? Mişcă... arată-ne unde este, şi repede! Altfel te împuşcăm!


Îşi puse mauserul sub nasul sergentului pe jumătate nebun, ale cărui buze tre - murau ca cele ale unui iepure, în timp ce lacrimi mari i se scurgeau pe obraji. Era doar un bătrân care, dacă n-ar fi fost război, ar fi ieşit de mult la pensie.


Pluto îl împinse cu brutalitate.
 ― Gata! Înainte, ucenic vrăjitor, şi găseşte drumul sau o să-ţi găuresc dovlea- cul! 
Paznicul se clătina şi tremura, alergând în faţa coloanei, pe străzile distruse, unde dansau flăcările. Peste tot, oameni întinşi la pământ; mulţi erau morţi, alţii muţi, înnebuniţi de panică, alţii strigau de te furnica pe şira spinării. Într-un loc ce fusese probabil o intersecţie, un copil alergă spre noi îngrozit, cu spume la gură.
 ― Sunt închişi în pivniţă! Ajutaţi-mă să-i scot. Tata este soldat ca şi voi, era în permisie... Lieschen şi-a pierdut un braţ, Henrik a fost înghiţit de foc!
Ne oprirăm şi Müller ciufuli părul copilului:
 ― Ne întoarcem imediat, îi spuse el.



va urma