Interviu realizat de LIDIA VIANU cu profesorul VLADIMIR TISMANEANU
LIDIA VIANU:
Care sunt in acest moment coordonatele intelectuale ale lui Vladimir Tismaneanu? In ce directii gandeste el, politologul de talie mondiala, dar si fiul unei familii de evrei din Romania, stabilit la Washington - acum, cand razboiul bate iar la usa acelui mult incercat refugiu pentru poporul Biblic, Israelul?
VLADIMIR TISMANEANU:
Lucrez la cateva proiecte mai vechi, precum si la unele extrem de recente si urgente. Conduc cateva lucrari de doctorat, scriu pentru reviste americane si europene. Am revenit in urma cu trei saptamani din Romania, unde am lucrat impreuna cu colegii din Comisia Prezidentala pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Incerc sa-mi adun gandurile, sa asez lucrurile intr-o perspectiva cat mai coerenta. Chestiunea comunismului, ca sistem politic, social si economic, dar si ca ideologie totalitara cu ambitii de reconstructie a conditiei umane trebuie tratata cu maximum de rigoare stiintifica. Au existat calai, persecutii in masa, au fost distruse intregi comunitati sociale. Comunismul a fost in fond un exterminism social (ganditi-va la clasa de mijloc, la intelectualitatea umanista, la taranime). Costurile utopiei au fost imense.
Trebuie sa examinam natura represiv-terorista a acestui sistem, pretul platit de societatea romaneasca (sute de mii de victime) pentru constructia asa-zise "lumi noi". Recitesc carti fundamentale pe subiect, corespondez cu prieteni interesati de acelasi subiect, consult documente de arhiva. Acum cateva zile am fost in Missouri, la Biblioteca Prezidentiala Truman, situata in localitatea de bastins a acestui redutabil presedinte american, Independence. Acolo isi dorm somnul de veci Harry Truman si iubita sa sotie. Am participat la un seminar despre Razboiul Rece. M-am gandit mult la rolul lui Truman in marile decizii ale acelei perioade atat de convulsionate (bomba atomica, blocada Berlinului, razboiul civil din Grecia, ruptura dintre Tito si Stalin, razboiul din Coreea, paranoia antisemita a despotului de la Kremlin).
Am vazut in Muzeul din cadrul Bibliotecii documente legate de decizia lui Truman de a recunoaste statul Israel. A fost un moment crucial in istoria veacului douazeci. Am vazut o menora adusa peste cativa ani drept dar de catre premierul Ben Gurion. Recunoasterea de cstre SUA a existentei legitime a statului Israel a fost un act extrem de important, o dovada ca acest presedinte a stiut ca poporul evreu are dreptul la un camin national protejat de legislatia internationala si de angajamentul celei mai mari puteri democratice de a-l sustine impotriva noilor valuri de agresiune.
Am o sora, inginer chimist, care locuieste la Haifa. Mama mea este inmormantata in acel oras, intr-un cimitir pe malul Mediteranei. Existenta statului Israel este pentru mine o axioma morala, o necesitate istorico-politica pe care doar fanaticii neonazisti, maniacii stangisti si islamistii fundamentalisti pot sa o puna sub semnul intrebarii.
LIDIA VIANU:
Presupun ca te-ai nascut in Bucuresti. Stiu foarte multe, dar de fapt extrem de putine despre tine. Cand ai ajuns in America, de ce ai parasit Romania, de ce nu ai ales ca destinatie Israel? Ca istoric, dar si filozof al societatii - asa te arata textele tale, pe care intelectualii care au trait constient masacrul comunist (mama mea a fost toata viata redactor de stiri la AGERPRES, pasiunea ei este constientizarea politicului - drept care nu pot sa-ti spun cu ce aviditate citeste tot ce scrii) - ai in mod precis o explicatie pentru ezitarea evreilor de a-si reasuma spatiul Biblic, ca sa zic asa. Daca m-ar fi intrebat cineva inainte de 1989, in cazul in care as fi incercat sa emigrez, unde as fi vrut sa ajung, ma tem ca as fi ocolit Israelul. Poate ca tu nu ai gandit asa - dar e oare reactia mea un caz izolat? Ma gandeam ca sunt - pare-se - mai multi evrei in exil/asimilare decat in Israel...
VLADIMIR TISMANEANU:
M-am nascut pe 4 iulie 1951 la Brasov. Familia locuia in Bucuresti (dupa revenirea din URSS in martie 1948). Mama era la Predeal, eu m-am grabit sa vin pe lume si uite-asa, in conditii de urgenta, am vazut lumina zilei in "Orasul Stalin" cum fusese numit Brasovul in cinstea "parintelui popoarelor". In volumul "Ghilotina de scrum" am povestit multe lucruri despre junetea mea bucuresteana (am mers mai intai la Liceul "Petru Groza", apoi, dupa 1963, la Liceul 24, astazi "Jean Monnet"). Intre 1970 si 1974 am studiat sociologia la Universitatea din Bucuresti. Am intrat cap de lista, cu cea mai mare nota, si am absolvit ca sef de promotie. Varul meu, Andrei, fiul surorii mamei mele, Cristina Luca-Boico, a emigrat in Israel prin 1975. Eu eram foarte atasat de limba si cultura tarii in care m-am nascut (raman atasat si astazi, nu e nevoie sa o mai spun). In 1967, la 16 ani, am fost mandru de victoria Israelului in Razboiul de 6 zile, insa nu am trait acel gen de solidaritate totala care m-ar fi facut sa cer emigrarea. Parintii mei, fara a-si ascunde vreodata originea, ne-au crescut, pe surorile mele si pe mine, ca internationalisti. Cand am incetat sa cred in mitul internationalist (pe la 14 ani), am imbratisat ideile unui umanism deschis, de factura universalista. Nu ma jenez, recunosc ca ma consider un cosmopolit. Pe vremea lui Stalin, "cosmopolit fara radacini" era cuvantul-cod pentru evreu. Sunt american de origine iudeo-roman`. Sunt in egala masura cetatean al lumii. Nu sunt orb si constat ca mare parte din campaniile contra mea din ultima vreme (ziarul Ziua, publicatiile national securiste gen Romania Mare, dar si reviste neo-legionare) tine de obsesiile antisemite pe care nici macar Auschwitzul nu pare sa le fi astamparat.
In realitate, orice intelectual critic este un cosmopolit, deci orice intelectual critic este, in felul sau, evreu. Spunea cineva ca toti poetii sunt evrei. Nu stiu, dar exists ceva adevar in aceasta fraza. Este o chestiune de sensibilitate si destin.
Am fost intre timp in Israel. Mi-am dat seama ca ma pot simti acasa acolo. Pe de alta parte, ma simt acasa si in Statele Unite, si in Romania post-comunista, cu toate nevrozele ei. Ma fascineaza sionismul, si pretuiesc dimensiunea eroic-temerara.
Evreitatea mea este insa una mai degraba spirituala. O traiesc uneori tragic, altadata doar anxios. Niciodata euforic, intrucat este o conditie a alteritatii niciodata incheiate. Cum poti fi triumfalist cand stii ca microbul antisemit este inca activ in aceasta lume? Suntem cumva sortiti sa cautam mereu un alt liman. Este ceea ce un istoric american de origine rusa, Yuri Slezkine, identifica drept o inclinatie aproape naturala a evreilor spre modernitate si schimbare (a Mercurial nation). Nu suntem apolinici, oricat ne-am stradui. Cartea sa, foarte controversata, se chema The Jewish Century si a aparut in 2005 la Princeton University Press.
LIDIA VIANU:
Cand te-ai decis sa pleci din Romania si cum anume ai facut-o? Ai resimtit dezradacinarea ca pe o drama? Acum as zice ca esti un evreu asimilat, pluricetatean si - oare? - nu neaparat religios. Dar a existat la inceputul aventurii tale de emigrant un moment de deruta, de regret al exilului (din Romania)? Esti de origine iudeo-romaana. Deci patria ta (vorba comunista, dar inca actuala) e Romania. Cum te raportezi la Israel?
VLADIMIR TISMANEANU:
Am inceput sa ma gandesc la plecarea din Romania pe masura ce ma intalneam cu tot felul de piedici si de bariere pe plan profesional. Am incercat in repetate randuri sa intru sa lucrez la un institut de cercetare (filosofie, sociologie), ori intr-o catedra de filosofie. M-am izbit mereu de refuzuri, legate fara indoiala de originea mea etnica. Sistemul se debarasase, dupa 1960, de pojghita de "internationalism" si se "etnicizase" pana la paroxism. Se invocau pretexte rizibile: rude in strainatate etc.
Terminasem sef de promotie, imi facusem "stagiul in productie" (la un laborator de sociologie urbana ce tinea de Institutul de Proiectari pentru Constructii Tipizate). Mi-am dat doctoratul in 1980, scriam in Revista de filosofie, dar nu eram acceptabil pentru cerberii ideologici.
In plus, ajunsesem tot mai mult la o stare de revolta in raport cu minciunile oficiale. Cultul lui Ceausescu, propaganda ubicua, zgomotoasa si agresiva, ma scotea din minti. Nu mai credeam in nimic din ceea ce-i insufletise candva pe ai mei. Ascultam Europa Libera, citeam carti de Camus, Aron, Conquest, Kolakowski, eram la curent cu marile dezbateri culturale din Vest. Eram un neo-marxist pe calea despartirii de marxism. Am plecat din tara in septembrie 1981. O insoteam pe mama mea, fosta sora de caritate in Brigazile Internationale din Spania, care primise o invitatie sa revada locurile unde lucrase in timpul Razboiului Civil si unde tatal meu isi lasase bratul drept la varsta de 25 de ani. Cum era greu sa i se refuze pasaportul (existau totusi niste relatii intre PCR si partidele comuniste vestice), mama a primit aprobarea de calatorie. Eu am fost "beneficiarul" acestei situatii, intrucat ea a cerut sa plece insotita (din motive de boala). Ajuns la Paris, am decis sa raman in Occident (nu usor, ci dupa lungi discutii cu mama). Apoi, ajutat de vara primara a tatalui meu, critica de arta Sofia Imber, directoarea Muzeului de Arta Contemporana din Caracas, plecata cu familia din Romania la inceputul anilor '30, am ajuns in Venezuela. Am lucrat la Muzeu, am scris chiar un studiu introductiv la catalogul expozitiei pictorului cinetic venezuelean Jesus Soto. In septembrie 1982 am ajuns in SUA. Am trait dezradacinarea ca pe o mare framantare psihologica. Am fost in egala maasura fericit ca puteam vorbi, scrie, respira liber. Nu am regretat vreodata plecarea din Rom‰nia. Am regretat insa despartirea de familie si de prieteni. Multi au emigrat dupa aceea, iar dupa 1989 mi-am facut noi prieteni in Rom‰nia. Sa-i numesc aici pe Mircea Cartarescu, Leonard Oprea, Mircea Mihaies, Horia Patapievici, Caius Dobrescu, Dan Pavel, Andrei Bodiu, Adriana Babeti, Ioan T. Morar, Stelian Tanase si atatia altii. Sa nu-l uit pe Nicolae Manolescu, pe care il admiram de departe inca de pe cand eram in tara.
America incurajeaza identitatile multiple. Nimeni nu este condamnat la o identitate monista. Patria mea este America, adica Statele Unite. Dar, cum ziceam, ma simt acasa si in Romania. Israelul este pentru mine numele sperantei invingatoare, ma simt total solidar cu un stat care lupta de decenii sa supravie]uiasca. Ma simt solidar cu singura democratie veritabila din Orientul Mijlociu, cu singurul stat din zona care asaza individul in centrul vietii politice. Evident, nu este un stat perfect, dar exista oare un asemenea caz de perfectiune? Ma simt solidar cu o comunitate care a facut posibil un vis milenar de revenire a evreilor acolo de unde au fost alungati. Ma leaga de Israel faptul ca atata vreme cat acest stat exista, un nou Holocaust nu este posibil.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu