Moartea Ceausestilor (20)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

Adevăruri şi minciuni (I)

A fost odată un ajun de Crăciun. România, sfârşit de
decembrie 1989. Amintirile nu s-au stins.

A fost odată un oraş în nordul Transilvaniei, Baia
Mare, cu o sută cincizeci de mii de locuitori. Cu sediul
Securităţii, sediul local al partidului, uzine, universitatea,
artera principala numită 23 August, în amintirea loviturii
de stat de la 23 august 1944, care, recuperată de comunişti,
a dus la răsturnarea mareşalului Antonescu. La
Baia Mare, vechi oraş miner, se fabrică maşini şi unelte
pentru minerit. Combinatul chimic tratează metalele neferoase.
Siglele întreprinderilor sunt cunoscute de populaţia
oraşului care lucrează la IMUAS (întreprinderea de
Maşini Unelte, Accesorii şi Scule Baia Mare) sau TAGCM
(Trustul-Antrepriză Generală de Construcţii-Montaj).

Au fost odată la Baia Mare cadre din întreprinderi,
membri de partid care urmăriseră ultimul congres din
noiembrie 1989, apoi evenimentele de la Timişoara, prin
intermediul posturilor de radio occidentale şi al informaţiilor
trimise de tovarăşii lor de acolo. Se informaseră
reciproc. Universitarii, posesori ai carnetelor de
partid, erau oameni maturi, cu părul alb, purtând costume
închise la culoare, maro sau gri, cu ochelari mari
cu rame din plastic; cadrele purtau iama scurte de piele,
iar cei mai înstăriţi aveau cojoace troacar, cu gulere de
blană. Exista în oraş o garnizoană şi o unitate de gărzi
patriotice. Aceste gărzi patriotice, pe care Ceauşescu le
înfiinţase în 1968, erau alcătuite din patrioţi loiali.

In dimineaţa de 22 decembrie, în timp ce Nicolae
Ceauşescu încerca să reziste presiunii generalului Stănculescu,
care îl sfătuia să plece, pe lunga arteră 23
August îşi fac apariţia camioanele de la întreprinderi,
claxonând, pe fond de râsete şi strigăte. Oameni căţăraţi
pe camioane flutură mari drapele găurite în grabă şi
pancarte sumare pe care se pot citi cuvintele „România
liberă!“ şi „Trăiascăpoporul român!“... Oamenii strigă
la unison ,JLi-ber-ta-te\“. Câţiva manifestanţi se apropie
de camioane, unii sunt foarte tineri. Cineva strigă: „Vom
continua!", le zâmbeşte o tânără. Forţele de securitate
nu se văd, par a fi absente.

Ei decid - întâmplător sau episod prevăzut într-o
revoluţie controlată? - să se ducă la sediul Securităţii, o
clădire masivă, tradiţională; deschid porţile şi pătrund
fără ca cineva să încerce să-i oprească. Securiştii sunt
atât de binevoitori sau întâlnirea era deja fixată? Manifestanţii
pătrund în clădire deci, îi cheamă şi pe cei rămaşi
afară, deschid ferestrele şi flutură drapelul găurit.
Ofiţerii superiori de securitate - tot din întâmplare sau
datorită agendei prestabilite - nu au venit la serviciu în
ziua aceea şi le-au spus familiilor lor să stea acasă.
Manifestanţii, din ce în ce mai îndrăzneţi, ocupă sediul
Securităţii; sunt numai bărbaţi, bărbaţi maturi. Securişti
în civil se amestecă printre contestatarii care strigă:
„Securişti, veniţi cu noi!“; „Securiştii cu noi!“. Ciudată
dorinţă, s-ar spune, dat fiind că rolul Securităţii era de
a-1 susţine şi proteja pe Ceauşescu? Dar entuziasmul
domneşte, mulţimea manifestanţilor creşte oră cu oră,
iar cei care dau ordine canalizează fară dificultate elanul
pentru a-i face să strige: „Securiştii noştri sunt cu noi!“
Având în vedere imaginea Securităţii în societate, în
decembrie 1989, reputaţia sa execrabilă, acest lucru nu
poate fi urmarea unei mişcări spontane. Se exploatează
entuziasmul care alimentează îndrăzneala manifestanţilor.

Elanurile sunt punctate de chemări la ordine, o persoană
strigă „Cu calm!“, o alta, înnebunită de panică,
lansează un zvon, acelaşi care a fost lansat de un anonim
la sediul televiziunii, la Bucureşti, la aceeaşi oră:
„Apa a fost otrăvită!” Aceste momente de tulburare trec
neobservate în exuberanţa generală. După cucerirea sediului
Securităţii, oamenii cântă imnul tradiţional, multă
vreme interzis, mobilizatorul Deşteaptă-te, române!, pe
ritm de swing. Undeva în mulţime, tânăra care mai
adineaori zâmbea celor din camioane, probabil acum
plânge de bucurie. Se cântă cu hotărâre şi încredere:
,J.i-ber-ta-te\“ Curând se aud sloganurile care amintesc
de Timişoara. Totul merge bine. La sediul Securităţii,
manifestanţii nu au spart nimic, nu s-au produs vandalisme,
s-a strigat „Nu distrugeţi!”. Actul I se încheie
şi, încet-încet, mulţimea se îndreaptă, ceea ce pare
firesc, spre Consiliul Judeţean. Printre manifestanţi, o
persoană mereu prezentă: Vasile T., cineva cu grad înalt
în Gărzile Patriotice. Oamenii strigă: „Armata e cu noi!”
şi scandează „Noi suntem poporul!”. Minunată armonie,
Securitatea, armata şi poporul, cu toţii uniţi pentru a
cere libertate!

Este aproape 14.30. Pe jos ard hârtii, dar nu se produc
incendii. Ici-colo, câte o flacără izolată. Sediul
Consiliului Judeţean se află într-o clădire mare, foarte
modernă, cu o arhitectură de avangardă. Manifestanţii
cei mai îndrăzneţi care au pătruns în sediu îi cheamă de
la ferestre pe cei rămaşi afară. Mulţimea e din ce în ce
mai numeroasă şi predominant masculină. Femeile şi
copiii au rămas probabil acasă în faţa televizorului care
prezintă revoluţia în direct. Spectacolul este uluitor, mai
precis, prezentarea sub formă de spectacol transmisă de
la Bucureşti este omniprezentă; un televizor a fost montat
în balconul Consiliului Judeţean, ecranul e îndreptat
spre mulţime. Baia Mare trăieşte o dublă revoluţie, a sa
proprie şi cea care se desfăşoară la televizor. Zarva se
amplifică.

Deodată, în vacarmul general, o veste ca un trăsnet:
Ceauşescu a fugit. Mulţimea cântă: „Ole, ole, ole, Ceauşescu
nu mai e!“ Nimănui nu-i mai pasă de Elena.
Ceauşescu nu mai e! Este aproape ora 15, sunt acum în
jur de trei mii de manifestanţi. Ei cântă şi flutură drapelele
găurite, ca o pagină smulsă din istorie. Au confecţionat
o sperietoare, un manechin de hârtie portocalie, şi
înalţă pe un băţ un portret al lui Ceauşescu, dolofan şi
rozaliu, fară vârstă, pe care oamenii îl lovesc şi îl huiduiesc.
Acelaşi portret oficial a fost făcut bucăţi la Bucureşti.
Oamenii se dezlănţuie, cuprinşi de furie. O
mare debandadă! Pe Elena nu o pomeneşte nimeni.

La tribună, un preot, înconjurat de tineri manifestanţi,
gâfâind, îşi sparge plămânii. Este un bărbat solid. Cântă
colinde împreună cu mulţimea. Vorbeşte fară încetare
despre libertate, despre cucerirea individuală a libertăţii,
despre fericirea de a purta numele de român şi creştin:
„Fiţi mândri că sunteţi creştini, nu sunteţi nici vagabonzi,
nici terorişti, nici vandali." Cine îi acuzase pe contestatarii
de la Timişoara că sunt nişte declasaţi? Ceauşescu însuşi,
înfuriat, pe 17 decembrie, doar cu o săptămână în
urmă. Indirect, preotul dezminte afirmaţia Conducătorului.
Preotul intonează Tatăl nostru şi mulţimea îl
urmează. Intervine din nou, e puţin bruscat, dar este un
om călit. A reuşit să menţină mai mult de zece minute
atenţia mulţimii care îi soarbe vorbele. Nici un foc de
armă, nici urmă de teamă. Baia Mare se poate mândri!

Drapelele flutură, oamenii jubilează, când, deodată,
cineva strigă: „Ceauşescu a fost arestat!“ Uralele explodează
de peste tot, câţiva oameni îşi aruncă pălăriile în
aer. O voce tânără întreabă: „A fost împuşcat?“ Vor
trebui să aştepte încă trei zile pentru asta. Manifestanţii
răsuflă uşuraţi: „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!“
Mulţimea nu simte oboseala. Domneşte buna dispoziţie
şi se repetă sloganul: „Fără violenţă!“ Revoluţia continuă,
dar totul este sub control.

La sediul Consiliului Judeţean este destul spaţiu,
patru săli mari. Manifestanţii le ocupă, se regrupează, în
funcţie de întreprinderi, afinităţi, funcţiile deţinute anterior,
căci trebuie să se treacă la lucruri serioase. Ceauşescu
este arestat. Cine guvernează? Cine comandă? Se
aude că o unitate de securitate din vecinătate s-ar apropia
de Baia Mare, putând chiar să atace. Dar nimeni nu
crede. Sediul Securităţii e în mâinile revoluţionarilor!
Există arme? Este una pe masa din sala mare a Consiliului
Judeţean, un pistol AKM care poate conţine treizeci
de cartuşe. în seara de 22, vor fi distribuite arme de
către un detaşament militar venit „să apere revoluţia şi
cadrele militare“, apoi vor fi confiscate.

La fereastra sălii principale, câţiva manifestanţi,
reuniţi acolo în dimineaţa de 23, îl supraveghează pe
soldatul care, aplecat înspre piaţă, gata să tragă, îi protejează.
Printre persoanele prezente, se află şi o femeie
ofiţer. Nu se produc derapaje, revoluţia a avut loc, Ceauşeştii
sunt arestaţi. Noua ordine se instalează. Un militar
masiv, stând mai departe de grupul care discută,
vorbeşte la telefon: „Totul e bine!“ Armata veghează.
Militarul este cât se poate de liniştit.

Manifestanţii privilegiaţi sau bine organizaţi şi foarte
repede disciplinaţi, regrupaţi la Consiliul Judeţean, s-au
instalat în biroul prim-secretarului, Vasile B. Nu mai
poate intra oricine şi oricum în sediul Consiliului. Suntem
pe 23 şi, spre surprinderea celor care au rămas în
stradă să strige de fericire, circulă deja liste: trebuie de
acum înainte să figurezi pe o listă ca să pătrunzi în
sediul Consiliului Judeţean.

Ion Iliescu a vorbit la televiziune în seara de 22. Toată
lumea a înţeles: Frontul Salvării Naţionale există şi are
un program. Deci, la lucru, începând cu 23. Vidul de
putere nu va dura mult. Dar se poate vorbi chiar de vid?
Cei care erau ieri la putere participă la şedinţa de astăzi!

Instalarea noilor structuri are loc în sala mare a Consiliului,
în jurul orei 9.30. Toată lumea stă jos, în majoritate
bărbaţi maturi, serioşi, gravi, calmi. Sunt obişnuiţi
cu şedinţele de partid disciplinate şi cu discursurile lungi.
La tribună, o masă şi mai mulţi vorbitori. S-au ales unii
pe alţii şi s-au autoproclamat: ei vor stabili regula jocului
şi vor repartiza rolurile. Cu câteva ore mai devreme, la
tipografia oraşului, în plină agitaţie şi strigăte de bucurie,
tipografii au publicat apelul Frontului Salvării Naţionale,
apelul lui Ion Iliescu, în primul număr al ziarului liber
Vocea Maramureşului. Toată lumea trebuie să cunoască
acest mesaj care a fost desigur dictat prin telefon tuturor
tipografiilor din capitalele de judeţ.

La tribună, deci, un profesor plin de demnitate, rigid
şi cu o ţinută corectă. Citeşte pe un ton sacadat şi pompos,
bine cunoscut celor ce-1 ascultă - pentru că aşa
vorbeau tovărăşii de ieri, dar şi cetăţenii sau compatrioţii
de azi, pentru că aşa se exprima şi Ceauşescu - un lung
discurs solemn. Trebuie din nou să se atragă atenţia populaţiei
asupra derapajelor posibile şi a actelor de vandalism.
.. Bunul fiecăruia nu este bunul întregului popor?

Unele voci îndrăznesc să-l întrerupă. Un zgomot neaşteptat
îl deranjează pe vorbitor. Aceste voci îl întreabă
pe ofiţerul cu grad înalt instalat la tribună: „Dar cum
v-aţi organizat?” O întrebare ce nu trebuie pusă. Ei au
pus mâna pe putere: nu erau ei aici ieri, ofiţerul gradat
şi celălalt, ofiţerul de la Gărzile Patriotice, Vasile T.?
Răspunsul este evitat, iar adunarea nu-i mai acordă
importanţă prăpăditului inocent care nu a înţeles nimic.
„Noi suntem poporul!” O formulă frumoasă, pentru un
foarte frumos moment, efemer. O persoană de la tribună,
bun vorbitor, un anume Teodor A., se lansează într-o
mică explicaţie de genul: „Păi, suntem aici pentru că
revoluţionarii ne-au cerut acest lucru. N-avem nevoie
de cultul personalităţii. Ne-au spus: «hai, du-te tu, ştii
să vorbeşti» sau «hai, tu ai ceva de spus».” Şi bunul
vorbitor va prezenta pe un ton energic proclamaţia lui
Iliescu! Adunarea este răbdătoare. Dacă acum se cunoaşte
proiectul Frontului la nivel naţional, ce se va
întâmpla la nivel local? Se adresează mulţumiri tinerilor
şi armatei care au înlăturat „în totalitate” elementele
ostile „democraţiei noastre” şi „intereselor poporului
român”. Vorbitorul nu precizează care sunt „elementele
ostile”. Dar publicul a înţeles ce trebuia: Securitatea nu
se numără printre elementele ostile. Apoi se precizează
modalităţile de organizare a noilor structuri de putere.
„Cu scopul de a stabili, în tot judeţul, democraţia şi
ordinea, am hotărât organizarea de comitete de cetăţeni
ca organizaţii de conducere democratică în municipii,
oraşe şi comune, precum şi în toate întreprinderile, unităţi
socialiste sau instituţii.”

Important este să nu se mai pronunţe cuvântul „tovarăş",
care de aici înainte este considerat drept o greşeală.
Cuvântul „comunist" a dispărut brusc! Sarcina urgentă
a acestor comitete: reluarea activităţii. „Ordinea va fi
asigurată de către armată, Gărzile Patriotice şi organizaţiile
de tineret. [...] Iar modul de distribuire a apei
va fi în permanenţă supravegheat." în sfârşit, „în scopul
asigurării unei bune funcţionări a întregii activităţi
economico-sociale în tot judeţul, în toate întreprinderile
şi instituţiile se vor păstra aceleaşi structuri de conducere"!
Se aud aplauze: nu conducerile întreprinderilor
sunt acelea care, în dimineaţa de 22, au adus revoluţionarii
în centrul oraşului? Fuseseră fară îndoială şi câţiva
securişti în civil alături de directori. Şefii societăţilor de
camioane au pus la dispoziţie vehiculele fără probleme.
Cât despre Securitate, aceasta va dispărea repede din
peisaj, fiind în marea majoritate convertită în cadre ale
armatei. La Baia Mare, revoluţionarii, abil dirijaţi, au
strigat bucuroşi: „Securiştii sunt cu noi!" Simţeau atât
de mult nevoia să strige.

Va urma lectura listelor cu cei promovaţi în funcţiile
anunţate. Sunt multe erori, nume care figurează pe două
liste. Dar mai ales sunt mulţi absenţi: un număr infim de
muncitori şi un ţăran izolat. Adunarea se agită, se aud
voci care semnalează că îl cunosc pe cutare şi cutare, că
e nevoie de el. Directorul unei societăţi de camioane
este adăugat pe liste. Reţelele funcţionează.

Ce au devenit aceşti oameni? în mod firesc, şeful
Gărzilor Patriotice devine unul dintre primii membri ai
Frontului Salvării Naţionale; bunul vorbitor a devenit,
la rândul său, senator din partea partidului lui Ion Iliescu.
Listele au fost foarte utile, servind drept bază pentru
împărţirea rentabilă a certificatelor de revoluţionari.
Astfel s-a desfăşurat, timp de două zile, revoluţia la
Baia Mare, prin bunăvoinţa Securităţii şi cu sprijinul
armatei. Cadrele civile şi militare au reuşit să conducă
spre putere, din nou, trupele de muncitori, dar, ole, ole,
ole, Ceauşescu nu mai e!

La Baia Mare şi în alte părţi, protagoniştii, foarte
repede înscrişi pe liste, din zilele de 22-25 decembrie,
sunt convinşi că au acţionat ca nişte revoluţionari, dacă
nu chiar ca eroi. Cântecele răsunătoare, drapelele găurite
fluturând, ocuparea clădirilor publice, chiar dacă uşile
s-au deschis singure, reprezintă momente importante.
Familiile, marea masă tăcută a populaţiei, s-au lăsat
convinse de spectacolul fragmentat, de suspans, de happening,
de puterea imaginilor de televiziune care au
alternat momentele de bucurie, cu cele de teamă şi
înfiorare la ideea de a trăi în direct o dramă istorică.

Prezent la televiziunea română de la începutul ocupării
de către „revoluţionari", pe 22 decembrie, regizorul
Sergiu Nicolaescu, realizator a numeroase filme istorice
şi patriotice din 1967, dar şi după 1989, şi-a făcut bine
treaba: ritmul spectacolului de telerealitate este magistral
condus. Pe 22 decembrie, protagoniştii cedează apoi
locul unor simpli figuranţi, pentru ca aspiranţii la revoluţie,
pasionaţii, cei spontani, precum şi corurile bine
reglate să se poată perinda în faţa camerelor.



va urma