Epurarea (21)

Victor Suvorov

SCHIMBUL

Poţi judeca mintea unui conducător după oamenii pe care şi-i apropie.
Niccolo Machiavelli, Principele


Nimeni nu se îndoieşte că Rusia este capabilă să dea naştere unor Seidlitz, Murat, Rommel. Mulţi generali ruşi au fost, indiscutabil, la acest nivel între 1941 şi 1945.
General-maior W. von Mellentin, Panzer Battels

Generalul-maior Grigorenko îşi continuă povestirea despre comandantul Frontului din Extremul Orient. Iată încă un fragment din cartea sa:
„Începutul războiului a luminat în mod deosebit chipul lui Apanasenko. Nu pot să spun acum în ce zi de la începutul războiului, dar sigur la începutul său, a venit dispoziţie să se transporte urgent spre Apus toată rezerva de armament şi muniţie. Smorodinov, care a fost mult timp şeful acestei secţiuni la Marele Stat-Major, s-a enervat: «Ce prost ia armamentul de pe un front pentru altul? Noi nu sîntem regiune de spatele frontului - putem intra în luptă în orice clipă. Trebuie să mergem la Apanasenko. Numai el poate fi ascultat 'acolo'».

Imediat ce Apanasenko a înţeles despre ce era vorba, nu a stat să asculte mai departe explicaţiile. Toată faţa i s-a umplut repede de sînge şi a răcnit:
- Ce-i cu voi? Acolo e catastrofă, înţelegeţi, CATASTROFĂ ! Iar noi să raportăm problemele noastre personale ? Să se înceapă imediat expedierea! Dumneata - se adresă şefului spatelui frontului - răspunzi cu capul de rapiditatea expedierii.

Să se mobilizeze tot corpul mobil feroviar şi să se expedieze totul cu maximă viteză dincolo de limitele frontului. Să se încarce zi şi noapte. Să se raporteze de încărcarea şi expe­dierea fiecărui eşalon la centru şi mie personal... ...A venit dispoziţia să se trimită urgent la Moscova opt divizii echipate complet. Ritmul de expediere a fost atît de rapid, încît trupele au plecat din tabere la staţiile de îmbar­care dîndu-se alarma. În această situaţie, o parte din oameni, care se aflau în afara unităţii, n-au reuşit să ajungă la îmbarcare, în unele unităţi armamentul şi mijloacele de transport nu erau completate. Moscova cerea echiparea completă, iar Apanasenko nu era omul care să admită nerespectarea ordinului. De aceea a fost organizată o staţie de verificare-livrare la Kuibîşevka-Vostocinaia, reşedinţa statului-major al armatei 2. La această staţie a fost înfiinţată o rezervă cuprinzînd armament, mijloace de transport, de tracţiune, soldaţi şi ofiţeri. Comandanţii diviziilor şi regimentelor incomplete, prin intermediul şefilor de garnituri şi al unor ofiţeri desemnaţi special, verificau existenţa lipsurilor din fiecare garnitură. Acestea se comunicau prin telegraf la armata 2, de unde tot ce lipsea pleca la garniturile corespun­zătoare. Răspunzător personal în faţa lui Apanasenko era şeful de stat-major al armatei. Fiecare garnitură de la staţia verificare-livrare trebuia să iasă - şi ieşea practic - complet echipată...

...Fără să întrebe pe nimeni, Apanasenko a început să formeze noi divizii în locul diviziilor plecate. S-a anunţat mobilizarea generală pînă la vîrsta de 55 de ani inclusiv, însă oricum era insuficient. Şi Apanasenko a ordonat procuraturii să verifice dosarele celor închişi în lagăre şi ale tuturor celor care voiau să se elibereze şi să intre în armată... ...A avut loc o expediere ultrarapidă a opt divizii pentru salvarea Moscovei. Apoi s-a ordonat să se trimită încă patru, apoi, cîte una, cîte două, au mai fost trimise încă şase. În total 18 divizii din 19, care intrau în componenţa frontului. Nu a fost trimisă divizia 40. În locul fiecărei divizii trimise pe front, Apanasenko a ordonat formarea altora secundare. Pentru aceste formaţiuni, Apanasenko merită şi el un monu­ment. Căci a alcătuit toate aceste formaţiuni din proprie iniţiativă şi sub propria-i răspundere, în situaţia unor relaţii necordiale cu o serie de oameni din imediata sa apropiere şi în condiţiile de neparticipare totală şi chiar de ironie a centrului. Centrul ştia de formaţiuni, dar era convins că este imposibil să formezi ceva în Extremul Orient fără ajutorul centrului: nu sînt oameni, nu există armament, posibilităţi de transport, nu există în general nimic. De aceea centrul, ştiind despre zadarnicele eforturi organizatorice ale Frontului din Extremul Orient, se făcea că nu ştie nimic despre asta. Lasă-i să se joace de-a mobilizarea! Dar Apanasenko s-a gîndit la toate... În ciuda unor greutăţi absolut incredibile, în locul celor plecaţi s-au format divizii secundare. S-au format chiar mai multe decît trebuia. Cînd noile formaţiuni au devenit realitate, Marelui Stat-Major în sfirşit i «s-a luat piuitul». Au fost confirmate şi au primit numere toate divi­ziile nou-formate. Centrul s-a încrezut în aşa măsură în seriozitatea noilor formaţiuni, că a luat în armata activă încă patru divizii chiar din rîndul celor secundare. Astfel, între iulie 1941 şi iunie 1942, Extremul Orient a trimis în armata activă 22 de divizii de infanterie şi cîteva zeci de unităţi de marş în completare. Astăzi ştim că în decursul primului an de război, între japonezi şi nemţi a avut loc o ceartă serioasă. Serviciul de informaţii german afirma că sovieticii scot divizii «de sub nasul» japonezilor şi le trimit în Vest. Serviciul de informaţii japonez insista că nici o divizie sovietică nu şi-a părăsit locul de dislocaţie. E greu de imaginat cum s-ar fi desfăşurat evenimentele în Extremul Orient dacă acolo ar fi comandat un executant conştiincios. El ar fi trimis toate trupele pe care le cerea Moscova şi nu ar fi făcut nimic, pentru că formaţiunile alcătuite cu de la sine putere erau categoric interzise. Este imposibil de apărat, dar şi de supravegheat o graniţă cu o lungime atît de mare ca aceea din Extremul Orient numai cu o divizie rămasă, cu trei state-majore de armată şi cu un stat-major de front, chiar dacă se adaugă şi grănicerii. Apanasenko a manifestat în această chestiune o minte de om de stat şi multă cutezanţă".

Se poate spune că Moscova a fost salvată de diviziile siberiene. Au fost unităţi puternice, bine pregătite, echipate complet. Acestea veneau de undeva de departe, pe Marea magistrală siberiana - de aceea au primit numele de siberiene.

Însă nu erau siberiene, ci divizii extrem-orientale. Cele mai renumite erau diviziile 32 şi 78.

Divizia 32 infanterie (mai tîrziu 29 de gardă) a colone­lului V.I. Polosuhin, venind de la Hasan, a debarcat sub foc şi a intrat în luptă direct pe cîmpia de la Borodino. Dacă Apanasenko ar fi întîrziat cu puţin expedierea...

Divizia 78 infanterie (mai tîrziu 9 de gardă) a colonelului A.P. Beloborodov (mai tîrziu general de armată) a venit de pe rîul Ussuri şi a intrat în luptă la Istra.

Un pai în plus frînge şira spinării unei cămile. Toată ştiinţa despre război se reduce la faptul de a avea la momentul necesar acel pai şi de a-l pune pe şira spinării corespunzătoare. Apanasenko i-a dat aceste paie lui Stalin. La momentul absolut necesar.

Iată încă o întîmplare cu acelaşi general Apanasenko, petrecută în aceeaşi toamnă a anului 1941. Şi tema este aceeaşi: expedierea de trupe din Extremul Orient pentru salvarea capitalei.

Povesteşte E.A. Borkov, care în timpul războiului a fost prim-secretar al comitetului regional Habarovsk:
„Pe linia strict secretă mi-a telefonat Stalin. După formulele de salut îmi spune: «Avem o situaţie extrem de grea între Smolensk şi Viazma... Hitler pregăteşte ofensiva asupra Moscovei şi nu avem trupe suficiente să salvăm capitala... Te rog insistent, ia avionul imediat spre Moscova, ia-1 cu tine pe Apanasenko, convinge-1 să fie maleabil, ca să nu se împotrivească, îi ştiu încăpăţînarea»... În anii serviciului meu în Extremul Orient, dar şi în alte locuri, Stalin nu îmi telefonase niciodată. De aceea am fost extrem de mirat cînd am auzit în receptor glasul său. Eram deprinşi de mult ca spusele sale să fie lege pentru noi; el niciodată nu se ruga de cineva pentru ceva - doar ordona şi cerea. De aceea am fost mirat de tonul său. Parcă nu mă informa de ceva, ci îmi raporta situaţia din vestul ţării. Iar cînd Stalin a spus «convinge-1 să fie maleabil», am rămas efectiv uimit... În final a rostit încă o dată : «Veniţi imediat cu cel mai rapid avion militar...».

Am ajuns la Moscova pe 1-2 octombrie, la miezul nopţii. Eram aşteptaţi pe aerodrom. Ne-au pus în maşină şi ne-au dus direct la Kremlin. Ne-au dus în sala de recepţie. Gene­ralul care ne însoţea a intrat în cabinet să raporteze venirea noastră, apoi s-a întors imediat, a deschis larg uşa şi a rostit: «Tovarăşul Stalin vă roagă să intraţi». Stalin ne-a strîns călduros mîna, ne-a urat «bine aţi venit» şi ne-a invitat să ne aşezăm la masa lungă acoperită cu postav verde. El nu s-a aşezat de la început. Păşea în tăcere prin cabinet. Apoi s-a oprit în faţa noastră şi a început discuţia: «Trupele noastre duc lupte de apărare foarte grele pe Frontul de Vest, iar în Ucraina lucrurile merg rău - mulţi se predau, populaţia salută trupele germane».

Urmează o mică pauză, iar cîţiva paşi prin birou încoace şi încolo. Stalin se opreşte din nou lîngă noi şi continuă: «Hitler a început o mare ofensivă asupra Moscovei. Sînt obligat să iau trupe din Extremul Orient. Vă rog să înţelegeţi şi să vă puneţi în locul nostru».

Am simţit un fior rece îrecîndu-mi prin şira spinării, iar pe frunte o sudoare rece în urma îngrozitorului adevăr pe care ni-1 transmitea conducătorul partidului şi statului nostru. Era vorba nu numai de pierderea Moscovei, ci, poate, şi de dispariţia statului... Stalin nu a încercat să afle opinia noastră, şi-a răsfirat hîrtiile pe masă şi, arătînd cu degetul la datele despre trupele frontului nostru, adresîndu-se lui Apanasenko, a început să enumere diviziile de tancuri şi mecanizate, regimentele de artilerie şi alte unităţi şi mari unităţi de deosebită importanţă pe care Apanasenko trebuia să le trimită de urgenţă la Moscova. Stalin a dictat, Apanasenko a notat conştiincios, iar apoi tot în birou, în prezenţa gazdei care   fuma pipă, a semnat un ordin şi a trimis o telegramă cifrată la şeful său de stat-major cu ordinul de executare urgentă.

Acum se vedea clar că întîlnirea noastră scurtă, precisă, de lucru se apropia de sfirşit. Pe masă s-a pus un ceai tare. Stalin a întrebat despre viaţa cetăţenilor din Extremul Orient. Eu am răspuns. Şi deodată a urmat o întrebare pentru Apanasenko : «Cîte tunuri antitanc ai ? ». Generalul a răspuns pe loc. Nu-mi amintesc cifra exact, dar ţin minte că era derizorie în com­paraţie cu aceea pe care Armata Roşie o avea deja atunci. «Expediază şi tunurile! » - a comandat Stalin cu glas scăzut, dar limpede. Brusc paharul cu ceai din faţa lui Apanasenko a zburat în stînga pe masa cea lungă, scaunul de sub general parcă a sărit în spate. Apanasenko a sărit de la masă şi a început să ţipe : «Ce-i cu tine? Ce faci?!! Mama ta aşa şi pe dincolo! Dar dacă atacă japonezul, cu ce am să apăr Extremul Orient? Cu vipuştile astea? ! - şi s-a lovit cu mîinile pe şolduri. Scoate-mă din funcţie, împuşcă-mă, dar tunurile nu le dau ! ».
Eu am înlemnit. Toate mi se învîrteau prin cap, iar un gînd mă îngheţă: «Ăsta-i sfirşitul. Imediat o să cheme oamenii lui Beria şi pierim amîndoi». Dar în acel moment am fost din nou uimit de comportamentul lui Stalin : «Linişteşte-te, linişteşte-te, tovarăşe Apanasenko! Merită oare să te tulburi pentru nişte tunuri? Lasă-le la tine». La despărţire, Apanasenko a cerut să fie trecut în armata activă, pe front.
«Nu, nu - i-a răspuns prietenos comandantul suprem. Par­tidul are nevoie de astfel de oameni îndrăzneţi şi experi­mentaţi, ca tine, în Extremul Orient»".

Această povestire a fost notată şi mi-a fost trimisă de Eroul Muncii Socialiste Feodor Trofimovici Morgun, care timp de peste 15 ani a fost prim-secretar al comitetului regional de partid din Poltava. Ea este publicată acum în cartea sa Zadolgo do saliutov (Mult înainte de salve) (Poltava, 1994, pp. 67-71).

Mai trebuie adăugat că întîmplarea s-a petrecut în octom­brie 1941, înainte ca Japonia să intre în război împotriva Statelor Unite, în acel moment puteam aştepta de la Japonia numai lucruri bune. Toamna lui 1941 a fost într-adevăr, pentru Extremul Orient sovietic, o perioadă îngrozitoare.

În cei mai grei ani, 1941 şi 1942, Frontul din Extremul Orient a fost comandat de generalul de armată Apanasenko. Personal, sînt convins că în cazul ofensivei Japoniei asupra Extremului Orient, generalii japonezi ar fi primit adversarul pe care îl meritau în persoana lui Apanasenko. Chiar fără suficiente trupe, tehnică de luptă şi muniţie, Apanasenko ar fi făcut cuceritorilor multe zile fripte...

Generalul Apanasenko a reuşit să intre în armata activă abia în 1943. Pe frontul cel mai important, la Kursk. A fost rănit mortal în luptele de lîngă Belgorod, în timpul bătăliei de la Kursk. Generalul de armată Apanasenko losif Rodionovici a încetat din viaţă la 5 august 1943, în ziua cînd Moscova saluta pentru prima oară trupele care obţinuseră o mare victorie, hotărînd destinul războiului.

Iar acum agitatorii marxist-hitlerişti ne povestesc că Stalin i-a lichidat pe cei mai buni dintre cei mai buni, că în jurul lui n-au rămas decît nişte proşti semianalfabeţi, nişte obtuzi lipsiţi de iniţiativă şi linge-blide oportunişti. Dar haideţi să ne imaginăm o situaţie, în 1937, Apanasenko este arestat, condamnat la moarte şi îşi aşteaptă execuţia în celulă. Ştim puţine lucruri despre el, dar ne putem oare imagina că acest taur încăpăţînat i-ar fi scris lui Stalin scrisori în care să mărturisească faptul că-l iubeşte ? Scrisori de tipul : „Voi muri cu vorbe de iubire pentru dumnea­voastră ! " ? Nici pe departe aşa ceva ! Dacă l-ar fi închis în celula condamnaţilor la moarte, l-ar fi făcut cu ou şi cu oţet pe Stalin în gura mare, cum s-a mai întîmplat, ar fi ros cu dinţii gratiile şi lacătul. Nu ştiu dacă ar fi sfîşiat vreo doi-trei călăi, dar ştiu sigur că nu le-ar fi lins cizmele.
Imediat după război, generalii germani au umplut piaţa de cărţi cu memorii. La sfirşitul anilor '50, aceste memorii au apărut în valuri şi în Rusia: Westphal, Blumentritt, Zeitzler, Zimmerman, Manteuffel, Guderian, Gott, Rendulici, Tippelskirch, Kesselring, Schneider, Mellentin.

Trebuie să recunosc că memoriile generalilor germani îmi plac mai mult decît memoriile generalilor sovietici.

Generalul sovietic aminteşte cum soldatul Ivanov a aruncat în aer un tanc german cu ultima grenadă, cum sergentul Petrov i-a nimicit pe nemţii atacatori cu ultimul proiectil, cum politrucul Sidorov i-a ridicat pe luptători la atac sub rafalele de armă, cum locotenentul Semionov şi-a îndreptat avionul în flăcări asupra unei concentrări de tancuri... Generalii sovietici povestesc despre ultimele cuvinte ale soldatului Ivanov înainte de a muri: voia să intre în partid. Şi sergentul Petrov voia să intre în partid. Şi toţi ceilalţi.

Dar la nemţi nimeni n-a săvîrşit fapte eroice, nimeni n-a manifestat eroism, în memoriile lor nu este loc pentru fapte eroice. Pentru ei, războiul este o muncă - ei descriu războiul din punctul de vedere al profesioniştilor: aveam atîtea forţe, inamicul avea aproximativ atîtea... Sarcina mea era cutare... Executarea misiunii era obstaculată de anumiţi factori, era favorizată şi uşurată de alţii, în situaţia dată erau trei soluţii, eu am ales-o pe a doua... Din următorul considerent... Aşa încît au rezultat următoarele...

Memoriile generalilor germani produc bătăi de cap pasio­nante şi instructive. Fiecare a scris în felul său, dar toate sînt interesante, însă memoriile generalilor noştri parcă le-ar fi scris unul şi acelaşi grup de dactilografe de la Direcţia politică, schimbînd numai numerele diviziilor şi regimen­telor, denumirile de locuri şi numele de eroi. Din cine ştie ce pricină, soldatul sovietic nu avea destule cartuşe, proiec­tile, grenade, iar toate memoriile generalilor asta spun: cum băieţii noştri se aruncă asupra tancului cu toporul, doboară avioanele cu puştile şi sparg cu furca rezervoarele de benzină ale transportoarelor blindate. La sovietici totul parcă se reduce la încăierarea corp la corp şi la trasul în bot, de parcă n-ar exista tactică şi artă militară. Memoriile,sovietice sînt o şcoală a bărbăţiei. Memoriile germane sînt o şcoală a minţii. Totuşi curînd a apărut o îndoială: prea sînt inteligenţi domnii generali germani, iar Hitler, în descrierile lor, este un idiot cu vîrf şi îndesat. Dacă e aşa, cum de au permis aceşti oameni să-i conducă un idiot?

Mi-a venit prima oară această idee atunci cînd l-am citit pe generalul-colonel Kurt Zeitzler. El a fost şeful Marelui Stat-Major în timpul bătăliei de la Stalingrad. îl descrie pe Hitler ca pe un mare cretin: „Prima parte a raportului meu a fost enunţată într-o formă accesibilă unui neiniţiat în problemele militare" (Decizii fatale, Moscova, Voenizdat, 1958, p. 159). Şeful Marelui Stat-Major alcătuia rapoarte pentru comandantul său suprem ca pentru un om de pe stradă, care nu cunoaşte diferenţa dintre corp de armată şi brigadă. Mai simplu spus, generalul-colonel Zeitzler alcătuia rapoartele pentru Hitler ca pentru un idiot... Mai departe, Zeitzlet îşi descrie pe multe pagini deciziile sale geniale (cu adevărat interesante) şi reacţia faţă de acestea a obtuzului şi încăpăţînatului caporal.

Atunci m-am gîndit: dar dumneavoastră, herr Zeitzler, aveaţi o ieşire, în astfel de situaţii, şeful Marelui Stat-Major trebuia să-i spună iubitului său conducător sau flihrer: luptaţi cum vă place, dar eu nu-mi iau răspunderea pentru toate acestea în faţa ţării mele şi a istoriei. Eliberaţi-mă. Trimiteţi-mă în orice funcţie, fie şi la un corp de armată, fie şi la o divizie, puteţi să mă şi împuşcaţi, dacă vă place, dar de prostia dumneavoastră răspundeţi singur.

însă înţeleptul Zeitzler nu a spus aşa. Şi ceilalţi generali au tăcut chitic. De aceea ei poartă răspunderea deplină pentru prostia hitleristă.

Dar iată un exemplu din istoria sovietică. Nemţii au prins Kievul şi uriaşe spaţii din jurul său într-un cleşte gigantic: la nord, lîngă Konotop, era gruparea 2 tancuri a lui Guderian; la sud, lîngă Kremenciug, era gruparea l tancuri a lui Kleist. Situaţia era clară: cleştele strîngea în urma Frontului de Sud-Vest, iar în acest cazan erau prinse cinci armate sovietice. Ce-i de făcut? Părerea şefului Marelui Stat-Major, generalul de armată G.K. Jukov: să fie scoase imediat cele cinci armate din zona Kievului. Cum să fie scoase ? - nu înţelege tovarăşul Stalin. Atunci cum rămîne cu Kievul ? Jukov nu are nici o ezitare : cedăm Kievul!

Stalin sare ca ars: cum să-l cedăm ? Insistă: să ţinem Kievul. Dar Jukov ştie: oricum nu-l vom ţine. Mai bine cedăm pur şi simplu Kievul, decît să dăm Kievul şi un milion şi jumătate de soldaţi, apărătorii acestuia. Stalin insistă să-l apărăm! Şi atunci Jukov îşi cere demisia: dum­neavoastră sînteţi mai mare aici, luptaţi cum ştiţi, dar eu nu port această responsabilitate nici în faţa poporului, nici în faţa istoriei. Sînt gata să merg oriunde, să lupt fie şi ca un simplu comandant de companie ori de regiment, sînt gata să comand un corp de armată, o armată, un front, dar nu am intenţia să execut ordinele dumneavoastră criminale. Şi Jukov a fost scos din funcţie. Şi atunci s-a dezlănţuit catastrofa. Cele două grupări de tancuri germane au strîns cleştii la Lohviţa...

Dar Jukov nu mai era.

S-a scărpinat tovarăşul Stalin la ceafă, după care l-a trimis pe Jukov acolo unde se decideau problemele de viaţă şi de moarte. Iar în 1942, Stalin l-a numit pe Jukov locţiitorul său.
Iată însă aceeaşi situaţie, acelaşi moment şi acelaşi loc -Kiev. La comandamentul general german are loc un conflict. Ce-i de făcut: să se meargă direct asupra Moscovei sau să se întoarcă asupra Kievului? Sincer vorbind, ambele sînt variante ucigătoare. Dacă trupele germane vor merge direct asupra Moscovei, atunci spatele fronturilor vor rămîne des­chise şi se va putea lovi dinspre Kiev, separîndu-se trupele germane de bazele de aprovizionare. Iar daca trupele ger­mane se vor întoarce asupra Kievului, se va pierde timp şi va trebui să se atace Moscova prin noroaie şi zăpadă - iar armatele germane nu erau pregătite pentru aşa ceva. Atunci ce-i de făcut? Hitler consideră necesar să se întoarcă la Kiev. Guderian nu e de acord. Apoi el va insista că aceasta a fost o greşeală fatală, care a şi dus la dezastru. Dacă aşa consideri, protestez ! Poartă-te cum s-a purtat în ceasul acela Jukov : să lupte conducătorii, dacă ştiu rostul luptei, dar pe mine eliberaţi-mă!

Dar înţeleptul şi grijuliul Guderian îndeplineşte ordinul fără să protesteze. Îmi place Guderian. Cărţile lui le ţin întotdeauna prin preajmă. Era un bărbat inteligent. Dar, în afară de inteligenţă, unui general îi trebuie caracter, voinţă şi curaj. Memoriile tuturor generalilor germani sînt pătrunse de idei. Hitler a fost un prost şi ne-a silit să executăm nişte ordine prosteşti. Aşa era. Însă generalul devine mare şi invincibil numai atunci cînd nu execută ordinele prosteşti. Curajul soldatului înseamnă să meargă înspre baionetele duşmane, ca să execute ordinul care i s-a dat. Dar curajul generalului înseamnă să-şi pună capul la contribuţie şi să execute numai acele ordine care duc la victorie. Cît de des generalii, politicienii, istoricii occidentali dau cu bîta-n baltă! Cică, zic ei, noi avem un soldat care gîndeşte, dar la voi Ivan-prostovan nu are această facultate. Domnilor, dumneavoastră aveţi un soldat gînditor? E minunat. Noi avem generali gînditori, care sînt şi curajoşi. Ei au avut destul curaj ca să aibă opinie proprie şi să o susţină. Generalul german executa orice ordin - iar asta nu înseamnă nici pe departe forţă, ci slăbiciune. Dar generalii sovietici nu execută orice ordin. Asta înseamnă forţă!

Dacă generalul are o minte genială, dar execută ordinele idioate ale führerului, care duc ţara către catastrofă, atunci mintea lui genială nu valorează nici cit o ceapă degerată. Astfel de capete sînt bune numai ca să scrie memorii minu­nate după război, însă în timpul războiului nu e nevoie de asemenea capete. Dacă generalul execută ordine imbecile, înseamnă că nu e general, ci un simplu soldăţoi.
Totuşi, iată un lucru uimitor. Stalin i-a lichidat pe gene­rali înainte de război, dar tot s-au găsit dintre aceia care, asemeni lui Apanasenko sau Jukov, puteau, riscîndu-şi viaţa, să-l direcţioneze pe o anumită linie pe însuşi geniul tuturor timpurilor şi popoarelor.

Cel mai îngrozitor pentru un conducător este să ajungă în situaţia în care toţi din jur îi cîntă în strună, sînt de acord cu oricare dintre deciziile sale şi le laudă, în această situaţie, orice om cit de inteligent îşi pierde orientarea, orice înţelept îşi pierde capacitatea de a-şi observa greşelile. De aceea le repetă şi le înmulţeşte.
Exact în acest impas l-a dus pe Hitler politica lui de cadre. Hitler nu şi-a împuşcat generalii înainte de război, iar aceştia s-au dovedit a fi speriaţi ca nişte răcani...
Iată folosul epurării: dacă Hitler ar fi pus la cale înainte de război o „noapte a cuţitelor lungi" pentru generalii săi, dacă ar fi împuşcat cîteva mii de generali germani, atunci să vedeţi că după epurare ar fi apărut şi la el măcar o pereche de generali care puteau nu numai să gîndească, dar şi să-l contrazică pe führer.

Nu numai Apanasenko şi Jukov au putut să-i riposteze lui Stalin. Au fost şi alţii. Generalul de armată K.K. Rokossovski nu s-a certat numai cu Stalin, dar şi cu cei din preajma lui. Situaţia: mai 1944 - se pregăteşte cea mai mare operaţiune a celui de-al doilea război mondial şi din istoria lumii - Ofensiva bielorusă. Stalin şi cei doi locţiitori ai săi, Jukov şi Vasilevski, au gîndit totul, au cîntărit totul, au planificat totul. Acum îi cheamă pe rînd pe comandanţii fronturilor şi le trasează misiunile. E rîndul generalului Rokossovski. Însă Rokossovski are propria lui soluţie, mai bună decît soluţia Stalin-Jukov-Vasilevski. Dar foarte neobişnuită.

A-l contrazice pe Stalin e un risc mortal. Iar aici nu este doar Stalin, ci şi ajutoarele sale apropiate şi consilierii săi. Toţi laolaltă. Dar generalul de armată Rokossovski nu intenţionează să execute ordinele celor trei mareşali: ale comandantului suprem şi ale locţiitorilor săi.

Atunci generalul recalcitrant e poftit să meargă în altă cameră şi să cugete la comportamentul său.

Generalul Rokossovski iese. Cugetă. Are la ce cugeta. El a trecut deja prin camera de tortură, a stat închis deja în celula condamnaţilor la moarte. N-ar fi vrut iarăşi...

Şi iată că este chemat din nou în cabinetul lui Stalin şi din nou i se trasează sarcina...

Dar nu. Rokossovski nu va executa asemenea ordine, înlocuiţi-mă. Închideţi-mă. Rupeţi-mi tresele. Trimiteţi-mă ca soldat prost la batalionul de pedeapsă. Torturaţi-mă. Nu execut!
Iar e poftit să iasă şi să mai chibzuiască. Iar iese. Iar cugetă. Doar ar putea să nu rişte. Ar putea executa ordinele lui Stalin-Jukov. Soarta războiului e deja hotărîtă, e vorba numai de preţul şi data victoriei. Poate să nu se opună, iar după moartea lui Stalin să scrie memorii: prostul de Stalin a trasat sarcini idioate, iar în situaţia respectivă eu aveam o soluţie pe care Stalin n-a înţeles-o şi n-a apreciat-o...
Rokossovski chibzuieşte mult. V-aţi gîndit? Poftiţi. Ei? Executăm ordinul comandantului suprem?
Nu. Nu executăm.
Atunci dracu' să te ia! Fă cum ştii.
Şi Rokossovski acţionează.
Acţionează strălucit.
Mărturiseşte generalul-locotenent Siegfried Westphal: „În vara şi toamna anului 1944, armata germană a suferit cea mai mare înfrîngere din istoria ei, care a depăşit-o chiar şi pe cea de la Stalingrad. Pe 22 iunie, ruşii au trecut la ofensivă pe frontul grupului de armate «Centru»... Acest grup de armate a fost distrus. Ca urmare a înfrîngerii gru­pului de armate «Centru», grupul de armate «Nord» a rămas despărţit în Pribaltica" (Decizii fatale, pp. 257-258).

Mărturiseşte generalul-colonel Heinz Guderian: „Dezastrul a început pe 22 iunie, în prima zi, 25 de divizii germane au dispărut pur şi simplu... Nu numai grupul de armate «Centru» a căzut în capcană, dar şi grupul de armate «Nord»" (Panzer Leader, p. 352).
Mărturiseşte generalul-maior W. von Mellentin: „Pe 22 iunie, ruşii au sărbătorit a treia aniversare a invaziei noastre în Rusia prin ofensiva grandioasă a patru fronturi avînd în componenţă 146 divizii de infanterie şi 43 brigăzi de tancuri... Din motive necunoscute, Chester Willmot a uitat această operaţiune în cartea sa Bătălia pentru Europa. Însă ea a fost unul dintre cele mai grandioase evenimente ale războiului prin anvergura sa şi prin însemnătatea incomparabil mai importantă decît debarcarea Aliaţilor în Normandia. De pe 1 iunie pînă pe 31 august 1944, pierderile trupelor germane pe Frontul de Vest au fost de 293.802 oameni, iar pe Frontul de Est, în aceeaşi perioadă, pierderile au fost de 916.860 oameni" (Panzer Battles, p. 339).

Este momentul cînd Aliaţii occidentali şi-au exprimat îndoiala în privinţa preciziei informaţiilor sovietice refe­ritoare la numărul de prizonieri luaţi. Atunci Regizorul Suprem a ordonat ca prizonierii germani să fie arătaţi întregii lumi. Şi coloane nesfîrşite de soldaţi germani (nu dintre cei jigăriţi scoşi din lagăre, ci dintre cei proaspeţi de pe cîmpul de luptă) au fost minate pe străzile Moscovei. În fruntea coloanelor se aflau generali nemţi şi pilcuri de ofiţeri, urmaţi de mulţimea nenumărată de soldaţi, încheiau procesiunea maşini de stropit străzile, maşini mobilizate, care nu mai funcţionaseră de trei ani. În timpul războiului, Moscova se dezobişnuise de asemenea lux. Totul pentru front, totul pentru victorie. De aceea benzina este pentru front. De aceea străzile Moscovei nu mai fuseseră curăţate de mult cu maşini de stropit, însă pentru o asemenea ocazie, Regizorul Suprem a ordonat să se împartă benzină din rezerva intan­gibilă a Cartierului General - ca pentru o operaţiune de luptă. Stalin a ordonat să se spele şi să se cureţe străzile Moscovei în urma coloanelor de prizonieri.

Ca să nu rămînă pe străzile capitalei nici urmă din mizeria şi duhoarea lor.

În urma coloanelor se auzea susurul maşinilor de stropit. Noi şi noi cisterne albastre cu apă se înşirau la nesfîrşit, ca să umple rezervoarele de apă.

Încă din a doua zi a Ofensivei bieloruse, Stalin a înţeles că soluţia lui Rokossovski nu era numai extraordinară, ci şi genială. La o săptămînă după începerea operaţiunilor din Bielorusia, pe 29 iunie 1944, generalul de armată Rokossovski a primit steaua cu briliante de mareşal al Uniunii Sovietice. Însă şi acest lucru i s-a părut puţin lui Stalin - aşa încît pe 30 iulie, mareşalul Rokossovski primeşte prima sa Stea de Aur de Erou al Uniunii Sovietice. Stalin nu i-a dat Steaua de Aur nici pentru Smolensk, nici pentru Moscova, nici pentru Stalingrad, nici pentru Kursk (deşi ar fi trebuit), însă strălu­cirea lui Rokossovski în Operaţiunea bielorusă n-a putut fi eclipsată (în ciuda lui Stalin, Jukov, Vasilevski). Era candidat pentru a comanda Parada Victoriei.

În timpul pregătirilor Ofensivei bieloruse, în timpul des­făşurării acesteia, în toate celelalte operaţiuni defensive şi ofensive, Rokossovski a dovedit inteligenţă, iniţiativă şi curaj. Steaua de mareşal i-a fost dată pentru talentul de coman­dant militar, pentru anvergura gîndirii strategice, pentru victoriile asupra lui Hitler şi asupra feldmareşalilor săi. Steaua de Erou i s-a dat pentru curajul personal de militar... În faţa rînjetului stalinist de tigru furios. Acesta este un eroism de înalt nivel.

Întotdeauna, şi la începutul războiului, în vara fatală, şi în toamna tragică a anului 1941, şi la finalul său victorios, în Armata Roşie s-au aflat generali care au avut capul pe umeri şi suficientă bărbăţie pentru a-şi susţine punctul de vedere chiar şi în faţa lui Stalin.
Hitler însă n-a avut asemenea generali nici la începutul războiului, nici la sfîrşitul său.
Nici unul.

Germania a pierdut pentru că generalii stalinişti erau incomparabil superiori ca nivel de pregătire faţă de generalii germani.
Iar curajul este una din componentele de bază ale acestui nivel.



va urma