TEMERI

Gabriel Constantin

M-am sprijinit de zidul rece,

Când tu, mi-ai zis: Adio, plec;

Părea că lumea care trece,

Mă condamna pentru eşec.

Dar lumea nu ştia că anii

Ce vieţii mele-au fost lăsaţi,

Au dat fiinţei tale danii,

Tot ei fiind îndatoraţi.

Danii de calde sentimente

Uitate-n ochiul tău senin,

Suita blândelor momente

Ce-n gând abia acum îmi vin.

Şi inima...o, dac-ar spune

Ce-adânc e dorul ei de-acum,

Ce neagră jale mă răpune,

Când te privesc trecând pe drum.

Nu vreau să îţi arăt cât sufăr,

Mă fac a fi nepăsător,

Când eu în al simţirii cufăr

Ascund un foc mistuitor.

Şi vreascul sufletului arde

În facla farmecului tău,

Doar cu speranţele deşarte

Mă-mbăt pân’ mi se face rău.

Şi parcă nici miros nu are

Mireasma florilor de tei

Şi doar din pură întâmplare

Ne întâlnim pe vechi alei.

Mă pierd în locuri tenebroase,

Parcă sunt altul – m-am schimbat...

Atâtea întâmplări frumoase

Cu noi în veci s-au destrămat.

Învecinat sunt cu tristeţea,

Cu supărarea frate sunt;

Aşa m-o prinde bătrâneţea,

La chipul tău mereu visând?