CORĂBIILE TIMPULUI (21)

STEPHEN BAXTER

Londra la război
Domul londonez!

Nimic din propria mea vreme nu mă pregătise pentru acest uluitor edificiu. Închipuiţi-vă: o colosală cupolă din beton şi oţel, cu diametrul de aproape două mile, întinzându-se peste oraş de la Hammersmith la Stepney şi de la Islington la Clap-ham... Străzile erau întrerupte pretutindeni de piloni, proptele şi contraforturi care se înfigeau în solul argilos al Londrei, dominând şi încorsetând populaţia precum picioarele unei mulţimi de uriaşi.
Trenul îşi continuă înaintarea, dincolo de Hammersmith şi Fulham, pătrunzând mai adânc în Dom. Când ochii mi se obişnuim cu semiobscuritatea, am început să desluşesc felul în care felinarele de pe străzi schiţau imaginea unei Londre pe care încă o puteam recunoaşte: „Aici este Kensington High Street, dincolo de grilajul acesta! Iar acela este parcul Holland?” şi aşa mai departe. Dar, în afară de numele străzilor şi de reperele familiare, aceasta era o Londră noua, o Londră a nopţii perpetue, un oraş care nu se putea bucura niciodată de seninătatea văzduhului de iunie de afară – însă o Londră ce acceptase toate acestea ca preţ al supravieţuirii, îmi spuse Filby: căci bombele şi torpilele s-ar fi scurs pe acel Acoperiş sau ar fi explodat fără nici un pericol, lăsând nevătămată „Marea Cloacă” a lui Cobbett40 de dedesubt.
Pretutindeni, zise Filby, oraşele oamenilor – care odinioară străluceau de atâta lumină, transformând partea întunecată a lumii noastre rotitoare într-un giuvaer scânteietor – fuseseră acoperite cu asemenea carapace deprimante şi tenebroase; acum, oamenii arareori se mai deplasau între marile domuri-oraşe, preferând să se înghesuie în Bezna creată de om.
Linia noastră de tren părea să fi fost tăiată pe vechea reţea de străzi. Drumurile pe care le străbăteam erau foarte aglomerate, însă cu oamenii care mergeau pe jos ori pe biciclete; n-am văzut trăsuri, acţionate de cai ori de motoare, aşa cum mă aşteptasem. Existau până şi ricşe! Un fel de şarete uşoare, trase de cockney41 asudaţi şi costelivi, care şerpuiau printre obstacolele ridicate de pilonii Domului.
Urmărind mulţimea de la fereastra trenului, care îşi reducea viteza, am avut senzaţia, în ciuda larmei şi a vânzolelii generale, de disperare, amărăciune şi deziluzie... Am văzut capete plecate, umeri gârboviţi, chipuri zbârcite, îngrijorate; exista o anumită înverşunare, aveam eu impresia, în modul în care oamenii îşi trăiau viaţa; însă, mi se păru mie – şi nu era defel surprinzător – rămăsese prea puţină bucurie.
M-am mirat că nu se zărea nici un copil, nicăieri. Bond mă informă că cele mai multe dintre şcoli se aflau acum în subteran, pentru a se asigura o protecţie sporita împotriva pericolului de bombardament, în vreme ce părinţii munceau în fabricile de muniţie sau în imensele aerodromuri care se ridicaseră în jurul Londrei – la Balham, Hackney şi Wembley. Ei bine, poate că aceasta era o rânduială mai sigură, însă ce loc posomorât devenise oraşul fără râsetele copiilor ce alergau! Dacă până şi eu, un burlac convins, eram pregătit să recunosc. Şi oare ce fel de pregătire pentru viaţă primeau aceste sărmane gâze subpământene?
Iarăşi, am cugetat eu, peregrinările mele mă aduseseră într-o lume a tenebrelor, fără soare, o lume prielnică pentru un Morloc. Însă cei care zidiseră acest măreţ edificiu nu erau Morloci: era propria mea rasă, silită de Război să renege Lumina pe care o dobândea de drept prin naştere. Mă cuprinse o jale adâncă şi stăruitoare – simţământ ce avea să persiste o mare parte din şederea mea în 1938.
Din loc în loc, am observat dovezi mai directe ale ororilor Războiului. Pe Kensington High Street am văzut un cetăţean mergând de-a lungul străzii – ajutat de o femeie tânără şi zveltă, care îl sprijinea. Buzele lui erau subţiri şi întinse, iar ochii păreau nişte mărgele în orbitele zbârcite. Pielea feţei sale era un vălmăşag de semne purpurii şi albe pe un fond cenuşiu.
Filby trase aer în piept când i l-am arătat.
— Arsuri de luptă, rosti el. Întotdeauna arată la fel... Un războinic aerian, probabil – un tânăr gladiator, ale cărui fapte de vitejie le aclamăm cu toţii când Trăncănitoarele strigă despre ele! Totuşi, după aceea, unde se mai găseşte loc pentru ei? Se uită la mine şi îşi aşeză o mână uscăţivă pe braţul meu. Nu vreau să par nesimţitor, scumpul meu prieten. Am rămas încă acelaşi Filby pe care îl cunoşteai. Doar că – Dumnezeule – aici e nevoie să te oţeleşti!
Cea mai mare parte dintre vechile edificii ale Londrei părea să fi rămas în picioare, deşi, am văzut eu, unele dintre construcţiile mai înalte fuseseră retezate pentru a permite ridicarea carapacei de beton. M-am întrebat dacă Columna lui Nelson42 mai exista! Noile clădiri erau mici, gheboşate şi sumbre, şi încă se vedeau nişte cicatrice lăsate de primele zile ale Războiului, înainte de finalizarea Domului: enorme cratere de bombe, aidoma unor găvane goale, şi coline de moloz pe care nimeni nu avusese până acum voinţa sau energia de a le îndepărta.
Domul atingea cea mai mare înălţime, de circa două sute de picioare, exact deasupra Westminsterului. În inima Londrei: apropiindu-ne de zona mediană a oraşului, am remarcat fasciculele strălucitoare ce porneau din străzile centrale, iluminând acel Plafon universal. Şi pretutindeni, ieşind din pavajul Londrei sau din fundaţiile gigantice ale canalului Tamisei, se vedeau aceiaşi piloni: grosolani. Îngrămădiţi, cu bazele consolidate şi susţinute cu proptele – zece mii de Atlaşi din beton meniţi să ţină pe umeri acel acoperiş, piloni care transformaseră Londra într-un imens templu maur.
M-am întrebat dacă bazinul de cretă şi argilă moale pe care era situată Londra putea să suporte această greutate colosală! Dacă întreg ansamblul se cufunda în sol, trăgând în adâncuri, o dată cu el, preţiosul său conţinut, de milioane de suflete? M-am gândit cu oarece nostalgie la acea Eră a Clădirilor ce avea să vină, când, din imaginile fugare pe care le văzusem, îmblânzirea gravitaţiei urma să facă dintr-o structură precum acest Dom o chestiune trivială...
Totuşi, în pofida nefinisării şi a grabei evidente cu care fusese ridicat, ca şi a destinaţiei sale dezolante, Domul mă impresiona. Deoarece era în întregime tăiat din piatră obişnuită şi amplasat pe terenul lutos al Londrei, fără mult mai multe cunoştinţe tehnologice decât acelea ale propriului meu secol, acest edificiu sumbru îmi păru mai remarcabil decât toate minunăţiile pe care le văzusem în anul de graţie 657208!

Ne-am continuat drumul, însă ne apropiam, evident, de capătul călătoriei, căci trenul se deplasa doar un pic mai repede decât un om pe jos. Am remarcat magazine deschise, însă vitrinele lor nu luceau în lumină: am văzut manechine îmbrăcate în hainele cenuşii ale vremii şi cumpărători uitându-se prin geamurile cârpite. Nu prea mai rămăsese loc pentru lux, se părea, în acest Război îndelungat şi crâncen. Trenul se opri.
— Am ajuns, spuse Bond. Aici este Poarta Canning, o să facem doar câteva minute pe jos până la Colegiul Imperial.
Soldatul Oldfield împinse portiera vagonului – care se deschise cu un pocnet distinct, ca şi cum presiunea din interiorul acestui Dom ar fi fost mai mare – iar peste noi năvăli un potop de zgomote. Am văzut alţi militari, îmbrăcaţi în mohorâtele uniforme măslinii ale infanteriştilor, aşteptându-ne pe peron.
Astfel, mi-am apucat masca de gaze luată cu împrumut şi am păşit în Domul Londrei.
Zarva era uluitoare – aceasta a fost prima mea impresie. Parcă mă găseam într-o criptă imensă, pe care o împărţeam cu milioane de alte suflete. O babilonie de glasuri, scârţâitul roţilor de tren şi troncănitul tramvaielor: toate păreau să huruie sub acest Plafon imens şi întunecat, şi să se năpustească asupra mea. Era extrem de cald – mai cald decât fusese în Raglan. Se simţea un amestec încins de mirosuri, nu toate plăcute: de hrană gătită, de ozon provenit de la cine ştie ce maşinărie, de abur şi ulei de la tren – iar mai presus de toate, de oameni, izul milioanelor de oameni ce răsuflau şi asudau în acest gigantic rezervor închis de aer.
Din loc în loc se puteau observa surse de lumină plasate în structura Domului însuşi: nu destule pentru a ilumina străzile de dedesubt, însă suficiente pentru a fi posibil să se distingă silueta construcţiei. Am văzut nişte forme minuscule acolo, fâlfâind printre becuri: porumbeii Londrei, îmi zise Filby, care încă supravieţuiesc, deşi etiolaţi acum de anii de beznă, iar printre aceştia erau răspândite câteva colonii de lilieci, care ajunseseră să fie detestaţi în unele cartiere.
Într-o parte a Plafonului, spre Nord, se proiecta un spectacol de lumini. Am auzit din acea direcţie ecoul unei voci amplificate. Filby o numea „Trăncănitoare” – era un soi de cinematograf public, mi-am închipuit eu – dar se găsea prea departe ca să se distingă vreun detaliu.
Am remarcat că recenta linie de tren urban fusese suprapusă, destul de grosolan, pe vechiul terasament al drumului, iar această „gară” nu era altceva decât o fâşie de ciment aruncată în mijlocul pieţei Canning. Toate schimbările survenite în această lume nouă trădau repezeală şi panica.
Soldaţii se grupară în jurul nostru într-o formaţiune romboidală, şi ne-am îndepărtat de staţie, străbătând Canning Place către Gloucester Road. Moses avea pumnii încleştaţi. În costumaţia sa de crai, în culori fistichii, arăta speriat şi vulnerabil, şi am simţit o undă de vinovăţie la gândul că îl adusesem în această lume crudă a epoleţilor din metal şi a măştilor de gaze.
Am privit în lungul Grădinilor De Vere spre Kensington Park Hotel, unde, în vremurile mai fericite, obişnuisem să iau masa; porticurile cu colonade ale acelei clădiri rămăseseră încă în picioare, dar faţada era dărăpănată şi multe dintre ferestre fuseseră acoperite cu scânduri, iar hotelul părea să fi devenit o parte integrantă a noului punct terminus al căii ferate.
Am virat pe Gloucester Road. Pe-acolo mergeau mulţi oameni, pe trotuar ori pe şosea, iar sunetul claxoanelor de bicicletă reprezenta un voios contrapunct la atmosfera generală de decepţie. Micul nostru grup compact – şi îndeosebi Moses, cu costumaţia sa ţipătoare – atrase multe priviri lungi, însă nimeni nu se apropie prea mult, nimeni nu vorbi cu noi. Prin preajmă se afla o puzderie de militari, în uniforme mohorâte, similare acelora purtate de echipajul Leviathanului, dar cea mai mare parte a oamenilor avea veşminte care – dacă n-ar fi fost cam banale şi prost croite – n-ar fi părut nelalocul lor în 1891 Femeile purtau fuste delicate şi bluze extrem de simple şi lejere, iar singurul aspect care mă năuci era acela că majoritatea fustelor erau foarte scurte, până la trei-patru inci de genunchi. Aşadar, existau mai multe glezne şi gambe feminine expuse la câţiva iarzi depărtare, mi-am zis eu, decât văzusem în toată viaţa mea! (Acest ultim aspect nu prezenta mare interes pentru mine, pe fundalul acestei Schimbări atât de însemnate. Iar, aparent, îl fascină destul de mult pe Moses şi am găsit cam necuviincioasă maniera în care se holba.)
Toţi trecătorii purtau însă acei bizari epoleţi metalici şi cărau după ei, chiar şi pe această vreme toridă a verii, plase grele în care îşi duceau măştile de gaze.
Mi-am dat seama că soldaţii noştri aveau tocurile armelor deschise, toţi până la unul, şi am înţeles că armele nu erau menite pentru noi, căci puteam să observ privirile cu care militarii supravegheau aglomeraţia de oameni din jurul nostru.
Am luat-o către Est, pe Queen's Gate Terrace – o zonă a Londrei care îmi fusese cunoscută. Era o stradă largă şi elegantă, mărginită de grupuri de case înalte, şi am putut să remarc că, îndeobşte, locuinţele nu fuseseră prea afectate de trecerea timpului. Faţadele clădirilor prezentau încă acele ornamente ce pastişau stilul greco-roman, de care îmi aduceam eu aminte – coloane sculptate cu modele florale şi alte asemenea elemente arhitectonice – iar trotuarul era delimitat de aceleaşi gărduleţe de metal vopsite în negru.
Bond ne opri în faţa uneia dintre aceste case, la jumătatea străzii. Urcă treptele până la uşa din faţă şi bătu în ea cu mâna înmănuşată; ne deschise un soldat, în uniformă de luptă.
— Toate clădirile de-aici, ne spuse Bond, au fost rechiziţionate de Ministerul Aerului, cu ceva vreme în urmă. O să găsiţi tot ce vă trebuie – doar să-l întrebaţi pe soldat – iar Filby va rămâne cu voi.
Am schimbat nişte priviri cu Moses.
— Şi ce avem de făcut acum? Am întrebat eu.
— Doar să aşteptaţi, zise Căpitanul. Revigoraţi-vă – trageţi un pui de somn. Numai Dumnezeu ştie ce oră cred trupurile voastre că este!... Am primit ordine de la Ministerul Aerului – sunt foarte interesaţi să te întâlnească, îmi spuse mie. Un savant de la Minister are să se ocupe de problema voastră. O să vină să vă vadă mâine de dimineaţă. Bine. Baftă – poate ne vom întâlni din nou.
Şi cu aceasta, dădu mâna cu mine şi cu Moses, apoi, într-un mod masculin, îl chemă pe soldatul Oldfield la ea şi porniră din nou către Mews, ca doi tineri războinici falnici şi viteji – şi la fel de fragili precum acel amărât cu arsuri de luptă pe care îl văzusem mai devreme, pe Kensington High Street.


Casa din Queen's Gate Terrace
Filby ne arătă interiorul casei. Încăperile erau spaţioase, curate şi luminoase, deşi draperiile erau lăsate. Locuinţa fusese mobilată confortabil, însă simplu, într-un stil care n-ar fi părut nelalocul lui în 1891; diferenţa esenţială o constituia proliferarea noilor aparate electrice, în special a unei varietăţi de corpuri de iluminat şi a altor dispozitive, cum ar fi o plită mare, lăzi frigorifice, ventilatoare şi calorifere.
M-am dus la fereastra sufrageriei şi am dat la o parte draperiile grele. Fereastra era alcătuită din două geamuri şi etanşeizată pe cant cu piele şi cauciuc – asemenea izolaţii existau şi la tocurile uşilor – iar dincolo de ea, în această seară englezească de iunie, se vedea numai întunecimea Domului, întreruptă de licărul depărtat al fasciculelor de lumină pe acoperiş. Sub fereastră am descoperit o nişă, ascunsă în spatele unor lambriuri, care conţinea un set de măşti de gaze.
Totuşi, cu draperiile trase şi luminile strălucitoare, era posibil să dai uitării, pentru un timp, negura lumii aflată dincolo de aceşti pereţi!
Exista un fumoar garnisit cu ziare şi cărţi; Nebogipfel le cercetă, în mod evident nesigur de funcţionalitatea lor. Am remarcat un dulap mare, a cărui parte din faţă avea multiple grătare; Moses îl desfăcu şi descoperi o privelişte uluitoare, cu lămpi, bobine şi conuri din hârtie înnegrită. Am aflat că acest dispozitiv se numea fonograf. Avea forma şi mărimea unei pendule olandeze, iar în partea din faţă, jos, se găseau nişte indicatoare barometrice electrice, un ceas electric, un calendar şi diferite memoratoare pentru întâlniri; era capabil să capteze cuvintele vorbite, chiar şi muzica, ce erau transmise cu mare fidelitate prin intermediul unei perfecţionări sofisticate a telegrafului fără fir din zilele mele. Moses şi cu mine ne-am petrecut ceva timp cu acest aparat, încercând instrumentele de control. Putea fi potrivit pentru a recepţiona undele radio cu diferite frecvenţe, cu ajutorul unui condensator variabil – acest montaj ingenios dădea posibilitatea ca frecvenţa rezonantă a circuitelor de acordare să fie aleasă de ascultător – şi se dovedi că exista un număr remarcabil de posturi de transmisie: trei sau patru, pe puţin?
Filby îşi prepară un whisky cu apă şi ne urmări cum experimentam, indulgent.
— Fonograful e un aparat miraculos, spuse el. Ne transformă pe toţi în acelaşi tip de om – nu credeţi? Chiar dacă sunt, de la primul până la ultimul, posturi ale M.I., fireşte.
— M.I.?
— Ministerul Informaţiilor.
Apoi, Filby încercă să ne capteze interesul vorbindu-ne despre dezvoltarea unui nou tip de fonograf, care putea să transporte imagini.
— Era în mare vogă înainte de Război, însă n-a prins niciodată din cauza distorsiunilor pe care le provoacă Domurile. Dacă ai chef de imagini, există întotdeauna Trăncănitoarea, la urma urmei. Iarăşi o chestie a M.I., normal, dar, în caz vă pasionează discursurile mobilizatoare ale politicienilor şi militarilor, şi predicile încurajatoare despre Bine şi Măreţie, atunci, acolo trebuie să mergeţi! Dădu whisky-ul pe gât şi se strâmbă. Dar la ce vă puteţi aştepta? Este război, în definitiv.
În curând, Moses şi cu mine ne-am plictisit de noianul de ştiri serbede ale fonografului şi de sunetele ce pluteau prin aer, ale unor orchestre mediocre, aşa că am închis aparatul.
Ni se repartiza fiecăruia câte un dormitor. Existau schimburi de rufărie de corp pentru toţi – chiar şi pentru Morloc – deşi articolele erau în mod clar făcute în pripă şi nu ne veneau aşa cum trebuia. Un soldat – un băiat cu faţa îngustă pe nume Puttick – fusese pus să stea cu noi în casă; deşi purta uniforma de luptă ori de câte ori îl vedeam, acest Puttick era destul de bun pe post de valet şi de bucătar. Totuşi, în exteriorul clădirii se aflau alţi militari, ca şi în curtea de vizavi. Era foarte limpede că eram apăraţi – sau ţinuţi prizonieri!
În jurul orei şapte, Puttick ne invită în sufragerie să luăm cina. Nebogipfel nu ni se alătură. Solicită doar nişte apă şi o farfurie cu legume crude, şi rămase în fumoar, cu ochelarii încă traşi pe figura sa păroasă, pentru a asculta fonograful şi a studia revistele.
Cina se dovedi a fi simplă, însă apetisantă, cu felul principal alcătuit dintr-o porţie din ceea ce părea a fi friptură de vită, cu cartofi, varză şi morcovi. Am luat din bucata de carne; aceasta se destramă cam uşor, având fibrele scurte şi moi.
— Ce-i asta? L-am întrebat pe Filby.
— Soia.
— Ce?
— Boabe de soia. Sunt cultivate pe tot întinsul ţării, în exteriorul Domurilor – până şi Terenul Oval de cricket a fost atribuit culturii lor – căci nu este atât de uşor să se obţină carne, în vremurile noastre. E greu să convingi oile şi vacile să rămână cu măştile de gaze pe cap, pricepeţi!
El tăie o felie din această vegetală prelucrată şi o introduse în gură.
— Încearc-o! Este destul de bună. Specialiştii în industria alimentară din zilele noastre sunt extrem de ingenioşi.
Chestia avea o consistenţă uscată, fărâmicioasă pe limba mea. Iar gustul mă făcu să mă gândesc la cartonul umed.
— Nu-i chiar aşa de rea, spuse curajos Filby. O să te obişnuieşti.
N-am putut să găsesc un răspuns. Am dat materia aceea pe gât cu nişte vin – avea savoarea unui Bordeaux decent, cu toate că am evitat să întreb de provenienţa sa – şi în continuare, masa se desfăşură în tăcere.
Mi-am făcut iute o baie – apa fierbinte curgea de la robinete, la discreţie – iar apoi, după un rând rapid de coniac şi ţigări, ne-am retras. Numai Nebogipfel rămase treaz, căci Morlocii nu dorm aşa cum facem noi şi solicită un top de hârtie şi nişte creioane (a fost nevoie să i se arate cum să folosească ascuţitoarea şi radiera).
M-am întins, năduşit, pe acel pat îngust, cu ferestrele camerei închise etanş şi aerul devenind tot mai înăbuşitor. Dincolo de pereţi, zgomotele acestei Londre pervertite de război reverberau în cavoul Domului, iar prin crăpăturile draperiilor puteam să zăresc pâlpâirile proiectoarelor de ştiri ale Ministerului, în străfundurile nopţii.
L-am auzit pe Nebogipfel umblând de colo până colo prin fumoar; straniu, cum poate părea, am găsit ceva liniştitor în sunetele paşilor mărunţi ai Morlocului, în vreme ce lipăiau, şi în scârţâitul neîndemânatic al creioanelor sale pe hârtie.
În cele din urmă, am adormit.

Pe o măsuţă de lângă patul meu se afla un mic ceas, care îmi indică faptul că mă trezisem la şapte dimineaţa; deşi, fireşte, afară încă era mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
M-am smuls din pat, am îmbrăcat acel costum de vară ponosit – care deja trecuse prin atât de multe aventuri – şi am luat un set nou de rufărie de corp, o cămaşă şi o cravată. Aerul era jilav, în ciuda orei matinale; m-am simţit ameţit şi cu membrele greoaie.
Am dat la o parte draperia şi am remarcat că Trăncănitoarea lui Filby încă licărea pe plafon; am avut impresia că aud nişte frânturi de muzică energică, ca un marş, menită fără îndoială să-i grăbească pe muncitorii îndărătnici către o altă zi de trudă în slujba Efortului de Război.
Am coborât în sufragerie şi am descoperit că eram singur, cu excepţia lui Puttick, soldatul-servitor, care îmi oferi un mic-dejun alcătuit din pâine prăjită, cârnaţi (umpluţi cu un substitut pentru carne pe care nu l-am putut-identifica) şi – o trataţie rară, îmi dădu de înţeles Puttick – un ou, prăjit moale.
După ce am terminat, m-am îndreptat spre fumoar, continuând să mestec ultima bucăţică de pâine prăjită. Acolo i-am găsit pe Moses şi pe Nebogipfel, aplecaţi deasupra cărţilor şi vrafurilor de coli de pe biroul cel mare, a cărui suprafaţă era înţesată de ceşti cu ceai rece.
— Filby n-a dat nici un semn de viaţă? Am întrebat eu.
— Deocamdată nu, îmi zise Moses.
Alter ego-ul meu mai tânăr purta un halat; era nebărbierit şi avea părul răvăşit.
M-am aşezat la birou.
— Ce naiba, Moses, arăţi de parcă n-ai fi dormit!
El rânji şi îşi trecu o mână prin claia de păr de pe fruntea sa lată.
— Aşa-i, n-am dormit. N-am putut să stau locului – cred că am trecut prin prea multe, înţelegi, şi capul îmi vuieşte... Ştiam că Nebogipfel rămăsese treaz, aşa că am coborât aici. Mă privi cu nişte ochi cu cearcăne roşii şi negre. Am avut o noapte fascinantă – fascinantă! Nebogipfel m-a iniţiat în misterele Mecanicii Cuantice.
— Ce mistere?
— Într-adevăr, spuse Nebogipfel. Iar Moses, la rândul său, m-a învăţat cum să citesc în engleză.
— Şi este un elev care prinde al naibii de iute, rosti Moses. A avut nevoie doar de un alfabet şi de o expunere concisă a principiilor fonetice, şi şi-a dat drumul.
Am frunzărit prin grămada de pe pupitru. Erau câteva coli de hârtie acoperite cu nişte simboluri bizare, criptice: scrierea lui Nebogipfel, am presupus. Când am ridicat o foaie, am văzut cât de neîndemânatic folosise creioanele; în câteva locuri, hârtia fusese de-a dreptul sfâşiată. Ei bine, bietul de el nu mai avuse niciodată de a face cu instrumente atât de primitive precum condeiele ori creioanele; m-am întrebat cum m-aş fi descurcat eu cu mânuirea uneltelor de cremene ale străbunilor mei, care erau mai puţin îndepărtaţi în timp de mine decât era Nebogipfel de anul 1938!
— Mă miră faptul că nu ai ascultat fonograful, i-am spus lui Moses. Chiar nu te interesează detaliile acestei lumi în care ne găsim?
— Cele mai multe dintre programe sunt ori muzică, ori ficţiune, replică Moses, iar acestea din urmă aparţin genului moralizator şi înălţător, care n-a fost niciodată pe gustul meu – după cum tu ştii bine – şi m-am simţit de-a dreptul copleşit de noianul de banalităţi prezentate drept ştiri. Am nevoie să mă documentez în privinţa marilor Probleme ale Zilei – Unde ne aflăm? Cum am ajuns aici? Încotro ne îndreptăm? – Dar sunt sufocat cu tot soiul de aberaţii despre întârzierile trenurilor, alimentele raţionalizate şi amănuntele obscure ale campaniilor militare îndepărtate, al căror context general se consideră deja cunoscut.
L-am bătut pe umăr.
— La ce te aşteptai? Uite ce-i, noi ne cufundăm în Istorie ca nişte turişti temporali. De regulă, oamenii sunt obsedaţi de suprafaţa lucrurilor – şi pe bună dreptate! Cât de des ai găsit ziarele din propriul tău an gemând de analize profunde asupra Cauzelor Istoriei? În ce măsură era propria ta conversaţie dedicată explicaţiilor privitoare la caracteristicile universale ale vieţii în 1873?...
— Îmi însuşesc critica ta, rosti el. Arătă un slab interes pentru dialog; părea că nu doreşte să-şi irosească prea mult atenţia pentru lumea din jurul său. În schimb, spuse: Ascultă! Trebuie să-ţi povestesc o parte din ceea ce mi-a relatat prietenul tău Morloc despre această nouă teorie.
Ochii îi deveniră mai sclipitori, iar vocea mai limpede, şi am înţeles că acesta era un subiect mult mai atrăgător pentru el – constituia o modalitate de evadare, am socotit eu, din complexitatea stării noastre neplăcute în misterele pure ale ştiinţei.
Am decis să-l tratez cu ironie; avea timp suficient să dea piept cu situaţia lui în zilele următoare.
— Bănuiesc că are ceva legătură cu condiţia noastră actuală...
— Într-adevăr are, afirmă Nebogipfel. Îşi trecu degetele butucănoase pe la tâmplă, cu un gest vădit, şi foarte uman, de îngrijorare. Mecanica Cuantică reprezintă scheletul pe care trebuie să elaborez explicaţiile referitoare la Multiplicitatea Istoriilor pe care le trăim.
— E un progres teoretic remarcabil, se entuziasmă Moses. De-a dreptul neprevăzut în vremea mea – chiar de neimaginat! E uluitor cum ordinea lucrurilor poate fi răsturnată cu o asemenea viteză!
Am pus jos bucata de hârtie a lui Nebogipfel.
— Spune-mi! Am zis eu.



va urma