CORĂBIILE TIMPULUI (23)

STEPHEN BAXTER

Trăncănitoarea

La nord de Bazinul Rotund fuseseră aranjate nişte rânduri de şezlonguri din pânză, pentru aceia care doreau să vizioneze ştirile ce erau proiectate pe Plafonul de deasupra. Cea mai mare parte a şezlongurilor erau ocupate; Wallis plăti unui funcţionar – monedele erau însemne din metal obişnuit, mult mai mici decât acelea din vremurile mele – şi ne-am aşezat pe două locuri, cu capetele lăsate pe spate.
Tăcuţii noştri însoţitori militari se plasară în jur, cu ochii aţintiţi pe noi şi pe mulţime.
Nişte degete prăfoase de lumină se întindeau de la proiectoarele Aldis, amplasate (îmi spuse Wallis) în Portland Place, împrăştiind tonuri albe şi cenuşii pe Plafon. Muzica şi vocile amplificate cădeau asupra gloatei pasive. În acea zonă, Plafonul fusese vopsit în alb, aşa că imaginile cinematografice erau foarte clare. Prima secvenţă prezentă un bărbat deşirat, cu un aspect cam neglijent, dând mâna cu altul, apoi postându-se lângă ceea ce părea a fi o stivă de cărămizi; vocile nu erau perfect sincronizate cu mişcarea gurii, însă muzica era vibrantă, iar efectul general uşor de înţeles.
Wallis se aplecă peste mine.
— Avem noroc! Este un reportaj despre Colegiul Imperial. Acela este Kurt Gödel – un tânăr om de ştiinţă din Austria, pe care am izbutit să-l recuperăm de curând din Reich. Aparent a vrut să fugă, deoarece avea o teorie aiurită conform căreia Kaiserul murise şi fusese înlocuit de un impostor... Un ins cam ciudat, între noi doi fie vorba, însă o minte strălucită!
— Gödel? Am simţit o licărire de interes. Individul din spatele Incompletitudinii Matematicii şi a tuturor celorlalte?
— Păi, da. Se uită la mine curios. Cum de ştiaţi despre asta? S-a descoperit după vremea dumneavoastră. Ei bine, rosti apoi, nu pentru realizările sale în filozofia matematicii îl dorim. L-am pus în legătură cu Einstein de la Princeton – am evitat să-l întreb cine era acest Einstein – şi va demara o direcţie de cercetare pe care o urmărea în Reich. Va reprezenta o altă modalitate prin care să călătorim în timp, sperăm noi. A fost o lovitură pe cinste – îmi închipui că băieţii Kaiserului sunt înfuriaţi unii pe ceilalţi...
— Dar structura de cărămizi de lângă el? Ce este aceea?
— Oh, un experiment. Aruncă o privire în jur cu atenţie. N-ar trebui să spun mai multe – Trăncănitoarea o arată doar pentru câteva clipe. Este vorba de fisiune atomică... Pot să vă explic mai târziu, dacă vă interesează. Gödel este deosebit de nerăbdător, se pare, să facă experimentele cu ea. De fapt, am impresia că deja am început câteva teste pentru el.
Acum ne era prezentată imaginea unui detaşament de bărbaţi care arătau destul de în vârstă, îmbrăcaţi în uniforme de luptă prost croite şi rânjind spre cameră. Cadrul se centră pe unul dintre ei, un individ slăbănog şi cu privirea arzătoare.
— Este Garda Civilă... bărbaţi şi-femei care au depăşit vârsta de mobilizare, dar care, cu toate acestea, fac un pic de pregătire militară, în caz că va surveni vreodată Invazia Angliei. Acela este Orwell – George Orwell50. Un scriitoraş – bănuiesc că nu îl cunoaşteţi.
Ştirile păreau să se fi terminat pentru moment, iar deasupra capetelor noastre prinse viaţă un nou tip de spectacol. Se dovedi a fi un desen animat – un fel de schiţe în mişcare, pe un fond muzical antrenant. Prezenta un personaj numit Dan-cel-Disperat, am impresia, care trăia într-un Texas făcut de mântuială. După ce mâncă o enormă plăcintă cu carne de vită, Dan încercă să îşi tricoteze un pulover din cabluri, folosind stâlpii de telegraf pe post de andrele. Din neatenţie, făcu un laţ, iar când îl aruncă în mare, acesta se scufundă. Dan scoase afară laţul – şi descoperi că pescuise nici mai mult nici mai puţin decât trei Leviathani submarini germani. Un domn de la Marină, observând această ispravă, îi oferi lui Dan o răsplată de cincizeci de lire... şi aşa mai departe.
Îmi închipuisem că o asemenea formă de divertisment era adecvată numai pentru copii, însă am observat că şi adulţii râdeau destul de bine dispuşi. Am socotit că toate acestea reprezentau o propagandă cam grosieră şi lipsită de imaginaţie şi am decis că porecla populară de „Trăncănitoare” se potrivea binişor spectacolului cinematografic.
După acest film ne-au fost oferite alte fragmente de ştiri. Am văzut un oraş arzând – ar fi putut să fie Glasgow ori Liverpool – cu o strălucire ce cuprindea cerul nopţii şi vâlvătăi gigantice. Apoi am urmărit imagini ale copiilor, care erau evacuaţi dintr-un dom prăbuşit în Midlands. Mie îmi păreau nişte copii de oraş tipici, rânjind înspre cameră, cu ghetele prea mari şi pielea murdară – nişte făpturi urgisite, de-a dreptul neajutorate în torentul acestui Război.
Acum, am ajuns la o secţiune a spectacolului intitulată, potrivit unui generic. „Post-scriptum”. Mai întâi se prezentă portretul Regelui; acesta era – fapt deconcertant pentru mine – un individ sfrijit, numit Egbert, despre care am aflat că era o rudă îndepărtată a acelei bătrâne Regine de care îmi aduceam eu aminte. Acest Egbert rămăsese unul dintre puţinii membri ai familiei regale care supravieţuiseră îndrăzneţelor raiduri germane din perioada de început a Războiului. Între timp, un actor cu glasul plin ne citi un poem:
... Totul fi-va bine şi/Toată făptura firii bine va fi/Când limbile văpăii vor fi zăgăzuite/într-un noian încununat de foc/Iar flacăra şi roza fi-vor una...
Şi aşa mai departe! Din ceea ce am putut să-mi dau eu seama, lucrarea prezenta efectele acestui Război ca pe un soi de Purgatoriu, care, în cele din urmă, avea să primenească sufletul Umanităţii. Cândva, poate că aş fi fost de acord cu această idee.
Am reflectat eu, însă după perioada pe care o petrecusem în Interiorul Sferei, cred că ajunsesem să privesc Războiul nici mai mult nici mai puţin decât ca pe o excrescenţă neagră, o slăbiciune a spiritului uman, iar orice justificare a sa fiind exact asta – o justificare, născocită ulterior.
Am tras concluzia că Wallis nu dădea prea mulţi bani pe asemenea chestii.
— Eliot51, ridică el din umeri, ca şi cum asta ai fi explicat totul. Acum am văzut imaginea unui bărbat: o persoană bătrână şi destul de roasă de griji, cu fălci proeminente, o mustaţă neîngrijită, ochi obosiţi, urechi urâte şi o atitudine aprigă şi dezamăgită. Stătea cu o pipă în mână, lângă un şemineu – se observa limpede că pipa nu era aprinsă – şi începu să declame cu un glas bolnăvicios un soi de comentariu asupra evenimentelor zilei. Am avut senzaţia că acest om îmi părea cunoscut, însă la început n-am ştiut de unde să-l iau. Nu era impresionat prea mult de strădaniile Reichului, se părea...
— Acea maşinărie enormă a lor nu poate să plăsmuiască nici măcar o fărâmă din poezia acţiunii ce deosebeşte Războiul de Măcel. Este numai o maşinărie – şi prin urmare nu are suflet.
Ne îndemnă pe toţi la eforturi şi mai susţinute. Bătu moneda pe miturile plaiului englezesc – „colinele verzi şi rotunde, ce se pierd în albastrul înnourat al bolţii” – şi ne ceru să ne imaginăm acest peisaj sfâşiat al Angliei „pentru a scoate la iveală acel vechi front din Flandra, tranşeele şi craterele de bombe, oraşele în ruină, pământul răscolit şi chipurile copiilor ucişi” – toate acestea din urmă pronunţate cu un fel de patos apocaliptic, am avut eu impresia.
Înţelegând dintr-o dată, mi-am amintit de el. Era bunul meu prieten. Scriitorul, atins de toamna bătrâneţii!
— Păi, ăsta nu e domnul...? Am întrebat eu, rostindu-i numele.
— Ba da, răspunse Wallis. L-aţi cunoscut? Bănuiesc că e posibil... Fireşte că da! Căci el a scris acea relatare popularizată a călătoriilor dumneavoastră în timp. A fost serializată în The New Review, dacă mai ţin bine minte, iar apoi publicată în volum. Pentru mine a reprezentat un punct de cotitură, ştiţi, când am dat peste ea... Sărmanul de el de-abia se mai ţine acum, fireşte – nu cred că a fost vreodată prea sănătos – iar operele sale literare nu mai sunt ce-au fost, după părerea mea.
— Nu?
— Prea multă dăscăleală şi acţiune insuficientă – cunoaşteţi genul! Totuşi, lucrările sale de istorie şi ştiinţă popularizată au avut parte de o primire bună. Este prieten apropiat cu Churchill – cu prim-lordul Amiralităţii, adică – şi am bănuiala că amicul dumitale a avut un rol deosebit în influenţarea gândirii oficiale asupra formei lucrurilor ce au să vină, după ce Războiul o să ia sfârşit. Ştiţi, când vom ajunge „Pe Culmile Viitorului”, zise Wallis, citând din altă prelegere a fostului meu prieten. Acum lucrează la o Declaraţie a Drepturilor Omului, sau cam aşa ceva, la care va trebui să aderăm cu toţii după Război – cunoaşteţi soiul acesta de treburi idealiste. Însă nu este un orator atât de convingător. La această categorie, Priestley52 este preferatul meu.
Am ascultat peroraţiile Scriitorului încă vreo câteva minute, în ceea ce mă privea, eram bucuros că vechiul meu amic supravieţuise în confruntarea cu vicisitudinile acestei istorii cumplite, şi chiar îşi găsise un rost însemnat – însă eram întristat peste măsură văzând ce făcuse timpul din acel tânăr cutezător pe care îl cunoscusem odinioară! Ca şi atunci când îl întâlnisem pe Filby, m-am simţit cuprins de milă faţă de masele anonime din jurul meu, înglobate în timpul vâscos şi sortite unei inexorabile decăderi. Şi totuşi era o ironie oribilă, mi-am spus, faptul că cineva cu o asemenea credinţă puternică în perfectibilitatea omului îşi trăise cea mai mare parte a vieţii dominat de cel mai îngrozitor Război din Istorie.
— Haide, rosti energic Wallis. Să mai facem câţiva paşi. Oricum, spectacolele astea se repetă destul de des...
Wallis îmi povesti mai multe despre trecutul său. În buncărul Weybridge, ca angajat la Compania Vickers-Armstrong, devenise proiectantul unor dispozitive aeronautice de oarece renume – era cunoscut ca un „conţopist meseriaş”, cum spunea el.
Pe măsură ce Războiul îşi urmase cursul. Wallis îşi îndreptase inteligenţa lui vădit fertilă către planurile care ar fi putut să-i accelereze sfârşitul. Se gândise, bunăoară, prin ce modalitate să fie distruse sursele de energie ale inamicului – rezervoare, baraje, zăcăminte şi altele – cu ajutorul unor explozibile ce aveau să fie lansate din stratosfera de nişte Maşini Zburătoare – „Bombardierele-Coloşi”. În acel moment se apucase să studieze variaţia vitezei vântului cu înălţimea, vizibilitatea obiectelor de la altitudini mari, efectul undelor telurice asupra puţurilor de mină şi aşa mai departe.
— Dumneavoastră puteţi să vă daţi seama de avantajele pe care le oferă asemenea aparate, nu? E nevoie doar de tipul potrivii de imaginaţie. Cu zece tone de explozibil se poate devia cursul Rinului.
— Şi care a fost reacţia la aceste propuneri? El oftă.
— Resursele sunt întotdeauna limitate în vreme de război – chiar şi pentru planurile prioritare – iar pentru aventuri nedovedite ca această... „Cai verzi pe pereţi”, i-au zis ei. „Aiureli de cea mai nebunească speţă”, iar printre militari au existat o groază de discuţii despre „inventatori” ca mine care „îşi bat joc” de vieţile „băieţilor lor”. (Am putut să observ că suferea din pricina acestei amintiri.) Dumneavoastră ştiţi că aceia ca noi trebuie să se aştepte la o primire sceptică... dar, totuşi!
Însă Wallis perseverase în cercetările sale şi în cele din urmă obţinuse permisiunea de a-şi construi „Bombardierul-Colos”.
— Se numeşte Victory, zise el. Cu o încărcătură de bombe de douăzeci de mii de livre şi operând la o altitudine patruzeci de mii de picioare, poate zbura cu peste trei sute de mile pe oră şi are o rază de acţiune de patru mii de mile. Este o privelişte magnifică la decolare – cu şase motoare Hercules încinse, dihania are nevoie de mai puţin de două treimi de milă pentru a se avânta în aer, iar bombele Earthquake pe care le poate lansa deja au început să semene prăpăd, adânc în inima Reichului!
Ochii săi profunzi şi frumoşi luceau în spatele ochelarilor prăfuiţi.
Wallis se ocupase cu îmbunătăţirea aeronavelor Victory câţiva ani buni. Apoi, soarta lui se schimbase radical, căci dăduse peste relatarea popularizată a călătoriilor mele în timp şi înţelesese numaidecât posibilitatea de a adapta maşina mea pentru Război.
Da data aceasta, ideile sale beneficiaseră de o audiere adecvată – acţiunile îi erau bine cotate şi nu era nevoie de prea multă imaginaţie pentru a percepe potenţialul militar nelimitat al unei Maşini a Timpului – iar Direcţia pentru Războiul prin Transfer Temporal fusese creată, cu Wallis în postul de coordonator civil al cercetării. Prima acţiune a DRTemp a fost să pună sechestru pe vechea mea locuinţă, care rămăsese abandonată în Richmond după plecarea mea în timp, şi să scoată la lumină rămăşiţele experimentelor mele.
— Însă ce doriţi de la mine? Deja deţineţi o Maşină a Timpului – Leviathanul care m-a adus aici.
El şi duse mâinile la spate, cu o figură serioasă.
— Raglan. Fireşte – însă aţi văzut cu propriii ochi, fiara în ceea ce priveşte capacităţile de deplasare temporală, a fost construită numai din resturile descoperite în ruinele laboratorului dumneavoastră. Fragmente de cuarţ şi alamă, saturate cu Plattnerită – imposibil de echilibrat ori calibrat – şi de aceea Raglan este o namilă şleampătă, care de-abia se poate depărta la jumătate de secol de prezent. Am îndrăznit să riscăm Leviathanul numai pentru a încerca să ne asigurăm că nu există vreo interferenţă anacronică a inamicilor noştri cu realizarea maşinii dumneavoastră originale. Însă acum – din întâmplare – v-a adus la noi! Fireşte, deja putem face mai multe: am recuperat Plattnerita de la vechea maşină a dumneavoastră şi am adăpostit carcasa la Muzeul Imperial al Războiului. Aţi dori s-o vedeţi? Va reprezenta un exponat de preţ.
Gândul la un asemenea sfârşit al caleştii mele credincioase mă duru, şi am fost tulburat de distrugerea singurei mele modalităţi de a pleca din 1938! Am scuturat ţeapăn din cap.
— Am dori să produceţi, continuă Wallis, o cantitate mai mare din substanţa căreia i-aţi spus Plattnerită – tone întregi. Arătaţi-ne cum să facem!
Aşadar, Wallis credea că eu fabricasem Plattnerita?... Am păstrat acest gând doar pentru mine.
— Dorim să luăm tehnologia pe care aţi aplicat-o la Maşina Timpului, continuă el, şi să o extindem – să o folosim în scopuri dincolo, poate, de cele mai extraordinare vise ale dumneavoastră... Cu un VTT ar fi posibil să bombardăm Istoria şi să-i schimbăm cursul – exact ca în planul meu de a modifica curgerea Rinului. De ce nu? Dacă se poate imagina, ar trebui să se poată pune în practică. Constituie cea mai mare provocare tehnică pe care sunteţi în stare să v-o închipuiţi – şi este pe de-a întregul în slujba Efortului de Război.
— Bombardarea Istoriei?
— Gândiţi-vă, am putea să ne întoarcem în timp şi să intervenim în faza incipientă a Războiului. Sau să-l asasinăm pe Bismarck, de ce nu? Ce poantă bună ar fi asta – şi astfel am stăvili unificarea Germaniei de la bun început! Vă daţi seama, domnule? O Maşină a Timpului reprezintă o armă împotriva căreia nu exista posibilitate de apărare. Cine dezvoltă primul o tehnologie de Transfer Temporal fiabilă va fi Stăpânul Lumii – şi acest Stăpân trebuie să fie Britania!
Ochii îi prinseră să strălucească, iar eu am început să găsesc entuziasmul său debordant faţă de toată această distrugere şi putere cam supărător.

Culmile Viitorului

Am ajuns pe Lancaster Walk şi ne-am pornit agale pe drumul de întoarcere spre marginea sudică a parcului. Încă eram flancaţi discret de militarii noştri.
— Spune-mi mai multe despre ce se va întâmpla după ce Britania şi aliaţii săi vor câştiga acest Război al Timpului, am zis eu. Spune-mi mai multe despre „Culmile Viitorului”.
El îşi frecă nasul şi păru să ezite.
— Domnule, eu nu sunt politician. Nu pot...
— Nu, nu. Relatează-mi propria dumitale viziune.
— Foarte bine, rosti el, privind în sus, către Dom. Pentru început, acest Război a înlăturat o puzderie dintre iluziile noastre deşarte, ştiţi.
— Chiar aşa?
Am avut impresia că era un preambul de rău augur şi, în curând, temerile mele se dovediră întemeiate!
— Eroarea Democraţiei, bunăoară. Vedeţi, acum a devenit limpede că nu este bine să întrebi poporul ce îşi doreşte. Mai întâi, trebuie să te gândeşti ce s-ar cădea să-şi dorească pentru ca societatea să fie menţinută. Iar apoi, trebuie să le spui oamenilor ce să-şi dorească şi să vezi dacă au priceput.

Ştiu că poate părea bizar pentru o persoană din secolul dumneavoastră, rosti el, însă aceasta este gândirea contemporană – şi am auzit că faimosul dumneavoastră prieten a exprimat vederi similare, la fonograf, pe vremuri, iar el e din aceeaşi perioadă, nu?,
Eu cunosc puţină Istorie. Însă am impresia că statul modern pe care îl clădim noi în Britania şi America – forma de guvernământ pe care intenţionăm să o transmitem în tot restul lumii – se aseamănă în multe privinţe cu republicile Antichităţii, Cartagina, Atena şi Roma, care erau esenţialmente aristocratice. Încă avem membri al Parlamentului, însă aceştia nu mai sunt desemnaţi printr-o metodă atât de primitivă cum este sufragiul popular.
Iar chestia aia veche cu opoziţia... Ei bine, am scăpat complet de ea Uite cum vine treaba: oamenii ca mine sau ca dumneavoastră ştiu că, în cele mai multe probleme, nu pot să existe două opinii respectabile şi contradictorii., Avem o singură cale bună şi nenumărate căi greşite de a făptui lucrurile. Un guvern încearcă să aplice calea cea bună, altminteri ar fi criminal. Asta-i totul! De cele mai multe ori, opoziţia de pe vremuri era pusă doar pe stricat pentru avansare. Şi sabotajul trebuie să înceteze.
Iar unele dintre persoanele mai tinere merg mult mai departe, în viziunile lor cu privire la viitor. Familia, bunăoară, se destramă – aşa zic ei. A constituit celula socială obişnuită, dacă doriţi, pe parcursul întregului nostru trecut agricol. Însă acum, în lumea noastră modernă, familia îşi pierde trăsăturile distincte şi se dizolvă în sistemele de relaţii mai cuprinzătoare. Activitatea casnică a tuturor persoanelor tinere, inclusiv a femeilor, se diminuează serios.
Auzind aceasta, m-am gândit la Căpitanul Hilary Bond.
— Dar cu ce va fi înlocuită familia?
— Ei bine, detaliile încă nu-s clare, însă cei tineri vorbesc despre o renuclearizare a societăţii în jurul unor poli diferiţi: profesori, scriitori, oratori, care ne vor conduce pe o nouă cale de gândire – şi ne vor scăpa de acest vechi tribalism – într-o orânduire mai bună.
— „Culmi”, într-adevăr.
Eu unul mă îndoiam că o mare parte – sau poate chiar vreo fărâmă – din această filozofie îşi avea izvorul în Wallis! Pur şi simplu, el se comporta precum o oglindă a timpurilor sale, modelat de flecarii lideri de opinie din Guvern şi din celelalte părţi.
— Dar dumneata ce simţi în legătură cu toate acestea?
— Eu? El râse, persiflându-se. Oh, eu sunt prea bătrân ca să mă schimb şi – vocea îi era inegală – mi-ar displăcea să-mi pierd fiicele... Însă, pe de altă parte, n-aş dori să le văd crescând într-o lume precum – gesticula cu mâna spre Dom, spre parcul mort şi spre militari – precum aceasta! Iar dacă asta înseamnă transformarea inimii omului, atunci aşa să fie. Acum, întrebă Wallis, puteţi înţelege de ce avem nevoie de cooperarea dumneavoastră? Cu o astfel de armă ca un VTT – o Maşină a Timpului – edificarea acestui stat modern devine, nu uşoară, însă mai realizabilă. Iar dacă dăm greş...
— Da?
Wallis se opri din mers; acum ne apropiam de zidul sudic al parcului, şi prin preajmă erau puţine persoane.
— Avem zvonuri, rosti el pe un ton scăzut, că germanii îşi construiesc propria Maşină a Timpului. Şi dacă termină primii – dacă Reichul aduce în stare de funcţionare nişte capacităţi de Război prin Transfer Temporal...
— Da?
El prezentă, pentru informarea mea, o descriere succintă, însă înfiorătoare, în mod cert insuflată de anii de propagandă, a Războiului temporal ce urma să vină. Crâncenii ofiţeri de comandă ai bătrânului Kaiser aveau să urzească cum să-i proiecteze în nobila noastră Istorie pe flăcăii lor demenţi, seminarcotizaţi – pe Războinicii Timpului. Wallis îi descrise pe aceşti luptători de parcă ar fi fost bombe ambulante; aveau să dea năvală în sute din străvechile noastre bătălii ca şi cum ar fi fost nişte păpuşi aducătoare de moarte.
— Ar distruge Anglia – ar sugruma-o din faşă. Iar acestui lucru trebuie să-i punem noi capăt, mi se adresă. Pricepeţi asta, nu? Pricepeţi?
I-am privit expresia adâncă şi convinsă, absolut incapabil să răspund.


Wallis mă aduse înapoi la casa din Queen's Gate Terrace.
— Nu vreau să vă forţez mâna în a lua decizia de a lucra cu mine, bătrâne domn – ştiu cât de complicate trebuie să fie toate astea pentru dumneavoastră. La urma urmei, nu este războiul dumneavoastră – însă timpul ne presează. Şi totuşi, oare ce mai înseamnă „timpul” în asemenea circumstanţe? Ei?
Mi-am reîntâlnit tovarăşii în fumoar. Am acceptat un whisky cu apă de la Filby şi m-am tolănit într-un fotoliu.
— E cumplit de înăbuşitor afară, am spus eu. Seamănă mai mult cu Burma, ticălosul acela de Dom! Nu-i ciudat? Afară-i întuneric, cu toate că este doar vremea prânzului.
Moses îşi ridică în treacăt privirea dintr-un volum pe care îl citea.
— „Experienţa ţine de intensitate, iar nu de durată”, cită el. Rânjind înspre mine. N-ar fi un epitaf perfect pentru un Explorator al Timpului? Intensitatea – asta contează!
— Cine este autorul?
— Thomas Hardy53. Aproximativ contemporan cu tine, nu?
— Nu l-am citit.
Moses studie prefaţa.
— Ei bine, e mort acum... în 1928. Închise cartea. Ce-ai aflat de la Wallis?
Le-am făcut un rezumat al conversaţiilor mele.
— Am fost bucuros să scap de el, am încheiat eu. Ce amestecătură de propagandă şi politică nedospită, ca să nu mai pomenesc de talmeş-balmeşul desăvârşit în ceea ce priveşte cauzalitatea şi aşa mai departe.
Vorbele lui Wallis îmi adânciseră acel sentiment de depresie care mă măcina de la sosirea mea aici, în 1938. Am impresia că există un conflict fundamental în sufletul omului. Este purtat de forţele propriei sale firi – eu, mai presus decât oricare altă persoană, asistasem la acţiunea neîndurătoare a curenţilor evolutivi ce pulsează în Umanitate, care îşi au obârşia chiar în mările primordiale – şi totuşi, iată-i pe aceşti ageri tineri britanici şi americani, căliţi de Război, hotărâţi să planifice, să controleze, să lupte împotriva naturii şi să se instaleze, ei însuşi şi semenii lor, într-un fel de stază, într-o Utopie îngheţată!
Dacă aş fi fost cetăţean al acestui nou Stat Modern pe care intenţionau să-l clădească, ştiam prea bine că aş fi devenit repede unul dintre spiritele răzvrătite care s-ar fi zvârcolit în pumnul său binevoitor, dar nemilos.
Însă, chiar în clipa în care meditam la acestea, m-am întrebat, în străfundurile inimii mele, în ce măsură n-aş fi căzut în canoanele de gândire ale lui Wallis – în privinţa acestui Stat Modem, cu controlul şi planurile sale – înainte ca explorarea timpului să-mi deschidă ochii asupra limitărilor Umanităţii.
— Apropo, Nebogipfel, am spus eu. Am dat peste un vechi prieten de-al nostru, Kurt Gödel...
Iar Morlocul rosti un cuvânt bizar, gângurit, în propria sa limbă; se răsuci cu scaunul lui şi se ridică în picioare cu o mişcare rapidă şi fluidă, ce îl făcu sa pară mai mult animal decât om. Filby se albi la faţă şi am observat cum degetele lui Moses se strânseră pe cartea pe care o ţinea în mână
— Gödel – este aici?
— Este în Dom, într-adevăr. De fapt, se găseşte la nici un sfert de milă de locul acesta – în Colegiul Imperial.
Am descris reportajul Trăncănitoarei în care îl văzusem.
— O pilă de fisiune. Asta este! Şuieră Nebogipfel. Acum înţeleg. El reprezintă cheia – Gödel este cheia tuturor lucrurilor. Probabil că el a fost, cu intuiţiile sale asupra universurilor în rotaţie...
— Nu pricep despre ce vorbeşti.
— Ascultă, vrei să scapi din această istorie abominabilă? Dintr-o mie de motive diferite, voiam – fireşte că voiam – să fug de acest conflict oribil, să încerc să ajung acasă, să pun capăt călătoriei în timp înainte de începerea acestei nebunii a Războiului Timpului!
— Dar pentru asta trebuie să găsim o Maşină a Timpului.
— Da Aşadar, trebuie să ne duci la Gödel. Trebuie! Acum desluşesc adevărul.
— Care adevăr?
— Barnes Wallis s-a înşelat asupra germanilor. Maşina Timpului germană este mai mult decât o ameninţare. Deja a fost construită!
Acum eram cu toţii în picioare şi vorbeam de-a valma.
— Ce?
— Ce spui?
— Cum...
— Deja, zise Morlocul, ne găsim într-o fundătură a Istoriei care a fost produsă de germani.
— Cum de ştii asta? Am dorit eu să aflu.
— Adu-ţi aminte că am studiat epoca voastră în propria mea Istorie, răspunse el. Iar în Istoria mea nu a existat un război european precum acesta, care deja s-a întins pe mai multe decenii. În Istoria mea, a existat, într-adevăr, un război în 1914 – însă a luat sfârşit în 1918, cu victoria Aliaţilor asupra germanilor. Un nou război a izbucnit în 1939, dar sub o nouă formă de guvernământ, în Germania şi...
Mă simţeam ciudat – năuc – şi am bâjbâit, în spatele meu, după un scaun, pe care m-am aşezat. Filby părea îngrozit.
— Arză-i-ar focul de nemţi – v-am zis eu! V-am zis că o să ne facă necazuri!
— Mă întreb, spuse Moses, dacă acea Bătălie Finală pe care a descris-o Filby – die Kaiserschlacht – n-a fost cumva modificată în favoarea germanilor. Este posibil să se fi obţinut asta prin asasinarea vreunui comandant aliat...
— Bombardarea Parisului, rosti Filby, tulburat şi dus pe gânduri. Oare asta să fi fost?
Mi-am adus aminte de descrierile cumplite ale lui Wallis, de militarii germani ca nişte roboţi, prăbuşindu-se în Istoria britanică.
— Ce avem de făcut? Trebuie să punem capăt acestui cumplit Război al Timpului!
— Du-ne la Gödel, zise Morlocul.
— Dar de ce?
— Deoarece numai Gödel putea să producă Plattnerita germanilor!



va urma