Chiparosul trist (2)

Agatha Christie

Sora O’Brien ieşi repede din dormitorul doamnei Welman şi intră în baie. Spuse peste umăr:
— Pun imediat ceainicul pe foc. Sunt sigură că o să-ţi prindă bine o ceaşcă de ceai, soră.
Sora Hopkins răspunse molatic:
— Bun, dragă, întotdeauna îmi prinde bine o ceaşcă de ceai. Mereu am fost de părere că nimic nu se compară cu o ceaşcă de ceai bun... tare!
În timp ce umplea ceainicul şi aprindea lampa de gaz, sora O’Brien spuse:
— Am tot ce-mi trebuie în dulapul asta... ceai şi ceşti şi zahăr... iar Edna îmi aduce lapte proaspăt de două ori pe zi. Nu mai trebuie să fiu tot timpul pe drumuri. Lampa asta e grozavă, ibricul fierbe cât ai clipi.
Sora O’Brien era o femeie de treizeci de ani, înaltă, cu părul roşu şi dinţi albi, strălucitori, cu pistrui şi zâmbet cuceritor. Veselia şi vitalitatea ei o făceau să fie preferata pacienţilor. Sora Hopkins, sora districtuală, care venea în fiecare dimineaţă să ajute la schimbarea aşternuturilor şi la toaleta greoaiei bătrâne, era o femeie de etate medie, cu aspect domestic, aer capabil şi mişcări iuţi.
Rosti aprobator:
— În casa asta totul e bine făcut.
Cealaltă încuviinţă:
— Da, unele sunt de modă veche, nu există încălzire centrală, dar există o mulţime de cămine şi toate servitoarele sunt nişte fete foarte îndatoritoare, iar doamna Bishop are mare grijă de ele. 
Sora Hopkins spuse:
— Fetele astea de azi... eu n-am răbdare cu ele... nu ştii ce vor… şi nu-s în stare să facă o treabă ca lumea.
— Mary Gerrard e o fată drăguţă, spuse sora O’Brien. Zău că nu ştiu ce s-ar face doamna Welman fără ea. Ai văzut cum a întrebat de ea mai înainte? Ah, bine, trebuie să recunosc că e o fiinţă fermecătoare şi ştie să se poarte.
— Îmi pare rău pentru Mary, spuse sora Hopkins. Bătrânul ăla, care îi e tată, face tot ce-i stă în puteri ca s-o necăjească.
— Nu-i în stare de-o vorbă bună, moşneagul zgârie-brânză. Fluieră ceainicul. Acum când apa e gata să fiarbă, pun ceaiul.
Ceaiul era fiert şi turnat în ceşti, fiebinte şi tare. Cele două femei se mutară în camera sorei O’Brien, cameră alăturată dormitorului doamnei Welman.
— Vor veni domnişoara Carlisle şi domnul Welman, spuse sora O’Brien. A sosit azi-dimineaţa o telegramă de la ei.
— Vai, dragă, am văzut eu că bătrâna era uşor agitată. A trecut ceva timp de când n-au mai fost aici, nu-i aşa?
— Vreo două luni sau mai mult. Domnul Welman e un tânăr tare drăguţ. Dar pare atât de încrezut!
Sora Hopkins spuse:
— Zilele trecute, am văzut fotografia ei în „Tatîer”… Era cu un prieten în Newmarket.
— E foarte cunoscută în societate, nu? Şi e întotdeauna atât de bine îmbrăcată! Ce părere ai, soră, e cu adevărat frumoasă?
— E greu de spus cum arată fetele astea nemachiate! După părerea mea, nu-i nici pe departe ca Mary Gerrard!
Sora O’Brien îşi ţuguie buzele şi-şi lăsa capul într-o parte.
— Poate ai dreptate. Dar Mary nu are stil.
Sora Hopkins rosti sentenţios:
— Penajul frumos face păsările frumoase.
— Încă o ceşcă de ceai, soră?
— Mulţumesc, soră, n-am nimic împotrivă.
În faţa ceştilor aburinde, cele doua femei se strânseră mai aproape.
Sora O’Brien spuse:
— Noaptea trecută, s-a întâmplat ceva ciudat. La două, ca de obicei, am intrat s-o aşez mai confortabil pe bătrânica mea, şi am găsit-o trează, însă trebuie că visase ceva căci, imediat ce m-a văzut, mi-a spus: „Fotografia. Vreau fotografia”. I-am spus: „Vai, bineînţeles, dar n-aţi putea aştepta până dimineaţă?”, dar ea mi-a răspuns: „Nu. Vreau să mă uit acum la ea”. Aşa că am întrebat: „Bun. unde e fotografia? Va referiţi la cea a domnului Roderick?” „Roderick? Nu. Lewis”. Şi începu să se zbată, şi m-am dus s-o ridic, şi reuşi să-şi scoată cheile dintr-o cutiuţă de lângă pat şi mi-a spus să descui al doilea sertar de la scrin, unde am să găsesc, mai mult ca sigur, o fotografie mare într-o ramă de argint. Aşa am şi făcut. Ce bărbat frumos! Într-un colţ, de-a curmezişul, scria „Lewis”. Era o fotografie veche, se-nţelege, trebuie să fi fost făcută cu mulţi ani în urmă. I-am arătat-o, iar ea a rămas mult timp uitându-se la ea, murmurând: „Lewis... Lewis”. Apoi a oftat şi mi-a dat-o s-o pun la loc. Şi, închipuie-ţi, când m-am întors, adormise senină ca un copil.
— Crezi că era bărbatul ei?
— Nu! Căci azi-dimineaţă, când am întrebat-o aşa, în treacăt, pe doamna Bishop care era prenumele domnului Welman, ea mi-a răspuns: „Henry”!
Cele două femei schimbară priviri. Vârful nasului lung al sorei Hopkins tremură uşor de plăcere. Rosti gânditoare:
— Lewis... Lewis. Nu-mi amintesc de numele ăsta prin părţile astea.
— Trebuie să fi fost demult, dragă, îi reaminti cealaltă.
— Da, desigur, iar eu sunt aici doar de câţiva ani. Mă întreb...
Sora O’Brien spuse:
— Un bărbat foarte- frumos. Arata ca un ofiţer de cavalerie!
Sora Hopkins sorbi din ceai:
— Foarte interesant.
Sora O’Brien rosti visătoare:
— Poate când erau tineri s-au iubit, dar au fost despărţiţi de un tată fără inimă...
Sora Hopkins oftă adânc:
— Poate a fost omorât în război...


Când, în cele din urmă, plăcut stimulată de ceai şi de speculaţii romantice, sora Hopkins părăsi casa, Mary Gerrard îi ieşi alergând în întâmpinare.
— Oh, soră, pot să vă însoţesc până în sat?
— Bineînţeles, draga mea Mary.
Mary Gerrard rosti în surdină:
— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Mă îngrijorează foarte mult un lucru.
Femeia mai în vârstă o privi pătrunzător.
La douăzeci şi unu de ani, Mary Gerrard era o fiinţă încântătoare, cu un aer ireal de trandafir sălbatic. Avea gâtul lung şi delicat, un păr de un auriu stins, care-i cădea în valuri moi de-a lungul capului minunat modelat, şi ochii de un albastru adânc şi intens.
Sora Hopkins spuse:
— Care-i necazul?
— Necazul e ca timpul trece, tot trece, şi eu nu fac nimic!
Sora Hopkins răspunse sec:
— Mai ai destul timp.
— Da, dar e atât de... atât de anapoda. Doamna Welman a fost minunat de bună, plătindu-mi instruirea aceea costisitoare, îmi dau seama că trebuie să încep să-mi câştig existenţa. Sunt datoare să mă calific în ceva.
Sora Hopkins dădu din cap cu simpatie.
— Dacă n-o fac, totul a fost o pierdere de timp şi bani. Am încercat să-i explic ce simt, dar... e greu... nu pare să înţeleagă. Spune întruna că mai e o grămadă de timp.
— E o femeie bolnavă, nu uita, îi aminti sora Hopkins.
Mary roşi, ruşinată.
— Oh, ştiu. Cred că n-ar trebui s-o bat la cap. Dar e atât de supărător... şi tata-i aşa de... aşa de nesuferit în privinţa asta!  îşi tot bate joc de mine că sunt o damă subţire! Dar zău că nu vreau să stau fără să fac nimic!
— Ştiu.
— Necazul e că şi calificările astea sunt foarte costisitoare. Cunosc destul de bine germana şi aş putea face ceva cu ea. În realitate însă, vreau să devin soră. Îmi place foarte mult să lucrez într-un spital, printre bolnavi.
Sora Hopkins spuse prozaic:
— Trebuie să fii rezistentă ca un cal, să ştii!
— Sunt! Şi zău că-mi place să fiu soră. Sora mamei mele, cea din Noua Zeelandă a fost soră. Aşa că am asta în sânge.
— Ce-ai zice de masaj? Sau dădacă? Îţi plac copiii, şi se scot bani frumoşi din asta.
Mary spuse cu îndoială:
— Costă mult să te califici pentru aşa ceva, nu? Eu speram... dar, desigur, asta-i o lăcomie din partea mea... deja a făcut prea mult pentru mine.
— Te referi la doamna Welman? Prostii! După părerea mea, îţi datorează asta. Ti-a dat o educaţie aleasă, dar care nu serveşte la nimic altceva. Nu vrei să predai?
— Nu-s destul de deşteaptă.
— Sunt minţi şi minţi! Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, ai deocamdată răbdare, Mary. După părerea mea, cum spuneam, doamna Welman e datoare să te ajute să-ţi croieşti viaţa.  Şi nu mă îndoiesc că asta e şi intenţia ei. Însă adevărul e că ţine la tine şi nu vrea să te piardă.
— Oh! Mary îşi ţinu răsuflarea, icnind uşor.  Chiar credeţi?
— N-am nici cea mai mică îndoială! Biata bătrână, zace aproape neajutorată, paralizată pe-o parte, şi n-are pe nimeni şi nimic care s-o amuze. Pentru ea, o fata drăguţă, proaspătă ca tine înseamnă enorm. Prezenţa ta e binefăcătoare în camera unui bolnav.
Mary rosti moale:
— Dacă într-adevăr credeţi că e aşa... asta mă face să mă simt mai bine... Draga mea doamnă, ţin foarte, foarte mult la ea! A fost mereu atât de bună cu mine! Aş face orice pentru ea!
— În cazul ăsta, cel mai bun lucru este să rămâi aici şi să nu-ţi mai faci griji! N-o să dureze mult.
— Vreţi să spuneţi...?
Ochii lui Mary erau largi şi înspăimântaţi. Sora Hopkins dădu din cap.
— Şi-a revenit spectaculos, dar nu pentru mult timp. Va urma un al doilea atac, apoi un al treilea. Ştiu foarte bine cum decurg treburile astea. Ai răbdare, draga mea. Dacă-i faci ultimele zile fericite şi-i distragi atenţia de la boală, e o faptă foarte bună. Va fi timp şi pentru restul.
Mary spuse:
— Sunteţi foarte amabilă.
— Uite-l pe tatăl tău ieşind din casă... şi aş putea spune că nu prea e în toane bune!
Tocmai se apropiau de porţile mari de fier. Un bărbat în vârstă, cu spatele încovoiat, cobora cu greu cele două trepte ale căsuţei.
Sora Hopkins rosti veselă:
— Bună dimineaţa, domnule Gerrard.
Ephraim Gerrard exclamă scorţos:
— Ah!
— E o vreme foarte frumoasă, insistă sora Hopkins.
Bătrânul Gerrard răspunse ţâfnos:
— Poate pentru dumneata. Pentru mine, nu. Mă chinuie îngrozitor nenorocitul ăsta de lumbago.
Sora Hopkins spuse voioasă:
— Presupun că-i din cauza umezelii din săptămâna trecută. Vremea asta caldă şi uscată o să te scape foarte repede de el.
Atitudinea ei competentă păru să-l supere pe bătrân. Spuse în silă:
— Soarele… soarele… Toate sunteţi la fel. Sunteţi foarte vesele când vedeţi necazurile oamenilor. Puţin vă pasă! Şi Mary tot spune ca vrea şi ea să fie soră. Te-ai fi gândit că o să vrea să fie ceva mai acătării, cu franceza şi germana ei, lecţiile de pian, şi tot ce a învăţat la şcoala aia selectă a ei şi în călătoriile în străinătate.
Mary spuse tăios.
— Va fi foarte bine pentru mine să fiu soră!
— Da, şi-ai vrea mai degrabă să nu faci nimic, nu-i aşa? Să te fâţâi de colo-colo, cu nasul pe sus, dându-ţi aere de damă simandicoasă şi graţioasă. O leneşă, asta eşti, fata mea!
Mary protestă cu ochii în lacrimi:
— Nu-i adevărat, tăticule! N-ai dreptate!
Sora Hopkins interveni cu un aer hotărât, de bună dispoziţie:
— Suntem niţeluş întors pe dos în dimineaţa asta, nu-i aşa? Nu crezi cu adevărat ce spui, Gerrard. Mary e o fată bună şi o fiică bună.
Gerrard îşi privi fiica cu un aer de vădita răutate.
— Nu mai e fiica mea... acum... cu franceza si istoria ei, şi cu vorbirea ei aleasă. Puah!
Se întoarse şi intră din nou în căsuţă. Încă plângând, Mary spuse:
— Vedeţi, nu-i aşa, soră, ce greu e? Nu e deloc rezonabil. De mic copil nu m-a iubit. Mama îmi lua întotdeauna partea.
Sora Hopkins rosti cu blândeţe:
— Hai, hai, nu te mai necăji. Toate astea ne sunt date pentru a ne pune la încercare!  Doamne, trebuie să mă grăbesc, în dimineaţa asta mi-am cam făcut de cap.
Urmărind silueta, ea se îndepărta grăbită, Mary se gândi cu tristeţe ca nimeni nu-ţi e cu adevărat de folos şi că nimeni nu te poate ajuta cu ceva. Cu toată amabilitatea ei, sora Hopkins era foarte mulţumită când putea să-ţi plaseze micul ei stoc de platitudini cu pretenţii de originalitate.
Neconsolata, Mary îşi spuse:
— Ce să fac?


Doamna Welman zăcea pe mormanul de perne bine aşezate. Respiraţia îi era puţin grea, dar nu dormea. Ochii săi... ochi încă adânci şi albaştri, ca cei ai nepoatei sale, Elinor, priveau în tavan. Era o femeie masivă, greoaie, cu un profil frumos, ca de şoim. Pe chipul său se putea citi mândrie şi hotărâre.
Coborându-şi privirea, o lăsă să se odihnească pe silueta de lângă fereastră, cu duioşie... aproape cu iubire. În cele din urmă spuse:
— Mary... 
Fata se întoarse repede.
— Oh, v-aţi trezit, doamnă Welman.
Laura Welman spuse:
— Da, m-am trezit de câtva timp.
— Oh, n-am ştiut, aş...
Doamna Welman o întrerupse:
— Nu, e în regulă. Mă gândeam la o mulţime de lucruri,
— Da, doamnă Welman?
Vocea caldă, plină de interes, privirea deschisă, făcură ca, pe chipul bătrânei, să se aştearnă o expresie de tandreţe.
— Ţin foarte mult la tine. draga mea. Eşti foarte bună cu mine.
— Oh, doamnă Welman, dumneavoastră aţi fost bună cu mine. Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră, nu ştiu ce m-aş fi făcut!
— Nu ştiu... nu ştiu, sunt sigură... Bolnava se mişcă neliniştită, braţul drept i se răsuci, cel stâng rămânând inert, fără viaţă. Vrei să faci tot binele pe care-l poţi face, dar e atât de greu să ştii care e acel bine... care e cel corect. Întotdeauna am fost prea sigură de mine.
Mary Gerrard spuse:
— Oh, nu, sunt convinsă că întotdeauna aţi ştiut ce e cel mai bine şi mai corect.
Dar Laura Welman clătină din cap.
— Nu... nu. Sunt îngrijorată. De când mă ştiu am avut un defect capital, Mary: sunt mândră. Mândria poate fi însuşi diavolul. Asta se trage din familie. Şi Elinor e mândră.
Mary spuse repede:
— V-ar fi plăcut să-i aveţi lângă dumneavoastră pe domnişoara Elinor şi pe domnul Roderick. Asta vă va înveseli mult. N-au mai fost de mult pe aici.
Doamna Welman spuse moale:
— Sunt copii buni... copii foarte buni. Şi amândoi ţin la mine. Ajunge doar să-i chem şi sosesc imediat. Dar nu vreau s-o fac prea des. Sunt tineri şi fericiţi...  au toată viaţa înainte. Nu trebuie să-i rupi din lumea lor ca să-i aduci aproape de decădere şi suferinţă.
— Sunt sigură că ei nu gândesc aşa, doamnă Welman.
Doamna Welman continuă, parcă mai mult pentru sine decât pentru fată:
— Mereu am sperat să se căsătorească, dar niciodată n-am încercat să le-o sugerez. Tinerii sunt atât de contradictorii. Puteam să mi-i îndepărtez! Demult, pe când erau copii, am avut impresia că Elinor îşi dăruise inima lui Roddy. Dar nu eram sigură dacă se întâmpla acelaşi lucru şi cu el. El e o făptură ciudată. Aşa era şi Henry... foarte rezervat şi dificil de înţeles... Da, Henry...
Tăcu un timp, cu gândul la defunctul ei soţ. Apoi murmură:
— E atât de mult de atunci... atât de mult... Eram căsătoriţi doar de cinci ani, când a murit. Dublă pneumonie... Eram fericiţi... da, foarte fericiţi, însă, cumva, toate astea par cu totul ireale, fericirea aceea pare ireală. Eram o fată ciudată, solemnă, nedezvoltată... aveam mintea plină de idealuri şi de cultul personalităţii. Nimic real...
Mary îngână:
— Trebuie sa vă fi simţit singură... după aceea.
— După aceea? Oh, da... îngrozitor de singură. Aveam douăzeci şi şase de ani... iar acum am peste şaizeci. Un timp lung, draga mea... un timp lung, foarte lung. Rosti cu o înverşunare bruscă: Şi acum, asta!
— Boala dumneavoastră?
— Da. Întotdeauna m-am temut de un atac cerebral. Te umileşte atât de tare! Să fii spălat şi culcat ca un sugar! Să nu poţi face nimic singur. Asta mă înnebuneşte. Sora O’Brien e bună din fire, pot să spun asta. Nu face caz când mă răstesc la ea şi nu e mai proastă ca majoritatea sorelor. Dar e o mare diferenţă când te am pe tine prin preajmă, Mary.
— Zău? Fata se înroşi. Sunt... sunt atât de bucuroasă, doamnă Welman.
Laura Welman întrebă iute:
— Erai îngrijorată, nu-i aşa? În privinţa viitorului. Lasa-l în seama mea, draga mea. Voi avea grijă să ai tot ce-ţi trebuie ca sa fii independentă şi să ai o profesie. Dar mai ai răbdare un pic... pentru mine înseamnă foarte mult sa te am aici, lângă mine.
— Oh, doamnă Welman, bineînţeles... bineînţeles! N-am sa vă părăsesc. Dacă mă vreţi aici...
— Te vreau aici... Glasul era neobişnuit de adânc şi plin. Eşti... îmi eşti ca şi o fiică, Mary. Te-am văzut crescând aici, la Hunterbury, de când abia învăţai să mergi... te-am văzut devenind o fată frumoasă... Sunt mândră de tine, copilă! Sper doar să fi făcut ce era cel mai bine pentru tine.
Mary spuse repede:
— Dacă vă gândiţi la faptul că fiind atât de bună cu mine şi dându-mi, pe deasupra, şi o educaţie... Ei bine, mai presus de condiţia mea... Dacă credeţi că asta m-a făcut o nemulţumită, sau... sau... cum spune tata, m-a făcut să-mi dau aere de doamnă, zău că nu e adevărat. Vă sunt extrem de recunoscătoare, să ştiţi. Iar dacă sunt nerăbdătoare să încep să-mi câştig existenţa, e doar pentru că îmi dau seama că aşa e corect şi nu... şi nu... ei bine, şi nu să stau degeaba, după tot ce-aţi făcut pentru mine. N-aş... n-aş vrea să pară că profit de pe urma dumneavoastră.
Glasul Laurei Welman luă o bruscă nuanţă tăioasă:
— Aşadar asta îţi vâră în cap Gerrard? Nu-i da atenţie, Mary. Niciodată nu s-a pus şi nu se va pune problema că ai profita de pe urma mea! Îţi cer să mai rămâi puţin aici pe socoteala mea. Curând totul se va sfârşi... Dacă lucrurile şi-ar urma cursul firesc, viaţa mea s-ar putea termina pe loc... fără s-o mai lungesc cu aiureala asta cu sore şi doctori.
— Oh, nu, doamnă Welman, doctorul Lord spune că puteţi trăi încă mulţi ani.
— Nu sunt deloc dornică, mulţumesc! I-am spus, zilele trecute, că, într-un stat civilizat, tot ce-aş avea de făcut, ar fi să-i sugerez că vreau s-o termin cu viaţa, iar el să mă ajute să mor fără dureri, dându-mi un drog amăgitor. Iar dacă ai avea cât de cât curaj, doctore, i-am spus, ai face-o oricum!
Mary striga:
— Oh! El ce a spus?
— Nepoliticosul tânăr doar a rânjit la mine, draga mea, şi mi-a spus că nu are de gând să rişte să fie spânzurat. A adăugat: „Dacă mi-aţi lăsa toată averea dumneavoastră, doamnă Welman, ar fi altă treabă, bineînţeles!” Ce şarlatan nesăbuit! Dar îmi place. Vizitele lui îmi fac mult mai bine decât doctoriile lui.
— Da, e foarte drăguţ, spuse Mary. Sora O’Brien se gândeşte mai tot timpul la el, ca de altfel şi sora Hopkins.
— Hopkins ar trebui să aibă mai mult bun simţ la vârsta ei.  Cât despre O’Brien, ea zâmbeşte prosteşte şi spune: „Oh, doctore” şi răstoarnă etuvele alea lungi ale ei ori de câte ori el se apropie de ea.
— Sărmana soră O’Brien!
Doamna Welman spuse cu indulgenţă:
— De fapt nu e un soi rău, dar toate sorele mă supără. Întotdeauna cred că ai vrea „o bunătate de ceai” la cinci dimineaţa! Se opri. Ce-a fost asta? Maşina?
Mary se uită pe fereastră.
— Da, e maşina. Au sosit domnişoara Elinor şi domnul Roderick.



va urma