Imposibila neutralitate (XX)

Gheorghe Grigurcu

O Cassandră a criticii: Monica Lovinescu

Nume legendar prin prezenţa sa pluridecenală, alături de Virgil Ierunca, la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu
se înfăţişează pentru prima dată cititorilor din România cu o carte cît se poate de caracteristică: o culcgcre de comentarii
radiofonice, intitulată Unde scurte (Ed. Humanitas, 1990,
apărută mai întîi la Ed. Limite, Madrid, 1978). Textele acoperă
perioada 1962-1971, aşadar, perioada aproximativei „liberalizări”,
exprimînd o „obsesie” mărturisită a autoarei: „soarta
literaturii române”. Într-atît ele plutesc în văzduhul conştiinţei
noastre, într-atît se confundă cu timbrul de neuitat al rostirii
lor iniţiale, îneît ni se pare greu să trecem de la oralitatea
casantă, căreia i-au fost hărăzite, Ia priveliştea lor tipărită, nu
mai puţin casantă, conservînd însă o notă misterioasă, oraculară,
a liberei rostiri receptate în condiţii de clandestinitate. în
filigranul lor se profilează o figură de Cassandră. Monica Lovinescu
a avut/are darul de a sesiza defecţiunile, anomaliile,
frustările, într-un cuvînt nenorocul unei epoci dificile, poate
cea mai dificilă din cîte a cunoscut evoluţia literelor noastre.
Şi nu doar de a le sesiza, ci dc a le pre-vedea urmările. Limbajul
său e solcmn-îndurcrat, într-o perspectivă transpersonală, de
dramatism istoric: „Nu pot fi nici observator, nici judecător.
Las observaţia străinilor şi judecata, celor de apoi. Deocamdată
«aici şezum şi plînscm» împreună”. Deşi asumîndu-şi o „distanţă
a privirii” generatoare de obiectivitate, ca şi o „distanţă
geografică” precum o condiţie dureros obligatorie a libertăţii,
Monica Lovinescu şi-a impus, ca o veritabilă profetesă, un
„cifru”, trebuitor pentru a-i feri de consccinţelc unor dezvăluiri
totale pe autorii vizaţi: „Pot într-adevăr să spun totul? Nu.
Sînt obligată să respect un anume cifru al prudenţei. Şi atîta
timp cît literatura în România se va traduce şi într-o fişă de
poliţie, aşa va trebui să fie. Altfel, printr-o limpezire prea deplină
a situaţiilor şi a textelor - devii complicele involuntar al
dosarului pe care îl are fiecare scriitor, fiecare om, în celula
cea mai aerisită a României, dar din care n-au dispărut toate
zăbrelele”. Dar această ocrotire parţială a celor mai curajoşi
n-o opreşte a revela răul, care capătă dimensiuni uriaşe, carc
se revarsă în viitor. Dimpotrivă, acccntuează o atare îndatorire.
E lesne de constatat că paginile scrise cu destui ani în urmă
pun chestiuni ce rezonează în timp, ce ajung pînă la preocupările,
crispările, durerile, aşteptările, neîmplinirile noastre şi
chiar pînă la termenii noştri postrevoluţionari. Lecţia de intransigenţă se dovedeşte a fi vizionară. Astfel, Monica Lovinescu
vorbeşte, avani la letlre, despre „originalitatea «cazului» românesc
în procesul de liberalizare a Răsăritului”. Nu se potrivesc
oare asemenea aprecieri, ca o mănuşă, clipei de faţă: „Din
înţelepciune, spun unii, din lipsă de combativitate, pretind alţii,
dintr-o mie de motive, bune, rele sau amestecate, intelectualii
români au urmat la înccput o calc cu totul aparte”? Criticul nc
mustră cu mîhnire pentru că România e „una din rarele ţări cu
regim comunist în care intelectualitatea nu s-a transformat în
«intelighenţia»”, dînd noţiunii sensul de „elită a spiritului carc
devine şi o elită a curajului civic”. Am avut neşansa, cel puţin
pînă la un punct, de a ne deosebi astfel de Ungaria, Polonia,
Cehoslovacia, Rusia, state în carc fărădelegile stalinismului
au fost puse în discuţie, în care contestarea regimului comunist
a pornit de jos în sus, de multe ori din rîndul scriitorilor şi al
intelectualilor. La noi, în schimb, „teroarea stalinistă a fosl
pusă între parantezele tăcerii. Literatura nu s-a ocupat de ea.


La foarte puţini scriitori - n-ai nevoie de degetele unei mîini
pentru a-i număra - mai circulă, prin romane, cîte un personaj
care a fost arestat, o greşeală în colectivizare, un non-sens în
aplicarea legii”. „Liberalizarea” noastră, poruncită de conducere,
s-a tradus, crede Monica Lovincscu, într-o literatură
de evaziune, strict estctică, respcctînd, cu puţine excepţii,
„tabuurile esenţiale”, deci crimele şi abuzurile tipic comuniste
care s-au săvîrşit pc tot parcursul totalitarismului şi din care,
unele, putem adăuga, au continuat şi după decembrie, pînă
azi. Literatura terorii n-a avut, sub pana scriitorilor români,
decît întrupări sporadice: „în timp ce în alte ţări, pana alerga
prea repede pe hîrtie pentru că avea prea multe de dezvăluit,
de mărturisit, pentru că trebuiau sccate toate bălţile minciunii,
ipocriziei, mîlul moral, la noi se lucra cu migală la cuvînt, se
încerca saltul în contemporaneitate nu prin tematică, ci prin
forme”. N-am avut, din păcate, un Soljcniţîn, un Pastcrnak,
un Tibor Dery, un Mrozck, un Andrcievski. în dirccţia contestării,
„nici o operă majoră deci. în schimb, generalizarea talentului”.
Paradoxal-amară generalizare! Şi iată că în accst climat
al uitării culpabilc, al eludării abile, al compromisului mai
mult sau mai puţin sofisticat, s-a ivit complicitatea puterii
„emanate” cu aşa-zişii „terorişti”, carc au comis odioasele
crime de la finele anului 1989. Sub pulpana aceleiaşi puteri a
avut loc mincriada, carc a siderat lumea civilizată. Timpurile
se amestecă, aşa cum a prevăzut Cassandra. Lanţul sângeroaselor
împrejurări trecc dincolo de spaţiul cărţii, în spaţiul nostru
cotidian: „Poate că niciodată nu s-a mai întîmplat aşa ceva în
istoria României, fertilă totuşi în încercări şi nefericiri de tot
felul: România nu mai arc morţi. Cimitirele reale sînt acoperite
de giulgiul tăcerii”. Şi următoarea prcdicţie, în lumina dureroasă
a cărcia putem zări siluete de scriitori actuali, care clamează
apolitismul, retragerea, lipsa de răspundere civică: „Cît
despre supravieţuitori, ei se pot întoarce dacă acceptă aceeaşi
lege a uitării: pocăiţi de inocenţa lor, muţi asupra trecutului,
punîndu-se pe ei înşişi între aceleaşi paranteze ale camuflării”.
Iată şi alte rînduri care ne frisonează prin actualitatea lor, de
parcă n-ar fi fost scrise cu aproape douăzeci de ani în urmă:
„Mediul literar românesc se confundă cu o geografie complicată
şi în continuă mişcare, curajoşii de ieri devenind deodată
neutrii de azi, iar compromişii de altădată metamorfozîndu-se
în opozanţi îndîrjiţi” . Sau: „Faptul că o majoritate de scriitori
s-a aflat disponibilă pentru a executa, în clipa unui vot secret,
ordinele oculte ale partidului, ne obligă să constatăm că frica
funcţionează mai departe ca un motor secret, chiar acum cînd
o parte din motivările ei de altădată au dispărut”. Sau, în chip
de corosivă concluzie: „Conformismul poate astfel să se transforme
într-un reflex de tip aproape pavlovian”. Este detectată
cu sagacitate şi lipsa de „angajare” ideologică reală, farsa aderenţei
la marxism-leninism, la „linia” partidului, care ascundea
doar mobiluri ariviste, „o sete de parvenire socială fără
precedent”. Lamentabila versatilitate a unor Eugen Barbu,
Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu, M. Ungheanu etc., izbitoarea
lor alienare etică, sînt aici fixate în principiu: „în România,
cel puţin, printre scriitori (dar nu numai printre ei), denumirile
comunist sau stalinist n-au prea mare sens. Partidul s-a
umflat din oportunism, uneori din necesitate, nu din convingeri.
După fraza unui comunist român din vechea gardă: «Puţini
am fost, mulţi am rămas». Aceşti «mulţi» nu-şi feresc credinţa,
ci scaunele. N-au avut drame de conştiinţă în momentul destalinizării, ci numai probleme de adaptare”. Şi încă un pasaj, care, citit cu ochii noştri de azi, vaticinează, într-un fel anevoie dc
tăgăduit, referitor la aspectele de conjectură ale Revoluţiei
precum şi la diversiunea naţionalistă ce, în urma ei, s-a lăţii
pînă la proporţii de coşmar: „Revoluţia este o figură - de stil?
- a celor care azi, dorind să se delimiteze faţă de Kremlin, îşi
inventează, patetic dar fals, împămînteniri şi rădăcini”. Avem
a face cu o continuitate a „siluirii” spiritualităţii noastre, cu
un tribut plătit nu sub formă pecuniară, aşa cum ni-1 pretindeau
turcii, ci în moneda conştiinţei, aşa cum ni l-au pretins exponenţii
totalitarismului roşu: „Şi continuăm să-l plătim - mai la
fereală- atîta timp cît ne slujim de ideologia lor. Nici o «revoluţie
» imaginară nu poate schimba acest blestem”. Evident,
oportunismul naşte oportunism. Azi, ca şi ieri, o seamă de
oponenţi autentici ori trucaţi trec de cealaltă parte a baricadei,
de partea puterii instituţionalizate, dispensatoare de avantaje,
apropiindu-se de veteranii colaboraţionismului, în mare parte
reactivaţi şi ei în atmosfera confuziei dirijate: „în această
atmosferă de descurajare, de ipocrizie şi de teamă, se iveşte
printre tinerii protestatari de ieri, o nouă gardă a compromisului
care-şi întemeiază o carieră rapidă pe buna conştiinţă pe care
i-o dă - sau se preface că i-o dă - această primejdie metamorfozată
în tragere pe sfoară. Din această tulburare a apelor, reapar
şi vechii stalinişti care încearcă o operaţie de reîngheţ”. Vorbe
ce par izvorîte din observarea celor mai recente împrejurări!


Imagine a unei epoci sumbre, în ciuda temporarei şi, în
fond, insidioasei liberalizări, volumul Monicăi Lovinescu nu
e mai puţin sumbru în majoritatea propoziţiilor sale. Fireşte,
sînt relevate şi valori, merite, împliniri, dar ele se plasează
într-un context aberant, vrăjmaş, al actului creator, avînd aerul
unor excepţii, al unor insule pierdute pe întinderea unei mări
furioase. Genul proxim e coşmarescul. Acccntul cade pc compromis,
pe contrafacere, pe impostură. Ingerinţele politice sînt
semnalate aproape pretutindeni. Noua Cassandră a beneficiat
de tristul privilegiu de a vorbi din exil, unde nu avea altă
reţinere decît cea pe care singură şi-a impus-o, după cum am
văzut, spre a-i feri pe confraţii din ţară dc o involuntară „complicitate” la represiunea care-i pîndea. Explicabil, a vorbit cu
precădere despre ceea ce nu se putea spune la noi. Ne îndreptăm,
prin urmare, atenţia, spre numeroasele elemente de
rechizitoriu ale discursului său. Prin adevărul lor incisiv, în
care ne recunoaştem frecvent propriile observaţii şi judecăţi
interzise, propriile stări afective jugulate, ele alcătuiesc un
document dc prim rang al conştiinţei literare româneşti, degrevate
de odioasele manifestări ale cenzurii şi ale autocenzurii.
Un document echivalent cu o restituire a eticului drept o condiţie
sine cjuci non a esteticului: „Pentru a pătrunde din nou în
literatură - după zodia realismului socialist care o anulase -
se cere un inevitabil popas pe pragul etic”, mărturiseşte Monica
Lovinescu. „De pe acest prag am privit mai ales, fără a-1 confunda
însă o clipă cu un criteriu estetic”. De pe acest prag
necesar al bunului simţ, care analizează şi sancţionează, sînt
indicate cîteva fenomene generale. Bunăoară, ccl al aservirii
principiului estetic unei morale inverse, pervertite: „Unui scriitor
ascensiunea în partid, în organizaţii ca Uniunea Scriitorilor,
sau chiar la direcţia revistelor, nu-i asigură numai avantaje
materiale. Funcţia socială se poate transforma şi în criteriu
estetic. Critica se opreşte pe pragul funcţiei sociale, sau chiar
devine delirantă”. Literaţilor care au dobîndit ranguri de partid
li se crea un statut de tabuizare: „Cine, în toată România, a
îndrăznit să critice cercetările sociologice ale lui Miron Constantinescu?
Cine şi-a îngăduit rezerve faţă de «operele» lui
Dumitru Ghişe? Faţă de lucrarea sa despre existenţialism - o
vulgarizare lipsită de orice umbră dc originalitate, sau dc
penibila sa prefaţă la Trilogia Culturii, în care acest funcţionar
de partid, umflat de propria sa mediocritate, dădea lecţii dc
metodă filosofică lui Lucian Blaga?”. Complementar, anumite
funcţii se asociau automat cu elogiul, nu o dată dilatat fani
jenă. Mai întîi de toate, funcţia dc preşedinte al Uniunii Scriitorilor
oferea „un loc încă din viaţă în Panteonul literelor”.
Astfel, „Mihai Beniuc a fost transformat la vremea lui în geniu
naţional, Demostene Botez, în poet major, iar Zaharia Stâncii
este tămîiat dc mai toţi criticii - chiar şi (dc) esteţi rafinaţi,
care n-au cum să-i guste romanele”. Nu e surprinzător faptul
că poziţia de preşedinte al obştii scriitoriceşti era vînată cu
ardoare: „Dacă mai adăugăm alte beneficii, ca posibilitate;!
de a oferi o largă ospitalitate, pe banii Uniunii, editorilor şi
traducărorilor care te vor publica apoi în străinătate, indiferent
de lipsa dc răsunet pe care o va avea opera ta, cum să nu fim

surprinşi de luptele electorale din jurul unui astfel de post?”


va urma