miercuri, 22 iulie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (24)


STEPHEN BAXTER




Colegiul Imperial


După prânz, Wallis veni iarăşi după mine. Începu de îndată să mă îmboldească să hotărăsc dacă aveam să-mi dau concursul la proiectul lui cu privire la Războiul Timpului.
Am solicitat să fiu dus la Colegiul Imperial, pentru a-i face o vizită acestui Kurt Gödel. La început, Wallis şovăi:
— Gödel este o persoană dificilă – nu sunt sigur că aveţi ceva de câştigat din această întâlnire – iar măsurile de securitate sunt extrem de complicate...
Eu însă am rămas ferm pe poziţii, iar în curând Wallis cedă.
— Daţi-mi o jumătate de oră, rosti el, şi am să fac aranjamentele necesare.

Structura Colegiului Imperial părea aproape neatinsă de curgerea anilor sau de reorganizarea colegiilor componente de care îmi aduceam eu aminte. Am remarcat Queen's Tower, monumentul central din piatră albă străjuit de lei şi împrejmuit de nişte construcţii din cărămidă roşie destul de neîngrijite, care adăposteau acest centru educativ funcţional. Însă am observat că unele dintre clădirile din preajmă fuseseră rechiziţionate pentru nevoile de război sporite ale Colegiului, mai exact. Muzeul Ştiinţei fusese cedat Direcţiei pentru Războiul prin Transfer Temporal a lui Wallis, şi existau câteva edificii mai recente în campus – în cea mai mare parte gheboşate, simple şi evident ridicate în grabă, şi fără a se ţine prea mult seama de decoraţiunile arhitectonice. Toate aceste clădiri erau legate printr-un labirint nou de culoare acoperite, care străbăteau campusul precum nişte imense galerii de viermi.
Wallis aruncă o privire la ceasul său.
— Mai trebuie să aşteptăm un pic până ce Gödel va putea să ne primească, spuse el. Pe aici – am obţinut permisiunea să vă arătăm şi altceva. Rânji cu o atitudine copilăroasă şi entuziastă. Mândria şi bucuria noastră!

Mă conduse în labirintul de galerii de viermi. În interior, acestea se vădiră a fi căptuşite cu beton neprelucrat şi luminate la intervale mari de nişte becuri electrice izolate. Îmi aduc aminte cum lumina inegală descria contururilor umerilor stingheri ai lui Wallis şi silueta sa stângace; în vreme ce mă călăuzea tot mai în adâncurile acestui labirint. Am trecut de câteva porţi, şi la fiecare dintre ele, lui Wallis îi fu controlat ecusonul, i se cerură diferite acte, i se verificară amprentele digitale, i se compară chipul cu cel din fotografii şi aşa mai departe. Şi eu a trebuit să fiu comparat cu cel din fotografii, iar amândurora ni se făcură percheziţii corporale, de două ori.
Am schimbat de câteva ori direcţia drumului nostru, dar eu am luat seama cu atenţie la elementele înconjurătoare şi mi-am alcătuit în minte o hartă a diferitelor anexe ale Colegiului.

— Colegiul a fost extins mult, rosti Wallis. Mi-e teamă că am pierdut Colegiul Regal de Muzică şi Colegiul de Arte, până şi Muzeul de Istorie Naturală – blestemat război, nu? Şi puteţi observa că a trebuit să eliberăm mult teren pentru acest nou proiect. Există încă destule amenajări ştiinţifice împrăştiate în teritoriu, printre care fabricile Artileriei Regale de la Chorley şi Woolwich, facilităţile Vickers-Armstrong de la Newcastle, Barrow. Weybridge, Burhill şi Crawford, Întreprinderile Aviaţiei Regale de la Farnborough, Stabilimentele Experimentale pentru Armament şi Aeronautică de la Boscombe Down... şi altele. Cele mai multe dintre ele au fost relocate în buncăre şi domuri. Cu toate acestea, Imperialul – după ce a fost îmbunătăţit – a devenit centrul de frunte al Britaniei în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică în domeniul tehnologiilor militare.

După alte controale de securitate, am pătruns într-un soi de hangar, puternic luminat, în care se simţea un miros sănătos de vaselină, cauciuc şi metal ars. Pe podeaua de ciment murdară se găseau nişte vehicule cu motor, în diferite stadii de dezasamblare; câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în salopete umblau printre ele, unii dintre ei fluierând. Am simţit cum moralul îmi creşte, scăpând un pic de opresiunea obişnuită, provocată de Dom. Am observat adesea că nimic nu izbuteşte să tulbure prea tare un om care are posibilitatea de a lucra cu propriile sale mâini.
— Acesta, anunţă Wallis, este Compartimentul de Dezvoltare a VTT-urilor.
— VTT-uri? Aha, îmi aduc aminte! Vehiculele de Transfer Temporal.
În hangar, aceşti muncitori bine dispuşi trudeau de zor la construirea Maşinilor Timpului – şi pe scară industrială, se părea!
Wallis mă conduse la unul dintre vehicule, care părea aproape finalizat. Acest Cronomobil, după cum l-am botezat în gând, avea cam cinci picioare înălţime şi o formă de paralelipiped; cabina părea suficient de încăpătoare pentru a transporta patru-cinci oameni, şi era fixată pe trei perechi de roţi, în jurul cărora erau plasate şenile. Din loc în loc, pe carcasă erau montate faruri, belciuge şi alte accesorii. În fiecare colţ al caroseriei era prins cu buloane câte un tub de câţiva inci; aceste tuburi erau în mod evident goale pe dinăuntru, deoarece aveau capace înşurubabile. 

Totul era nevopsit, iar luciul oţelului cenuşiu reflecta lumina
— Diferă un pic de proiectul dumitale iniţial, nu? Rosti Wallis. De fapt, este adaptat dintr-un vehicul militar standard – transportorul universal – şi poate funcţiona şi ca automobil, fireşte. Priviţi aici: acest motor Ford cu opt cilindri în V acţionează şenilele prin intermediul acestor foi dinţate – vedeţi? Iar direcţia se schimbă prin deplasarea acestui boghiu din faţă – mimă el – în felul ăsta. Ori, dacă trebuie să faceţi un viraj mai strâns, se poate încerca prin blocarea şenilelor. Toată hardughia este dotată cu o armură serioasă...

M-am apucat de bărbie. Mă întrebam cât de mult aş fi văzut din lumile pe care le vizitasem, dacă m-aş fi uitat la ele înspăimântat, din interiorul unui asemenea Cronomobil blindat!
— Plattnerita este esenţială, fireşte, continuă Wallis, însă nu credem că e necesar să saturăm componentele maşinii cu această substanţă, cum aţi făcut dumneavoastră. În schimb, ar trebui să fie suficient să umplem aceste tuburi cu materie primă Deşurubă un capac de la una dintre unităţile situate pe colţuri pentru a-mi arăta. Vedeţi? Apoi, maşina poate fi condusă prin timp din cabină, dacă condus este cuvântul potrivit.
— Şi aţi încercat-o?
Îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-i vârfurile.
— Bineînţeles că nu! Nu avem Plattnerită, rosti el, după care mă bătu pe umăr. Iar aici interveniţi dumneavoastră.

Wallis mă conduse în altă zonă a complexului. După alte controale de siguranţă, am pătruns într-o încăpere lungă şi îngustă, ce aducea cu un coridor. Încăperea aceasta avea un perete făcut în întregime din sticlă, iar dincolo de geam am putut să privesc într-o cameră mai mare, de dimensiunea unui teren de tenis. În încăperea noastră mai mică se aflau şase-şapte cercetători care şedeau la birouri; fiecare purta clasicul halat alb şi murdar cu care părea că se născuse fiecare experimentator, şi cu toţii erau aplecaţi asupra unor cadrane şi comutatoare. Când am intrat, cercetătorii se uitară la mine – trei dintre ei erau femei – şi am fost şocat de feţele lor trase; pe ele se citea un soi de epuizare nervoasă, în ciuda tinereţii aparente. Un soi de instrument scoase încontinuu un păcănit slab, tot timpul cât ne-am aflat acolo; era sunetul „contoarelor de radiaţie”, îmi spuse Wallis.

Camera mai mare de dincolo de fereastră era o simplă cutie de beton, cu pereţii nevopsiţi. Era complet goală, cu excepţia unui monolit din cărămizi, cu înălţimea de zece picioare şi latura de şase, care stătea, pătrat şi tăcut, în centrul încăperii. Cărămizile erau de două feluri, unele de un cenuşiu-închis, iar altele de un cenuşiu-deschis, alternând într-un model regulat. Acest monolit era ridicat de la nivelul podelei pe un strat de dale mai înguste, iar firele ce porneau de la el se terminau în nişte orificii din pereţii încăperii.
Wallis privi atent prin geam.

— E remarcabil, nu-i aşa, faptul că ceva atât de urât, atât de simplu, are implicaţii atât de profunde. Ar trebui să fim în afara pericolului aici – sticla este impregnată cu plumb – şi în plus. În prezent, reacţia este sub parametrii de funcţionare normală.
Am recunoscut grămada din reportajul Trăncănitorii.
— Aceasta este maşina voastră de fisiune?
— E cel de-al doilea Reactor cu Grafit din lume, spuse Wallis. Este în mare măsură o copie a celui dintâi, pe care l-a realizat Fermi, la Universitatea din Chicago. El zâmbi. Înţeleg că el l-a ridicat pe un teren de squash. Este o istorie remarcabilă.
— Da, am rostit, cuprins de iritare. Însă ce reacţionează cu ce?
— Ah, spuse Wallis, apoi îşi dădu jos ochelarii şi îşi şterse lentilele cu capătul cravatei. Voi încerca să-ţi explic...
E inutil să mai pomenesc, dar a avut nevoie de ceva timp pentru aceasta, şi eu am izbutit să extrag esenţa explicaţiilor pentru a pricepe.

Deja ştiam de la Nebogipfel că în interiorul atomului există o substructură şi că Thomson avea să facă primul pas în înţelegerea ei. Acum am aflat că această substructură poate fi modificată. Acest lucru este posibil să se realizeze prin ciocnirea unui nucleu atomic cu altul, sau spontan, prin spargerea unui atom masiv, iar această dezintegrare poartă numele de „fisiune atomică”.
Şi de vreme ce substructura determină natura atomului, rezultatul unor asemenea schimbări nu reprezintă nimic altceva, bineînţeles, decât transmutarea unui element în altul – străvechiul vis al alchimiştilor!

— Acum, spuse Wallis, nu vei fi surprins că afli că la fiecare dezintegrare atomică este eliberată o cantitate de energie – căci atomii caută întotdeauna un nivel energetic mai scăzut, mai stabil. Mă înţelegi?
— Fireşte.
— Aşadar, în grămada asta avem şase tone de carolinum. Cincizeci de tone de oxid de uraniu şi patru sute de tone de blocuri de grafit... şi se produce un şuvoi de energie invizibilă, chiar în clipa în care noi ne uităm la ea.
— Carolinum? N-am auzit niciodată de substanţa asta
— Este un element nou, artificial, produs prin bombardare. Are perioada de înjumătăţire de şaptesprezece zile – adică îşi pierde în acest interval jumătate din cantitatea de energie stocată.
M-am uitat din nou la acea grămadă de cărămizi greu de definit; părea atât de banală, atât de neatrăgătoare! Şi totuşi, mi-am zis eu, dacă ceea ce spunea Wallis despre energia nucleului atomic era adevărat...

— Care sunt aplicaţiile pentru această energie? El îşi puse din nou ochelarii pe nas.
— Întrezărim trei domenii mari. Primul: o rezervă energetică dintr-o sursă compactă; cu o asemenea pilă la bord, am putea realiza Leviathani submarini care să petreacă luni în şir sub apă, fără nevoie de realimentare, sau am putea construi bombardiere de mare altitudine, care să dea ocol Pământului de zeci de ori înainte de a fi nevoie să aterizeze... şi aşa mai departe.
Cel de-al doilea: folosim pila pentru a iradia materiale. Este posibil să utilizăm produşii secundari ai fisiunii uraniului pentru a transmuta alte elemente – de fapt, un număr de probe sunt testate chiar în momentul de faţă pentru profesorul Gödel, pentru a sprijini un experiment obscur al său. Nu le puteţi vedea, fireşte – recipientele cu mostre se găsesc chiar în interiorul pilei...
— Iar cea de-a treia aplicaţie?
— Ah, zise el, iar în ochi îi apăru din nou acea privire îndepărtată, calculată.
— Deja o văd, am rostit sumbru. Energia atomică ar constitui o bombă pe cinste.
— Bineînţeles, avem de soluţionat nişte probleme practice serioase, rosti el. Producerea de izotopi corespunzători în cantităţi îndestulătoare... sincronizarea exploziilor preliminare... Însă, aşa este! Se pare că se poate realiza o bombă suficient de puternică pentru a nimici un oraş – cu tot cu Dom – o bombă destul de mică pentru a încăpea într-o valiză.


Profesorul Gödel


Am mai străbătut alte culoare înguste de beton, ieşind, în cele din urmă, în principala clădire de birouri a Colegiului. Am ajuns pe un coridor cu un covor de pluş gros şi cu portretele bărbaţilor eminenţi ai trecutului atârnate pe pereţi – cunoaşteţi acest gen de interior: un Mausoleu închinat Savanţilor Morţi! Acolo se găseau militari, însă prezenţa lor era discretă.

Acesta era locul în care Kurt Gödel fusese răsplătit cu un birou.
Cu tuşe rapide şi eficiente, Wallis îmi creiona viaţa lui Gödel. S-a născut în Austria şi a obţinut licenţa în matematică la Viena. Influenţat de cleveteala gânditorilor Pozitivismului Logic54 pe care i-a găsit acolo (eu nu avusem niciodată prea mult timp pentru a filozofa), interesul lui Gödel a alunecat către logică şi fundamentele matematicii.

În 1931 – pe când avea numai douăzeci şi cinci de ani – Gödel publicase năucitoarea sa teză asupra eternei Incompletitudini a Matematicii.

Mai târziu, a manifestat interes pentru recent apărutele studii ale fizicienilor asupra spaţiului şi timpului, şi a produs nişte eseuri speculative asupra posibilităţii călătoriei în timp. (Pesemne, acestea erau studiile publicate la care se referise Nebogipfel, m-am gândit eu.) în curând, sub presiunea Reichului, a fost mutat la Berlin, unde a început să lucreze la aplicaţiile militare ale călătoriei în timp.
Am ajuns la o uşă pe care fusese montată o plăcuţă de alamă cu numele lui Gödel – atât de recent, de fapt, încât am remarcat pe covorul de dedesubt aşchii de lemn rămase de la găuri.
Wallis îmi atrase atenţia că nu puteam sta mai mult de câteva minute în această vizită, apoi ciocăni în uşă.

— Intră! Strigă dinăuntru o voce ascuţită, subţire.
Am pătruns într-o cameră spaţioasă, cu un tavan înalt, un covor frumos şi un birou capitonat în piele verde. Odinioară, pesemne că această încăpere fusese însorită, mi-am dat eu seama, căci ferestrele mari – acum acoperite cu draperii – dădeau către Vest, de fapt, în direcţia grupului de case unde eram găzduit.

După ce am intrat noi bărbatul de la birou continuă să scrie; acoperea pagina cu braţul, astfel că, fireşte, nu vedeam mare lucru. Era o persoană scundă şi uscăţivă, cu un aspect bolnăvicios şi cu fruntea înaltă şi fragilă; costumul său din lână era foarte şifonat. Trecuse de treizeci de ani, am judecat eu.
Wallis ridică o sprânceană spre mine.

— Este un ipochimen aiurit, şopti el. Însă o minte remarcabilă.
De jur-împrejurul încăperii se aflau corpuri de bibliotecă, în prezent goale; covorul era înţesat de lăzi, iar multe cărţi şi publicaţii – majoritatea în germană – erau risipite în teancuri inegale, în interiorul uneia dintre lăzi am zărit, în treacăt, nişte echipament ştiinţific şi diferite sticle cu eşantioane – iar într-una din acestea, am remarcat ceva care îmi făcu inima să bată înflăcărată!
Hotărât, mi-am întors privirea dinspre ladă şi am încercat să nu-mi trădez agitaţia. În cele din urmă, cu un icnit de exasperare, bărbatul de la birou azvârli condeiul din mână – acesta zăngăni de un perete – şi făcu ghemotoc paginile scrise, înainte să le arunce – absolut tot ce scrisese – într-un coş de gunoi!

Acum îşi ridică ochii, de parcă ar fi observat pentru prima dată că ne aflam acolo.
— Ah! Făcu el. Wallis.
Îşi băgă mâinile sub birou şi păru să se micşoreze.
— Domnule profesor Gödel, cât de amabil din partea dumneavoastră că ne-aţi îngăduit să vă facem o vizită. Dânsul este...
Mă prezentă.
— Ah, spuse iarăşi Gödel, apoi zâmbi larg, scoţând la iveală nişte dinţi neregulaţi. Fireşte.
Acum se ridică în picioare, cu mişcări sacadate, dădu ocol biroului şi întinse mâna. Eu i-am strâns-o; era rece, osoasă şi subţire.
— Plăcerea este de partea mea, rosti el. Îmi închipui că vom avea multe dialoguri captivante.

Engleza lui era bună, doar cu un uşor accent.
— Sper că-ţi vei găsi un loc în această Eră Nouă, îmi zise cu sinceritate Gödel. S-ar putea să fie ceva mai sălbatică decât lumea pe care ţi-o aminteşti dumneata însă poate că, la fel ca şi mine, vei fi tolerat pe post de excentric util. Da?
— Oh, hai acuma, profesore!... vocifera Wallis.
— Excentric, rosti el. Ekkentros – lipsit de centru. Ochii săi se rotiră către mine. Asta suntem amândoi, am impresia – un pic lipsiţi de centrul lucrurilor. Hai, Wallis, ştiu că voi britanicii potoliţi mă consideraţi puţin bizar.
— Păi...
— Bietul Wallis nu se poate acomoda cu obiceiul meu de a face ciorne peste ciorne de corespondenţă, îmi zise Gödel. Uneori, scriu o duzină de ciorne sau mai multe, şi tot sfârşesc prin a lăsa baltă scrisoarea – după cum ai văzut! Este straniu? Bine. Aşa să fie!
— Trebuie că ai ceva regrete pentru că ţi-ai părăsit căminul, profesore, am rostit eu.
— Nici unul. Nici unul! A trebuit să fug din Europa, îmi spuse, cu vocea şoptită, de conspirator.
— De ce?
— Din pricina Kaiserului, normal.
Barnes Wallis îmi aruncă nişte priviri de avertisment.
— Deţin dovezi, pricepi! Continuă Gödel absorbit. Luaţi două fotografii ale omului care se pretinde a fi Kaiserul Wilhelm – una din 1915, să spunem, iar alta de anul acesta Dacă măsuraţi lungimea nasului şi o raportaţi la distanţa dintre vârful nasului şi vârful bărbiei – veţi găsi că diferă!
— Eu... ah... Sfinte Sisoe!
— Într-adevăr. Şi, cu un asemenea simulacru la cârmă – cine ştie încotro se îndreaptă Germania? Ei?
— Exact, rosti Wallis zorit. Oricum, indiferent care ar fi motivele dumneavoastră, suntem încântaţi că aţi acceptat oferta unei catedre aici – că aţi ales să faceţi din Britania casa dumneavoastră..
— Da, am zis eu, n-ai fi putut să găseşti un loc în America? La Princeton, poate, sau...
El păru şocat.
— Sunt sigur că aş fi fost în stare. Însă ar fi fost de-a dreptul imposibil. De-a dreptul imposibil!
— De ce?
— Din pricina Constituţiei, normal!
Iar acum, acest ins extraordinar se lansă într-un discurs lung şi întortocheat despre cum descoperise el o fisură logică în Constituţia Americană, care permitea instaurarea, pe cale legală, a unei dictaturi!
Wallis şi cu mine ne-am aşezat jos şi am îndurat cu stoicism toată povestea.
— Ei bine, rosti Gödel când ajunse la capăt, ce părere aveţi de asta?
Am primit încă o serie de priviri încruntate din partea lui Wallis, însă am hotărât să fiu cinstit.
— Nu pot să contrazic logica dumitale, am spus eu, însă aplicarea ei mă frapează ca fiind extrem de fantastică.
El pufăi.
— Ei bine – aşa o fi – dar logica e totul! Nu crezi asta? Metoda axiomatică este foarte puternică, zâmbi el. Am, de asemenea, o dovadă ontologică pentru existenţa lui Dumnezeu – absolut ireproşabilă, după părerea mea – şi cu predecesori onorabili, mergând înapoi opt sute de ani, până la arhiepiscopul Anselm55. Iată cum vine...
— Poate altădată, profesore, zise Wallis.
— Ah, da. Foarte bine. Ne cercetă pe rând, cu privirea sa pătrunzătoare, de-a dreptul descurajantă. Aşadar, Călătoria în timp. Sunt realmente invidios pe dumneata, ştii?
— Pentru aventurile mele?
— Da însă nici un pic pentru aceste salturi anoste prin Istorie.
Ochii îi erau apoşi şi licăreau în lumina electrică intensă.
— Atunci, pentru ce?
— Cum? Pentru privirile aruncate în fugă altor lumi decât aceasta – altor Posibilităţi – nu pricepi?
M-am simţit împietrit; intuiţia sa era uimitoare – aproape telepatică.
— Explicaţi-mi ce vreţi să spuneţi?
— Realitatea celorlalte Lumi, conţinând un sens ce trece dincolo de acela al scurtei noastre existenţe, îmi pare evidentă. Probabil, orice persoană care a trăit miracolul descoperirii matematice ştie că Adevărurile matematice au o existenţă independentă de minţile în care sălăşluiesc, că aceste Adevăruri sunt frânturi din gândurile unei Minţi mai înalte...

Vieţile noastre, aici pe Pământ, nu au decât un rost îndoielnic. De aceea, adevărata lor semnificaţie trebuie să rezide în afara acestei lumi. Pricepi? Până acum este vorba numai de logică pură. Iar ideea că totul în lumea aceasta are un Scop ultim este un analog exact al principiului după care totul are o Cauză – un principiu ce stă la baza întregii ştiinţe.

Rezultă, numaidecât, că undeva, dincolo de Istoria noastră, există Lumea Finală – Lumea în care plenitudinea Sensului a fost soluţionată.
Călătoria în timp, prin însăşi natura ei, conduce la perturbarea Istoriei, şi de aici la generarea, ori descoperirea, altor Lumi decât aceasta. Astfel, misiunea călătorului temporal este să caute, să caute necontenit, până ce este găsită sau construită Lumea Finală!
În clipa în care l-am părăsit pe Gödel, gândurile îmi goneau nebuneşte prin minte. Am hotărât să nu-i mai iau niciodată în derâdere pe Filozofii matematicii, căci acest omuleţ ciudat pătrunsese mai în adâncurile Timpului, Spaţiului şi ale înţelegerii, fără a-şi părăsi biroul, decât reuşisem eu vreodată în Maşina Timpului! Şi am ştiut că trebuia, într-adevăr, să-i fac încă o vizită lui Gödel. Cât de curând... căci eram convins că văzusem un flacon de Plattnerită brută, îndesat în lada lui!



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu