Michael Connelly
Mai târziu, în timpul desertului compus dintr-o plăcintă cu iaurt şi suc de lămâie, Goddard aduse vorba de Nicole.
— Ştii cine-mi lipseşte? spuse el. Nicole James. Unde e? Aş vrea măcar să o salut.
Pierce şi Condon schimbară o privire. Hotărâseră mai înainte ca Condon să se ocupe de orice explicaţie în ceea ce o privea pe Nicole.
— Din păcate, nu mai e la noi, spuse Condon. De fapt, vinerea trecută a fost ultima ei zi la Amedeo.
— Ei, nu mai spune?!? Unde a plecat?
— Pentru moment, nu e angajată nicăieri. Cred că şi-a luat timp liber pentru a se gândi la următoarea mişcare. A semnat un contract cu noi prin care se angaja să nu lucreze cu concurenţa, aşa că nu trebuie să ne facem nicio grijă.
— O poziţie delicată. Goddard pufni şi încuviinţă.
— Este şi nu este, spuse Condon. Ştia despre proiectele noastre suficient ca să-i poată aborda pe concurenţi, dar n-a avut niciodată acces în laborator şi n-a văzut niciodată o demonstraţie asemănătoare cu ce aţi văzut voi în această dimineaţă.
Era o minciună, însă Charlie Condon nu ştia asta. La fel ca minciuna pe care i-o servise Pierce lui Clyde Vernon în legătură cu cât de multe ştia Nicole şi cât văzuse. Adevărul era că văzuse tot. Pierce o dusese în laborator într-o duminică noaptea şi-i arătase tot. Era în perioada în care lucrurile o luau razna şi el se agăţa cu disperare de orice mijloc de a le ţine în frâu şi a o păstra pe Nicole. Îşi călcase propriile reguli, şi o dusese în laborator pentru a-i arăta ce anume îl făcea să stea departe de ea atât de des. Din păcate, efectul fusese egal cu zero. La mai puţin de o lună după aceea, Nicole pusese capăt relaţiei.
Lui Pierce îi era dor de Nicole, ca şi lui Goddard, dar din motive diferite. Pierce deveni din ce în ce mai tăcut. După ce se strânseră tacâmurile şi cei care se ocupaseră de servirea mesei ieşiră din cameră, se întoarseră la afaceri.
— Spune-ne despre patent, îi îndemnă Bechy, încrucişându-şi braţele şi aplecându-se peste masă.
Pierce îi făcu un semn lui Kaz şi acesta preluă întrebarea.
— De fapt, are mai multe etape, mai precis nouă părţi, care acoperă toate procesele interrelaţionate pe care le-aţi văzut azi. Credem că am acoperit totul, şi că va rezista oricărei provocări, acum sau în viitor.
— Şi când îl înregistrăm?
— Luni dimineaţa. Zbor la Washington azi sau duminică. Intenţionez să depun personal patentele la Biroul Statelor Unite pentru Patente şi Mărci luni, la nouă dimineaţa.
Pentru că Goddard stătea lângă el, lui Pierce îi era mai uşor s-o urmărească pe Bechy, care se afla vizavi. Aceasta părea surprinsă de viteza cu care se mişcau. Pierce şi Condon voiau să forţeze lucrurile. Să-l forţeze pe Goddard să ia o hotărâre imediat sau să rişte să piardă totul aşteptând.
— Aşa cum ştiţi, competiţia în domeniu e acerbă, spuse Pierce. Vrem să ne asigurăm că suntem primii care înscriem formula. Eu şi Brandon am făcut şi o lucrare pe tema asta, pe care o vom alătura patentelor. O trimitem mâine.
Pierce îşi privi ceasul. Era aproape două.
— De fapt, continuă el, trebuie să vă părăsesc şi să mă întorc la muncă. Dacă mai apare vreo problemă la care Charlie nu poate răspunde, mă găsiţi în biroul meu sau în laborator. Dacă nu vă răspunde nimeni acolo, înseamnă că telefonul este întrerupt pentru că folosim una dintre probe.
Împinse scaunul înapoi şi tocmai se ridica, când Goddard ridică mâna şi-l apucă de braţ pentru a-l opri.
— O clipă, Henry, dacă nu te superi.
Pierce se aşeză la loc. Goddard se uită la el, şi apoi îi cercetă pe rând cu privirea pe cei aflaţi în jurul mesei. Pierce ştia ce urmează şi o puternică emoţie îl cuprinse.
— Vreau doar să-ţi spun, cât suntem încă toţi aici, că doresc să investesc în compania ta. Vreau să iau parte la această realizare deosebită.
Urmă o avalanşă de urale şi aplauze. Pierce întinse mâna, şi Goddard i-o strânse cu putere, apoi dădu mâna şi cu Condon.
— Să nu se mişte nimeni, spuse Condon.
Se ridică şi se duse spre un colţ al camerei unde se aflau un telefon şi o măsuţă. Tastă trei numere – un apel interior, murmură ceva în receptor şi se întoarse la locul lui. Câteva minute mai târziu, Monica Purl şi asistenta personală a lui Condon, o femeie pe nume Holly Kahnheiser, intrară în cameră cu două sticle de Dom Perignon şi o tavă cu pahare pentru şampanie.
Condon deschise sticlele şi turnă în pahare. Cele două femei fură rugate să rămână şi să bea un pahar. Amândouă aveau aparate de fotografiat pe care nu pregetară să le folosească.
Condon ţinu primul toast:
— Pentru Maurice Goddard. Ne bucurăm să te avem alături de noi în această călătorie magică.
Apoi fu rândul lui Goddard^care ridică paharul şi spuse simplu, privindu-l pe Pierce:
— Pentru viitor!
Pierce dădu din cap şi ridică paharul aproape gol. Înainte de a vorbi, se uită la fiecare în parte, inclusiv la Monica.
— Poate că vouă clădirile noastre vi se par teribil de mici. Dar pentru noi, care nu suntem mari, ele sunt mai mult decât înalte.
Sorbi din şampanie şi-i privi pe ceilalţi. Nimeni nu părea să priceapă.
— Pasajul e dintr-o carte pentru copii, explică el. Doctor Seuss. Se vorbeşte în ea de existenţa altor lumi. Lumi de dimensiunile unui fir de praf.
Pierce începu să strângă mâini şi să exprime cuvinte de mulţumire şi încurajare. Când ajunse la Monica, acesteia îi pieri zâmbetul.
— Mulţumesc că ai rezistat până la sfârşit, Monica. Ai vorbit cu Charlie despre transfer?
— Nu încă. Dar o voi face.
— Bine. A sunat domnul Renner?
Intenţionat nu folosi cuvântul detectiv în caz că cineva din încăpere ar fi ascultat conversaţia lor.
— Nu încă, dar ai câteva mesaje pe birou. Unul dintre ele este de la avocată; zicea că e important, dar i-am spus că nu-ţi poţi întrerupe prezentarea.
— Bine, mulţumesc.
Străduindu-se să-şi păstreze calmul, Pierce se duse la Goddard şi îi spuse că îl lăsa pe mâinile lui Condon pentru a perfecta celelalte detalii ale investiţiei. Apoi îi strânse mâna, părăsi camera de consiliu şi o luă pe coridor, către biroul său. Îi venea să alerge, dar merse cu pas măsurat.
30
— Luminile!
Pierce se aşeză la birou şi luă cele trei bileţele cu mesaje notate de Monica. Două erau de la Janis Langwiser, şi purtau specificaţia urgent. Ambele aveau acelaşi text: „Te rog, sună-mă cât de repede poţi”. Celălalt mesaj era de la Cody Zeller.
Pierce puse mesajele pe birou şi rămase o clipă pe gânduri. Mesajul de la Langwiser prevestea veşti proaste. Simţi că i se urcă sângele la cap şi că se sufocă. Se duse la fereastră şi o întredeschise.
Hotărî să-l sune mai întâi pe Zeller, sperând că prietenul lui găsise ceva nou. Mesajul lui către pagerul lui Zeller primi răspuns în mai puţin de un minut.
— Îmi pare rău, amice, spuse Zeller în loc de salut. Nu este posibil.
— Ce vrei să spui?
— Vorbesc de Lucy LaPorte. Nu dau de ea. N-am nicio urmă, omule. Tipa asta n-are nici măcar cablu.
— Aha.
— Eşti sigur că e numele ei real?
— Aşa mi-a spus.
— E una din fetele de pe site?
— Mda.
— La dracu’, trebuia să-mi spui asta, amice. Nu-şi folosesc numele reale.
— Lilly Quinlan o făcea.
— Păi, Lucy LaPorte? Parcă ar fi un nume inventat de cineva după ce a privit Un tramvai numit dorinţă. Adică, uită-te şi tu cu ce se ocupă. Probabil că şansele ca ea să spună adevărul despre ceva, chiar şi despre numele ei, sunt de unu la…
— Era într-un moment de sinceritate şi mi-a spus adevărul. Ştiu asta.
— Un moment de intimitate. Parcă mi-ai zis că nu te-ai…
— Nu. Era la telefon.
— Ei, sexul la telefon e cu totul altă mâncare de peşte.
— Lasă, Cody. Trebuie să închid.
— Hei, stai puţin. Cum a mers treaba cu omul tău cu bani grei?
— A mers bine. Charlie îl potcoveşte chiar acum.
— Mişto.
— Trebuie să închid, Cody. Îţi mulţumesc că ai încercat.
— Nicio grijă. Îţi trimit nota de plată.
Pierce închise şi ridică unul dintre mesajele de la Langwiser. Apoi tastă numărul avocatei. Îi răspunse o secretară care îi făcu legătura imediat.
— Unde ai fost? I-am spus asistentei tale să-ţi transmită mesajul imediat.
— A făcut ceea ce trebuia să facă. Nu-mi place să fiu întrerupt în laborator. Ce se petrece?
— Păi, e suficient să spunem că avocata ta e destul de bine conectată. Încă mai am sursele mele în departamentul de poliţie.
— Şi?
— Ceea ce-ţi spun e strict confidenţial. Sunt informaţii pe care n-ar trebui să le am. Dacă transpiră, o să aibă loc o anchetă numai pentru chestia asta.
— Bine. Ce e?
— O sursă mi-a spus că Renner şi-a petrecut o bună parte din dimineaţa asta la birou, lucrând la o cerere de mandat de percheziţie. Apoi s-a dus cu el la un judecător.
— Bine. Şi ce înseamnă asta?
— Înseamnă că vrea să-ţi facă percheziţie pe la proprietăţi, în apartament, în maşină, probabil în casa în care ai locuit înainte, la momentul producerii crimei.
— Vrei să spui dispariţia şi presupusa ucidere a lui Lilly Quinlan.
— Exact. Dar – şi e un dar important – cererea a fost respinsă. Judecătorul i-a spus că nu are destule probe.
— Atunci e bine, nu? Asta nu înseamnă că s-a terminat?
— Nu, poate încerca din nou, dacă va avea şi alte dovezi. Bănuiesc că s-a bazat pe înregistrare – pe ceea ce el numea recunoaşterea ta. Deci e bine de ştiut că un judecător a văzut cum stă treaba şi a zis că nu e suficient.
Pierce era depăşit de situaţie, deoarece nu ştia ce însemnau toate acele manevre legale.
— S-ar putea să încerce să facă un tur pe la judecători, spuse Langwiser.
— Adică să ducă cererea la altul?
— Da, la o persoană mai comodă. Presupun că s-a dus la cel mai abordabil om pe care îl ştia. Dacă se duce în altă parte, ar putea să aibă probleme. Dacă un judecător află că o cerere de mandat a fost deja refuzată de un alt coleg, lucrurile pot deveni foarte delicate.
Încercarea de a înţelege subtilităţile legii părea o pierdere de vreme. El nu era atât de descurajat ca Langwiser. O înţelegea. Avocata nu era sută la sută convinsă de nevinovăţia lui. Marja de îndoială ridica întrebări despre ce ar fi putut găsi poliţia dacă ar fi făcut o percheziţie.
— Ce-ar fi să-l lăsăm să caute fără mandat? spuse el.
— Nu.
— Nu va găsi nimic. Nu sunt vinovat. Nici măcar n-am cunoscut-o pe Lilly Quinlan.
— Nu contează. Nu cooperăm. Dacă începi să cooperezi, rişti să calci în capcane.
— Nu înţeleg. Dacă sunt nevinovat, ce fel de capcane ar putea fi?
— Henry, vrei să te consiliez, nu?
— Da.
— Atunci ascultă şi urmează-mi sfatul. Nu creăm breşe pentru partea opusă. L-am avertizat pe Renner, şi lăsăm lucrurile aşa.
— Cum zici tu.
— Mulţumesc.
— O să afli dacă găseşte alt judecător sau revine la primul?
— Am o ureche şi acolo. Poate că i-o luăm înainte. Oricum, să te prefaci surprins dacă apare cumva cu un mandat. Trebuie să-mi protejez sursa.
— Sigur.
Brusc, Pierce îşi aminti ceva şi îl cuprinse frica.
— Dar biroul meu? Şi laboratorul? O să vrea să caute şi pe-aici?
Dacă se întâmpla asta povestea avea să ajungă în cercurile în care se discutau tehnologiile în curs de dezvoltare şi, bineînţeles, la Goddard şi Bechy.
— Nu ştiu sigur, dar pare puţin probabil. Va cere locaţii care ar putea avea legătură cu comiterea crimei. Dacă s-ar duce la un judecător şi ar încerca să-l convingă să-i permită percheziţionarea unui loc în care se fac afaceri şi în care e foarte puţin probabil să se fi comis crima, şansele ar fi şi mai mici.
Pierce se gândi la agenda de telefon pe care o ascunsese în dulapul din camera copiatoarelor. Era o legătură directă cu Lilly Quinlan, pe care nu o recunoscuse încă. Trebuie să scape cumva de ea.
Apoi se gândi la altceva.
— Ştii, zise el, deja mi-au percheziţionat maşina. Mi-am dat seama când am urcat în ea în seara aceea, la apartamentul lui Lilly Quinlan.
După o pauză, Langwiser spuse:
— Dacă au făcut-o, au comis o ilegalitate. Din păcate, nu vom reuşi să dovedim asta fără un martor.
— N-am văzut pe nimeni acolo, în afară de poliţişti.
— Sunt sigură că a fost doar o căutare rapidă cu lanterna. Dacă i se aprobă mandatul, o va face legal şi cu mare atenţie. Vor căuta fire de păr şi fibre, chestii din astea, lucruri prea mici ca să le fi văzut cu lanterna.
Pierce se gândi la toastul pe care îl ţinuse cu mai puţin de o jumătate de oră înainte. În ambele cazuri viitorul său atârna de un fir de păr.
— Păi, cum spuneam, lasă-i să caute, spuse el, cu o notă de sfidare în voce. Poate că o să-şi dea seama că sunt nevinovat şi vor începe să-l caute pe adevăratul criminal.
— Ai vreo idee în privinţa asta?
— Nu.
— Ei bine, pentru moment ar trebui să-ţi faci griji în legătură cu tine însuţi. Se pare că nu înţelegi gravitatea situaţiei. Mă refer la percheziţie. Crezi că negăsind nimic te vor considera nevinovat.
— Uite ce e, Janis, eu sunt chimist, nu avocat. Tot ce ştiu e că sunt vârât până peste cap în chestia asta, deşi n-am niciun amestec. Dacă ţi se pare că nu înţeleg gravitatea situaţiei, atunci spune-mi exact ce vrei să pricep.
Era prima dată când îşi revărsa frustrările asupra ei, şi regretă imediat.
— Realitatea constă în aceea că un poliţai se află pe urmele tale şi că e puţin probabil să renunţe. Pentru Renner, e doar o chestie de timp. E un tip răbdător, şi va continua să lucreze la chestia asta până când va obţine mandatul. Înţelegi?
— Da.
— Şi, ăsta va fi doar începutul. Renner e bun în meseria lui. Cei mai mulți dintre poliţiştii buni pe care îi cunosc sunt buni pentru că sunt perseverenţi.
Pierce nu ştia ce să mai zică, aşa că tăcu. Langwiser fu cea care întrerupse tăcerea:
— Mai e ceva. Sâmbătă seara le-ai vorbit de casa lui Lilly Quinlan şi le-ai dat adresa. Ei bine, s-au dus până acolo să vadă care e treaba, dar nu au cercetat casa până duminică după-amiază, când Renner a obţinut mandatul. Nu ştiau dacă e vie sau moartă, dar era clar că practica prostituţia şi comitea şi alte ilegalităţi.
Pierce încuviinţă. Începea să înţeleagă cum gândea Renner.
— Pentru a se pune la adăpost, Renner a obţinut un mandat, pentru a nu risca să dea ochii cu ea şi să fie întrebat: „Ce mama dracu’ căutaţi la mine în casă?”
— Exact. Dar a mai fost şi un alt motiv.
— Să adune dovezi împotriva mea?
— Ai ghicit!
— Dar cum să găsească dovezi împotriva mea? I-am spus că am fost înăuntru. Amprentele mele sunt peste tot pentru că am căutat-o şi voiam să aflu ce s-a întâmplat.
— Asta e versiunea ta, şi spre deosebire de el, eu te cred. Îşi închipuie că ai inventat o poveste pentru a acoperi faptul că ai fost în casa ei.
— Nu pot să cred.
— Ai face bine să crezi. De altfel, conform legii, el a trebuit să depună ceea ce se numeşte un retur de mandat de percheziţie în termen de patruzeci şi opt de ore, în linii mari, o listă cu ceea ce a luat poliţia în timpul cercetării.
— Şi a depus-o?
— Da, iar eu am obţinut o copie. Oricum, e o listă cu lucruri personale cum ar fi o perie de păr pentru a se lua o probă de AND, şi aşa mai departe. Au fost luate multe obiecte pentru prelevarea amprentelor. Corespondenţă, sertare de birou, bijuterii, sticle de parfum, până şi obiecte de uz sexual găsite în sertare.
Pierce îşi aminti sticla de parfum pe care o ridicase în timp ce se afla în casă. Era posibil ca un lucru atât de simplu să contribuie la condamnarea lui? Simţi un ghem în stomac şi roşi.
— Nu spui nimic, Henry.
— Mă gândesc.
— Să nu-mi spui că ai atins jucăriile alea sexuale.
Pierce clătină din cap.
— Nu, nici măcar nu le-am văzut. Dar am ridicat o sticlă de parfum.
O auzi oftând.
— Ce? De ce ai ridicat o sticlă de parfum?
— Nu ştiu. Aşa. Îmi amintea de ceva, cred. De cineva. Ce mare lucru? Cum poţi pune semnul egal între a ridica o sticlă de parfum şi a comite o crimă?
— Face parte dintr-o plasă de circumstanţe. Ai spus la poliţie că te-ai dus în casă să vezi ce e cu ea, să te asiguri dacă e teafără.
— Le-am spus asta pentru că asta am făcut.
— Ei, şi le-ai spus şi că ai ridicat sticlele ei de parfum şi le-ai adulmecat? Te-ai uitat şi prin sertarul cu lenjerie?
Pierce nu răspunse. Simţea că îi vine să vomite. Se aplecă, trase coşul de gunoi de sub birou şi-l puse lângă scaun.
— Henry, mă port cu tine ca un procuror pentru că vreau să-ţi dai seama de pericolul care te paşte. Orice spui sau faci poate fi răstălmăcit. E posibil ca tu să vezi lucrurile într-un fel, iar altă persoană să le vadă într-un mod complet diferit.
— Bine, bine. Cât durează până rezolvă treaba cu amprentele?
— Probabil câteva zile. Fără cadavru, cazul ăsta nu e o prioritate pentru nimeni în afară de Renner. Am înţeles că până şi partenerul lui lucrează la altceva, aşa că Renner e singur.
— Partenerul lui e sursa ta?
— Nu discut cu tine despre sursa mea.
Pentru o vreme se lăsă tăcerea. Pierce nu mai avea nimic de spus, dar atâta timp cât era în legătură cu Langwiser se simţea mai în siguranţă.
— Fac o listă cu oamenii cu care am putea sta de vorbă, spuse ea în cele din urmă.
— Adică?
— O listă cu oameni care au vreo legătură cu cazul şi cu întrebările pe care să le punem dacă va fi nevoie.
— Înţeleg.
Ştia că se referea la cazul în care ar fi fost arestat şi acuzat. Dacă ajungea la proces.
— Am nevoie de ceva timp ca să mă ocup de lucrurile astea, spuse Langwiser. Te sun dacă mai apare ceva.
Pierce îşi luă în sfârşit la revedere şi închise. Apoi rămase la birou gândindu-se la informaţiile pe care tocmai le primise. Renner se mişca. Chiar şi fără un cadavru.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu