ORBITOR (21)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Pe tripla fereastră se vede un nor de sînge deasupra oraşului. Reclame luminoase, foarte departe, se-aprind şi se sting. În odaie e doar un pat şi-un scaun. Pereţii-s nevăruiţi şi în tavan se chircesc două sîrme negre ca două picioare de păianjen. Nu avem încă lumină electrică. Mama, tînără şi frumoasă, aprinde o luminare şi-o lipeşte pe o farfuriuţă. N-avem perdele, geamul e stropit cu var. Stăm pe pat, îmbrăţişaţi, şi mă topesc de dragoste şi magie. De-a lungul geamului numai dunga de sînge-nchegat mai stăruie o vreme, restul e noapte. Şi se vede lumina rotundă, slabă, de ace irizate, a luminării, răsfrîntă în fereastră. E o linişte frumoasă şi tristă. Ghemuit lîngă corpul mamei, privim amîndoi cum, încet, dispare şi dunga de sînge...


Apoi, la lumina tremurătoare, sferică, a luminării, mama se ri­dică proiectîndu-şi umbra colosală pe tavan şi perete, ca un balet ciudat în care femeia de carne întunecată, doar cu ochii căprui limpezi ca două lacuri în crepuscul, face schimb de trăsături, haine şi organe interne, cu propria ei umbră diformă, anamorfotică, pîlpîitoare. Desface palma şi, în podul palmei ei, ca-n miezul unei flori cafenii, se află un elefant de plastic alb, subţire, semitranspa-rent în lumina galben-întunecată. Îl aşază pe scaun şi lasă să atîrne peste marginea scaunului bănuţul auriu, legat cu un fir de aţă de gîtul elefantului. Bănuţul se roteşte uşor şi sclipeşte, clipoceşte uşor, aruncînd vagi scîntei pe podea. Greutatea lui pune-n mişcare elefantul, care porneşte clătinîndu-se, lăsîndu-se-ntîi pe picioarele din dreapta, apoi pe cele din stînga, pe cînd bănuţul coboară încet spre podea. Îngenuncheaţi, de o parte şi de alta a scaunului, îl privim amîndoi, zîmbind fericiţi, topiţi în noaptea luminoasă a odăii pe jumătate străine. Şi în încremenirea din jur, luminat din spate, prelungindu-şi trompa strălucitoare cu o umbră diformă pe lemnul scaunului, elefantul înaintează, minute-n şir, cu un mic zgo­mot sacadat, înaintează milimetru cu milimetru, eternitate după eternitate pînă la rama din margine, unde se opreşte aplecîndu-se uşor către abis. Bănuţul e doar la un deget de podea şi-şi arată, pe rînd, feţele, schimbîndu-le ca pe fazele lunii...


Cîteodată, la două-trei luni după ce ne mutasem în Ştefan cel Mare, mama apăsa dm greşeală pe butonul de la şase sau de la patru al liftului deja instalat. Urcam pe întuneric, becul cabinei fiind mereu furat, pînă cînd nici nu s-a mai pus, şi, cînd cabina se oprea cu zgomot de fierărie, deschideam uşa şi ne pomeneam într-o lume necunoscută şi înfricoşătoare. Dacă opream la patru, şocul nu era aşa mare, căci cunoşteam palierul din perioada cînd încă mai urcam pe scări, dar ajungînd la etajele superioare celui unde stăteam simţeam cum ochii îmi ies din orbite de frică. În acele lumi era mereu tăcere şi pustietate. Aerul era verzui, şi prin ceaţa lui solemnă desluşeam imagini ale teroarei: deodată, peste formele familiare pe care le aşteptam ― uşile apartamentelor de la cinci, cu fiecare detaliu cunoscut, cu plăcuţa albastră de pe uşa domnului Mânu, cu vizorul de alamă în formă de pîlnie al mili­ţianului, cu preşul cafeniu al mamei lui Sandei, se suprapuneau monstruoase, ameninţătoare desene mentale: alte uşi, alte zugră­veli, altă vopsea pe marginile panoului electric, altă configuraţie a mozaicului de pe jos. Era un palier identic cu al nostru şi totuşi complet diferit, cu cît mai asemănător în mare cu atît mai diferit în detalii, era alt univers care urla ameninţător, glacial, în care eram cu totul pierdut. Odată chiar am nimerit în alt gang, cu două scări de bloc aparent asemănătoare cu cele din gangul nostru, doar că erau scările 6 şi 7, nu 3 şi 4, şi ne-am lăsat păcăliţi pînă am ajuns în lift şi am oprit la 5 şi am deschis uşa de metal verde pe altă lume, şi-am coborît pe scări, şi fiecare palier, unele luminate şi pline de o tăcere ţiuitoare, altele scufundate în cea mai adîncă beznă, era straniu şi înfricoşător de parcă-am fi coborît în infern... Urlam ca un animal şi mă smuceam din mîna mamei, care ţipa şi ea încercînd să mă potolească, dar pulsam întreg, ca o inimă de pasăre şi nu m-am potolit decît cînd m-am văzut afară, în şosea, şi-am privit stîlpii electrici dintre şinele de tramvai, purtîndu-şi globurile cu lumină trandafirie. Treceau prin seara roşie tramvaie şi maşini, iar vitrinele aprinse ale magazinului de mobilă arătau obiectele ştiute, liniştitoare: fotolii şi canapele, birouri, lămpi cu abajur... Etajul opt al scării noastre era incomparabil mai misterios decît celelalte. L-am şi descoperit tîrziu: cînd am urcat prima dată acolo, cu Luci şi Jean, ca să ieşim pe terasă, trecuse mai bine de un an de cînd ne mutasem în bloc. Aveam şase ani împliniţi şi cunoşteam bine, din colosul de beton, doar scara noastră şi holul celei de vizavi, din acelaşi gang. În spatele blocului ieşeam aproape în fiecare după-amiază ca să mă joc cu copiii prin şanţurile de canali­zare în care ţevile şi cablurile electrice nu fuseseră instalate încă.


Auzisem de scara ca de un continent îndepărtat, pe care n-aveam, poate, să-l explorez niciodată. Oriunde m-aş fi aflat, trebuia să pot fi văzut de părinţii mei de pe balconul nostru de la cinci, aşa că privirile lor, cum stăteau acolo sus cap lîngă cap, delimitau lumea sigură şi civilizată, dincolo de care m-ar fi înghiţit neantul. Adevă­rul este că universul se compunea atunci din cele trei camere ale casei noastre şi cîteva anexe, prelungite ca nişte picioare de păianjen, de o ambiguitate cu atît mai mare cu cît erau mai în­depărtate. Era o primă zonă, semi-reală, în care mă puteam mişca singur într-o oarecare siguranţă, după care urmau traseele din oraş, care erau create de părinţi pe măsură ce înaintam prin locuri rele şi străine. Doar mama şi tata, între care înaintam printre fortăreţe şi bazilici, depouri şi castele de apă sfîşiind norii ca flacă­ra de pe cerurile galbene, doar prietenii şi stăpînii mei gigantici, comprimîndu-mi degetele în palmele lor mari şi fierbinţi, vorbind liniştit peste capul meu şi trăgîndu-mă prin pieţe rotunde cu statui fabuloase în centru, doar ei puteau pacifica domeniile haosului fără sfîrşit. Ca un arc reflex, ca o engramă în memorie, ca tocirea treptelor de marmură la trecerea milioanelor de paşi, unele trasee, pe care le băteam mai des, se "întăreau", căpătau consistenţă, se colorau în nuanţe familiare, desprinzîndu-se din cenuşa ireală ce le-nconjura. 


Tramvaiul ce ducea către Dudeşti-Cioplea, unde lo­cuia Tanti Sica (Vasilica, sora mamei), era singurul vopsit în roşu, iar deasupra avea singura fîşie de cer albastru din Bucureşti. Suind în el, îmi plăcea să stau lîngă scaunul vatmanului, să văd cum clăn-ţăne maneta cu bilă de metal şi să privesc cerul prin sticla groasă, violetă, a apărătoarei de soare. Bila manetei era de alamă lustruită de-atîta frecat în palma aspră a vatmanului, şi-n curbura ei se adu­na, în culori concentrate, de zece ori mai intense ca-n aerul sub­ţire de-afară, tot peisajul cartierelor prin care treceam şi tot interiorul de lemn al vagonului, cu scaune de lemn şi minere de lemn ce se tot izbeau de acoperişul tapiţat cu vinilin. Vedeam acolo şi faţa vatmanului şi, dacă mă apropiam, feţişoara mea proprie, numai ochii şi nasul de ea, zîmbind nătîng şi uimit. La fel, "întărit" şi mai puţin straniu ― deşi atît de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai cîteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfîrşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănîndu-se-n curenţi primăvăratici, filtrînd aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbîndu-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...


Etajul opt era însă o zonă abstractă, neprielnică vieţii. Acolo, pe creasta blocului, aerul trebuie să fi fost atît de rarefiat, încît nici o fiinţă omenească normală n-ar fi putut supravieţui. Deja era o aventură să păşeşti pe trepte-n sus pînă la şase. Al şaptelea etaj era aproape inaccesibil, dar liftul, sufletul viu şi mişcător al blocului, se-ncumeta totuşi pînă acolo, ca un avanpost pătrunzînd adînc în junglă, în Matto Grosso. Palierele erau încă, dacă nu identice, mă­car "de acelaşi fel" cu cele cunoscute. La opt ― şi cîte zvonuri, legende şi mituri nu vorbeau, printre noi, copiii, despre acea ţară îndepărtată! ― totul se schimba. Acolo era mai întîi ieşirea pe terasă. De cîte sute de ori nu ne avertizaseră părinţii: "Să nu ieşiţi niciodată pe terasă! Nu aveţi voie pe terasă!", încă înainte de a avea cea mai mică idee despre ce însemna terasa asta. Nici măcar nu ne-o imaginam, în loc de orice reprezentare cuvîntu-ăsta ne aprindea în minte lumina verde a fricii. Copiii mai mari fuseseră pe terasă, şi asta le dădea prestigiu şi încredere-n sine. Ei povesteau despre uşa îngustă, cu geam zăbrelit, care dădea în afară, despre balustrada de beton dincolo de care vedeai tot oraşul şi, dacă te aplecai, mai vedeai şi şoseaua ca-n fundul unui puţ, cu tramvaie şi maşini minuscule... La opt era şi casa liftului, şi se vorbea despre zgomotul ca de tunet al motorului, cînd pornea şi cînd se oprea, în spălătorie se-ntîmplau "porcării" (şi nu puteai scoate nimic altceva de la cei ce spuneau asta). În fine, la opt stătea, ca un paznic la graniţa cu altă lume, Herman.


În ziua cînd am urcat prima dată pînă la opt mi se-ntîmplaseră două lucruri destul de neobişnuite, aşa că pun curajul meu din momentele alea pe seama zăpăcelii din mintea mea. Ieşisem afară, în spatele blocului, pe la ora nouă dimineaţa, cînd, deşi soarele ardea cu putere, aerul era încă rece ca apa de la robinet. Eram sin­gur, deocamdată, în tot talmeş-balmeşul de materiale de construc­ţie, noroaie şi şanţuri care era terenul nostru de joacă. După gardul de beton cu poartă metalică pe care fetele, jucîndu-se de-a şcoala, o umpleau de litere strîmbe făcute cu cretă colorată, se-nălţa uriaşul palat de cărămidă al morii, iar lîngă el, ca nişte dependinţe, clădi­rea turtită, cu pereţi din care ieşeau ţevi curbe ca să reintre la alt etaj, a fabricii de pîine "Pionierul", cu geamurile mate din cauza făinii, şi mereu învelită într-un miros de pîine caldă. Coşul de cărămidă al fabricii era la fel de înalt ca şi blocul nostru, iar în vîrful lui, pierdut în nori, flutura cîteodată un steag roşu. După ce am hîţînat o vreme manetele unui compresor uitat de cine ştie cînd în curtea blocului, m-am dat jos din cabină şi am început să-mi fac de lucru pe o movilă de nisip plină de urmele copiilor ce o călă­reau toată ziua. Am săpat o gaură în nisipul umed şi roşcat, miro­sind a scoică şi contrastînd puternic cu stratul uscat, prăfos, de la suprafaţă, pînă cînd mi-am vîrît mîna pînă la cot. Unghiile mă usturau de umezeală şi deodată le-am simţit dureroase de-a drep­tul: lovisem, săpînd, ceva tare. Am scos cu greutate obiectul aşezat cruciş pe tunelul meu, şi, cînd l-am şters de noroiul nisipos, mi s-a tăiat respiraţia: era un mare, greu şi strălucitor pistol de cow-boy, cu butoiaş, cu mînerul curbat care abia îmi intra în pumn, cu ţeava nichelată ca oglinda. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă-ntreb al cui era, cine l-o fi pierdut acolo. Eu avusesem pînă atunci vreo două ordinare pistoale cu apă, de doi lei, de plastic moale şi roz, din care tot sugeam apă ce căpăta gust de cauciuc. Văzusem foarte rar, la copiii cu părinţi bogaţi, pistoale de cow-boy, nici ele com­parabile cu neasemuitul meu revolver. Căci era doar al meu, eu îl găsisem şi de-acum îmi aparţinea. M-am urcat iar pe scaunul moale de vinilin din cabina compresorului şi am început să-mpuşc în toate direcţiile în aerul îngheţat. Pielea-mi era de găină, de-atîta frig, dar soarele şi fulgii de plop, vegetaţia încîlcită şi luxuriantă împletită-n gardul de beton îmi induceau totuşi o senzaţie de vară toridă. Abia cînd am luat-o la fugă de-a lungul şanţurilor de cana­lizare, luînd-o la ţintă pe prima fetiţă care ieşise să-şi aranjeze păpuşile şi maşina de gătit pe un preş, la soare, mi-am dat seama de al doilea fapt aiuritor al dimineţii: eram gol de la brîu în jos. Aveam pe mine doar maieul tetra, care-mi flutura peste şale, abia acoperindu-mi fundul şi "cocoşelul", dar lăsîndu-le la vedere cînd mă zbănţuiam şi trăgeam cu pistolul. Pentru că maieul era lunguţ, mama nu observase că uitasem să-mi trag chiloţii pe mine, cum mă lăsa, de puţină vreme, să mă-mbrac singur.


Simţeam că-mi arde toată pielea de ruşine. Mi-am tras maieul în jos cît am putut de mult şi am luat-o uşor, abia păşind, către scara noastră. Am intrat în hol fără să mă vadă nimeni şi m-am fu­rişat pe scări în sus. Treptele de mozaic erau reci ca nişte blocuri de gheaţă cum lipăiam pe ele cu tălpile goale. Primele etaje erau sinistre şi-ntunecate. Misteriosul unu, unde nu cunoşteam pe nimeni şi unde pe pereţi alergau ţevi subţiri şi se lăţeau panouri electrice, apoi doi, trei şi patru tot mai familiare... Ştiam unde stă­teau cîţiva vecini care aveau copii: mama lui Romică, mama lui Virgil, mama lui Cristi şi-a Chinezului... Ofiţerul de la patru, cu un nume aşa de caraghios: Corcodel, îşi făcuse o uşă monumentală, vopsită în negru ca o intrare de cavou. De la domnul Kulineac se-auzea mereu lătratul Lolei. Popa, fotbalistul de la Dinamo, avea o fetiţă cu nişte jucării fantastice, aduse din străinătate: o păpuşă care mergea, împingînd un cărucior cu un bebeluş în el... Am găsit uşa apartamentului nostru deschisă pe jumătate, cum probabil o lăsasem. Mama spăla, la baie, şi cînd am deschis uşa avea spumă pe mîini, pînă la coate, şi spumă îi sărise şi-n păr. Un mare săpun de rufe, verde şi strîmb, abia se ţinea pe marginea chiuvetei. Am ţin­tit-o cu pistolul, ţipînd, şi mama a tresărit şi-a-nceput să mă certe. Şi-a şters mîinile pe prosop. 

Era enormă. Mă durea gîtul, uitîndu-mă-n sus spre faţa ei, proiectată undeva pe tavan. Mi-a zis să duc pistolul imediat de unde l-am luat şi, cînd a văzut că sînt şi-n fundul gol, mi-a tras cîteva şi mi-a căutat nişte pantalonaşi scurţi. Abia mi-i săltase pe pulpe-n sus, că m-am şi smuls din mîinile ei şi-am şters-o din nou pe-afară.
M-am întîlnit cu Luci, şi apoi şi cu Jean, pe marele rezervor de lîngă zidul de beton, vizavi de scara 5, o scară lugubră, deosebită de toate celelalte şi aproape la fel de misterioasă ca scara 1, pentru că nu era aşezată într-un gang, ci chiar în spatele blocului, lîngă intrarea depozitului de mobilă. Aşa că gura ei căscată, mai neagră decît toate celelalte, era mai mereu ascunsă de sufragerii, garnituri de hol, fotolii, cofraje cu geamuri şi carton de împachetat, aşezate direct pe asfalt şi ridicate uneori, cu efort, de hamalii înarmaţi cu chingi de cînepă şi cîrlige, care le suiau în camioane trase de cai. Jean apuca uneori un cal de dîrlogi şi-i spunea în ureche: "ţuric", la care calul dădea înapoi, răsturnînd scaune şi mese.


Pe marele rezervor, tropăind cît puteam ca s-auzim bubuiturile metalice amplificate de golul de dedesubt, am sporovăit o vreme aproape liniştiţi. Jean de la şapte ne spunea că la italieni mămăliga se numeşte "pulicika", "aşa că poţi să fugi pe stradă şi să strigi în gura mare «pulicika! pulicika!» , şi nu-ţi face nimeni nimic", iar Luci, grăsuţ şi cîrlionţat, cocoţat pe gard, striga şi el, rîzînd în hohote, cuvîntul caraghios. După ce ne-am săturat să-l spunem în toate felurile, am plecat în explorare, căci eram prea puţini deocam­dată ca să jucăm ceva. M-am opus din toate puterile să intru-n scara 5, mai sinistră pentru mine decît o vizuină de balaur. Cînd m-au apucat de mîini şi-au vrut să mă tîrască cu forţa, m-am trîntit peste un maldăr de lemne pline de cuie, şi m-am zgîriat puţin la un picior. Pînă la urmă, înfiorat, am spus că merg şi eu pe terasă, dacă urcăm pe la scara noastră, a mea şi a lui Jean, căci Luci stătea la scara 3. Jean era golan, vorbea urît şi spunea cîntecele şi bancuri ruşinoase, "cu prostii". Stătea la şapte, era mereu foarte sărăcăcios îmbrăcat, iar mama lui arăta ca o cerşetoare. Taică-su era tractorist la Circ, trăgea în anumite locuri casele pe roate şi cuştile cu animale. Dar eram prieteni buni, pentru că rîdeam mereu cu el şi nu era bătăuş. Pentru prima oară în acea zi am urcat în lift fără nici un om mare. Jean s-a întins, ridicat pe vîrfuri, şi-a ajuns pînă la 7. "Pot şi mai mult", a mai zis, şi-a apăsat pe butonul roşu, stîrnind un ţîrîit aşa puternic, că am început să ţipăm. Nu se astîmpăra. Sărea-n sus ca să se vadă, cu limba scoasă-n oglindă, şi-n cele din urmă a apăsat şi pe ultimul buton, cel însemnat cu "O", făcînd liftul să se oprească-ntre etaje. "Te spun! Te spun lu' maică-ta!" striga Luci înnebunit de frică, pe cînd Jean deschidea uşile ca să vedem mai bine planşeul de beton dintre două etaje. "Aici aţi rămas, bă! Aţi belit-o!" Şi chiar simţeam că vom rămîne în cabina aceea îngrozitoare, pictată în verde, pentru totdeauna, despărţiţi de părinţii noştri şi de lumea adevărată, săpată de ei, pentru noi, cei mici, într-un infinit bloc de gheaţă, în frica fără sfîrşit. Îmi dăduseră deja lacrimile, cînd Jean a apăsat iar la 7 şi liftul s-a pus în mişcare, croindu-şi încetişor drum prin universul de beton al blocului. Încă vreo două uşi metalice au apărut şi-au dispărut, lent, în geamurile liftului, pînă cînd s-a oprit şi-am năvălit pe un palier străin, atît de nefamiliar că puteam fi oriunde, la mii de kilometri depărtare, sus sau jos, într-o parte sau alta. Pentru Jean însă era cel mai obişnuit loc cu putinţă, pentru că acolo stătea el. Aveam pistolul înfipt cu ţeava-n chiloţi şi bine acoperit cu maieul, căci nu-l arătasem băieţilor de frică să nu ştie al cui era şi să mă pîrască. Acum, mai mult mort decît viu de frică, îl simţeam fierbinte de parcă-ar fi făcut parte chiar din corpul meu.
Îngrămădiţi unu-n altul, ne-am furişat pe scări în sus. Chiar de la-nceput ne-a izbit o lumină de un fel nou, tot mai puternică pe măsură ce urcam. Era o lumină albă, intensă, ireală, cu totul di­ferită de melancolicul aer vernil al celorlalte etaje. Dacă prima scară cu balustradă era cam la fel cu cele dintre etaje, pe care le ştiam, palierul dintre 7 şi 8 ne apăru nou şi fantastic: nu se aflau pe el nici uşa crematoriului, nici vreun calorifer, ci era complet gol, alb şi pur, ca o cutie văruită, inundată de lumină de la nişte ferestre aflate foarte sus. De acolo, lumina cădea oblic, în felii groase, vibrînd ca un cristal. Am mai urcat o scară mult mai scurtă decît cele obişnuite. Aş fi dat orice să mă-ntorc din drum, frica îmi devenise aproape insuportabilă, dar Jean şi Luci, cu contururile erodate de lumină, cu părul plin de raze, urcau mai departe, lipiţi de pereţi, umplîndu-şi hainele de var. Încă o rotire în casa scării, şi ne-am pomenit pe palierul de la 8, într-o lumină suprafirească. Venea de pe fereastra zăbrelită de la uşa terasei, încuiată cu un mare lacăt ruginit. Era greu să vezi ceva în strălucirea aceea. Încet, strînşi unu-n altul şi privind în toate părţile, am început să desluşim cîte ceva: o bicicletă veche sprijinită de un perete, o ladă de lemn putred cu un oleandru, cîteva uşi abia desprinzîndu-şi contururile din pereţi. Palierul era atît de-ngust faţă de celelalte, încît parcă ne strîngea, împingîndu-şi uşile-n noi, încercînd să ne zdrobească oasele şi carnea. Dinspre casa liftului venea un conti­nuu mormăit ameninţător. Am rămas acolo cîteva minute. Jean înjura încetişor că găsisem uşa terasei încuiată. Prin fereastra ei era imposibil să vezi ceva, era ca şi cînd ai fi privit în gura unui cuptor în care metalul e încălzit la alb. Acea lumină nebunească se am­plifica în pereţii imaculaţi. Contururile bătrînei biciclete erau parcă în flăcări. Iar noi ne-am văzut deodată, prin hainele devenite trans­parente ca de celofan, interiorul corpurilor, scheletele fragile, în­tunecate, şi organele interne ca nişte umbre pe o radiografie. Cînd cineva a chemat liftul, la parter sau la vreun etaj, din casa moto­rului a venit un troznet care ne-a paralizat cu desăvârşire. Încremeniţi şi cu ochii rotunzi, aşteptam năruirea blocului şi sfîrşitul lumii.



va urma