sâmbătă, 25 iulie 2015

Imposibila neutralitate (XXIII)


Gheorghe Grigurcu




Virgil Ierunca despre estetismul torturii


Amintită frecvent, întrebarea iui Theodor Adorno dacă mai are vreun sens să se scrie poezie după Auschwitz continuă a stîrni meditaţia. Cred că, în pofida patetismului său potenţat de istoria secolului în curs, această propoziţie conţine o notă de falsitate. Ea tratează literatura printr-o prismă peiorativă, printr-o accepţie a superficializării, ca şi cum ar exista realităţi pe care scriitorul să nu aibă capacitatea a le aborda, ca şi cum ar exista adevăruri menite a-i rămîne străine. în fapt, lucrurile stau altfel. Dacă înţelegem răul din lume, dacă putem circumscrie cu oarecare exactitate înfăţişările ei aberante şi resorturile lor demonice, aceasta se datorează, şi nu în ultimul rînd, capacităţii artiştilor de a le intui, evoca şi analiza. Literatura s-a apropiat în chip firesc, de la începuturile ci, de dramele conştiinţei şi ale trupului. Suferinţa a constituit unul din filoanele ei fundamentale. A-i opune un segment sau altul al realului nu e, desigur, decît un artificiu retoric, un efect, el însuşi, literar.
Caznele îndurate de deţinuţii lagărelor naziste ori comuniste
nu se refuză decît literaturii proaste, tendenţiozităţii fabricate
sau verbului neinspirat. Altminteri ele stau la îndemîna oamenilor
condeiului, drept teme generoase. Teme ce dobîndcsc
forţa de sinteză emoţională, de expresie persuasivă proprie
literaturii, chiar dacă se găscsc undeva între ficţiune şi consemnarea
datelor brute. Ia naştere o creaţie aparte, un gen complex în care putem include 1984 al lui Orwell şi Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, Cronicile din Kolyma ale lui Varlaam Şalamov şi atitea alte cărţi memorialistice consacrate „tuturor nenorocirilor suferite şi tuturor lacrimilor vărsate” sub totalitarism, spre a face uz de cuvintele Nadcjdei Mandclştam. Un gen în care documentul devine deseori nerăbdător, germinînd întru spirit, spre stupoarea unei literaturi ultradistilatc şi lipsite de vlagă, însă rămînînd coincident cu literatura ca atare, aptă a porni din orice punct al existenţei spre a da seamă de orice experienţă umană. în raftul unei asemenea producţii caracteristice veacului nostru, care începe a-şi face, cutremurat şi ruşinat, bilanţul, se aşază şi volumul lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, care (fapt ce ar fi părut de domeniul fantasticului pînă la Revoluţia din decembrie) a văzut lumina tiparului la Bucureşti, în Editura Humanitas.

Importantul critic literar, cunoscut întregii suflări româneşti
prin apostolatul său pluridecenal de la postul de radio
Europa Liberă, îşi propune a înfăţişa, din imboldul unei înalte
obligaţii etice, acea experienţă unică în universul conccntraţionar
comunist, pe care a întruchipat-o Pitcştiul, „una din cele
mai neomeneşti din cîte au fost vreodată înregistrate într-o
posibilă antologie a sadismului”. E vorba de aşa numita reeducare,
aspirînd la distingerea psihică a deţinutului, începută
la 6 decembrie 1949 şi încheiată în 1952, nu fără a fi proliferat
şi în alte temniţe. Ea a fost acoperită grijuliu dc tăcerea oficială,
din două motive. Mai întîi, pentru că procesul înscenat dc partid
n-a putut fi îndeajuns de eficient pentru a căpăta un caracter
public şi a se finaliza cu condamnarea credibilă a unor ţapi
ispăşitori. în al doilea rînd, „şi aici stă, fără îndoială, cheia
tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rîndul
lor, călăi. Or, călăul - chiar împotriva voinţei şi firii lui - nu
se grăbeşte niciodată să-şi mărturisească crimele. Dc-a lungul
experienţei de la Piteşti, categoria martorului inocent a fost
pur şi simplu suprimată”. Avem a face aşadar cu un promontoriu
al monstruozităţii. Cu o bestialitate ieşită din comun, cu
o sumbră performanţă asupra căreia se mai poate reveni (mărturiile
şi alte probe se vor amplifica neîndoielnic), dar care, în
esenţa sa, este aici fixată în mod irevocabil. Autorul îşi propune
a identifica trăsăturile abominabilului, a reda teratologici ceea
ce îi aparţine. Prima asociaţie e cea orwclliană. Ministerul
adevărului, instrument de bază al statului comunist, rc-scrie
cotidian istoria, pentru a se pierde urmele crimei. Puterea
uzurpatoare apare astfel lipsită de trecut, iluzoriu spontană:
„In crematoriile acestui Minister dispăreau, clipă după clipă,
nu numai documentele adevărate asupra trecutului, dar şi
1 versiunile succesive ale puterii”. Evident, nucleul operaţiei
abjecte îl constituie principiul „reeducării”, prin utilizarea
: Poemului pedagogic al lui Makarenko. Exegeza lui „pe viu” nu este decît torturarea fratelui de suferinţă: „Infractorul, conştient că e un element declasat, care nu mai are altă salvare decît sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui, pe drumul cel bun”. Se ajunge la un fel de artă pentru artă a torturii aplicate fără un scop practic. Un soi de purism al brutei dezlănţuite, în sinistră analogie cu decantările estetice ale epocii moderne. Următoarele cuvinte ale lui Dumitru Bacu, martor nemijlocit şi sursă de prim ordin a cărţii, sînt lămuritoare: „Aici s-a bătut numai de dragul de a se bate. S-a bătut fară scop. Muncitori şi studenţi, elevi, intelectuali sau analfabeţi, au fost chinuiţi de-a valma, chiar cînd nu mai aveau nimic de spus, chiar cînd spuseseră mai mult decît făcuseră”. Ia astfel naştere o categorie necunoscută în analele justiţiei, cea a vinovaţilor-nevinovaţi, a călăilor-victime, a
schingiuiţilor-schingiuitori, reeducaţi pentru a deveni reeducatori:
„O categorie pe care Thierry Maulnier n-o cunoştea atunci cînd scria, după procesul Mindszenty, în La face de meduse du communisme: «în faţa unui tribunal de democraţie populară, nimeni nu mai poate fi sigur de a fi Antigona, deoarecc Antigona însăşi dac-ar apărea azi în faţa unui tribunal dintr-o democraţie populară, ar spune fară îndoială: - Eram plătită»”.
Atrocea butadă citată de Virgil Ierunca scoate în evidenţă
factorul ccl mai înspăimîntător şi anume dizolvarea conştiinţei.
Aceasta devine o caricatură a ci însăşi. Celui victimizat i se
refuză identitatea şi, prin urmare, şi martiriul: „Sc produsese,
de fapt, la Piteşti, o mutaţie a psihismului omcnesc. Se născuse
un nou tip uman - dacă se mai putea numi astfel - care va
deveni o enigmă şi o teroare pentru deţinuţii din închisorile
alese pentru extinderea experienţei”.

Sînt reconstituite - întru pomenirea neagră a ororii ajunse
la apogeu - cele patru faze ale reeducării. Concepute într-o
manieră sistematică, ele urmăreau anularea statutului omenesc
al captivilor. Avem a face cu o iniţiere declasată, cu un protocol
al trecerii forţate în subumanitatc. Puterea brutei funcţiona
ca o ghilotină pentru suflete, în cazul în care trupurilor li se
mai acordau şansele unei supravieţuiri. Personalitatea victimei
era zdrobită, adevărul ingenuu şi neputincios al fiinţei era gîtuit.
Nicăieri, nici în cele mai renumite locuri ale Gulagului, precum
Solovka, Belomorski-Kanal ori Kolyma, nu s-a mers cu perversitatea la asemenea procedee. Chiar „sinuciderea personalităţii”, practicată de chinezi şi revelată de către preotul belgian Dries Van Coillie, rămînea cu un pas în urmă. Prizonierii erau ucişi moralmente, rămînînd în viaţă, erau reduşi la neant continuînd a vieţui sub aspectul unor corpuri chinuite. Iată etapele
acestui uluitor proces de dezumanizare: „Reeducarea avea patru faze. De-a lungul primei, denumită demascarea externă, deţinutul trebuia să-şi arate loialitatea faţă de partid şi de organizaţia 
O.D.C.C. (organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste), spunînd tot ce ascunsese la anchctelc de la Sccuritate, dcnunţînd toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii, ca şi complicităţile de care beneficiase. In cursul acestor demascări externe, ale căror rezultate erau înaintate Ministerului de Interne, s-a aflat mai mult decît la toate anchetele de pînă atunci de la Securitate. (...) A doua fază, demascarea internă, dădea şi ca rezultate excepţionale pentru Securitatc. Studentul schingiuit trebuia să demaşte pe aceia care-1 ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalţi deţinuţi (cei care-1 îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administraţia închisorii: un anchetator mai binevoitor, un
miliţian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.
(...) Astfel se trecea la faza a treia, demascarea publică, în
cursul căreia deţinutul e nevoit să calce în picioare tot ce are
mai sfînt şi, în primul rînd, familia, Dumnezeu - dacă e credincios,
soţia sau iubita, prietenii, pe el însuşi. Trecutul fiecăruia
este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată
versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. (...) Cînd deţinutul
este considerat demn de a intra în O.D.C.C., intervine a patra
fază şi ultima condiţie pentru a răpune orice speranţă a unei
întoarceri înapoi: reeducatul este pus să conducă procesul de
reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-1 cu
mîinile lui şi devenind, astfel, la rîndul lui, călău” . Imaginaţia
infernală dobîndeşte, prin urmare, o înfăţişare metodică, precum
o pscudoştiinţifică aplicaţie, emulînd cu viziunile literaturii
S.F., trase în zona groazei.

Iniţiat dc călăul Nicolslci, generalul comandant suprem
al Securităţii româneşti timp de 16 ani, experimentul Piteşti a
avut în fruntea sa pe Eugen Ţurcanu, deţinut-torţionar caracterizat,
după cum ne arată Virgil Ierunca, de o inteligenţă excepţională,
de o iresponsabilă dorinţă de afirmare, de un spirit demoniac. Poate vreun iubitor al senzaţionalului va reconstitui cîndva, în amănunt, biografia acestui sinistru personaj, campion al sistemului concentraţionar. Apropiindu-se la început
dc legionari, face parte, din 1940-1941, din Frăţiile de Cruce.
Neavînd vocaţie de persecutat, rupe orice legătură cu ei în
momentul cînd aceştia intră în ilegalitate, sub Antonescu. După
23 august se înscrie, bineînţeles, printre primii, în partidul
comunist. Evoluează pe linia acestuia ca un bun agitator. Devine
membru al biroului judeţean al unei şcoli de diplomaţi. Ca
student la drept, denunţă pe doi colegi ai săi, între care filosoful
de mai tîrziu, Titus Mocanu. Demascat, la rîndu-i, de un fost
camarad legionar, e azvîrlit în Gulag. Aici se pune în slujba
Securităţii, care-1 manevrează pentru a anihila fără putinţă de
recuperare, aşa cum am arătat mai sus, forţa de opoziţie a deţinuţilor.
Dincolo de reţeaua datelor unei vieţi ce trezeşte repulsie,
individul poate fi interpretat ca un geniu malefic, asemuit
cu un personaj al Posedaţilor. Virgil Ierunca nu ratează prilejul
de a-1 lega de hermeneutica crimei autoreflexive, sub steaua
dostoievskiană: „... Pe bună dreptate, unii dintre cei care l-au
cunoscut pe Ţurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski.
Stavroghin, ghicindu-i gmdul, îi spune lui Verkovenski, care
pregăteşte asasinarea lui Şatov de către mica sa organizaţie de
revoluţionari: «... ajunge să împingi pe patru membri din grupul
tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunţător,
pentru ca o dată ce împreună au vărsat sînge, împreună să fie
legaţi. Ei îţi vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte
şi să ceară socoteli»”. Iată cum a fost actualizată o reţetă a
fărădelegii! Iată cum literatura răspunde în real şi cum realul
răspunde în literatură! Sfîrşitul lui Ţurcanu şi al ciracilor săi a
fost cel previzibil. Partidul şi statul s-au descotorosit de ei,
după ce îi utilizaseră cu cinism, trimiţîndu-i în faţa tribunalului
militar care i-a condamnat la moarte. Revoluţia, fidelă propriei
iraţiuni celebre, şi-a devorat şi de astă dată copiii. Dar legenda
asului torţionar nu se încheie aici. Autorul consemnează zvonul
potrivit căruia Ţurcanu ar fi aşternut pe vreo două mii de pagini
rezultatul „muncii” sale, rcalizînd un veritabil tratat asupra
puterii de rezistenţă a deţinuţilor şi a mijloacelor de a o frînge:
„Dacă lucrul e adevărat, dată fiind inventivitatea demonică şi
proverbială a lui Ţurcanu în materie de tortură, ca şi deosebita,
unii spun chiar luciferica sa inteligenţă, atunci arhivele Securităţii
au posedat o a doua operă a unui alt marchiz de Sade, cu
o experienţă infinit mai bogată, cum nu-i putea oferi decît un
regim totalitar”. Neantul pare a fi înghiţit însă opul odios, spre
a-i pecetlui misterul: „Opera aceasta, dacă va fi existat, a fost
aproape sigur distrasă după proces”.

Concluzia cărţii de care ne-am ocupat nu se axează însă
pe pitorescul demonic, pe nici un fel de particular. Fixîndu-i
în apă tare pe cîţiva comandanţi, anchetatori, schingiuitori ai
Arhipelagului Gulag autohton, în cap cu Nikolski şi Ţurcanu,
ea evită a dilata rolul lor de executanţi pînă la o însemnătate
necuvenită. Agenţii istoriei nu se confundă cu istoria. Un dosar
oricît de încărcat este altceva decît viaţa ce se desfăşoară în
spatele său, cu un ethos propriu şi cu o perspectivă, fireşte,
nelimitată. Ferindu-se de „literatură”, adică de o ispită, în cazul
de faţă, a detaliului sîngeros, de o fascinaţie a excrescenţei
morbide, care ar fi putut duce la un baroc derutant, Virgil
Ierunca priveşte în inima lucrurilor şi se pronunţă răspicat:
„de fapt, adevăratul proces al reeducării de la Piteşti n-a avut
încă loc şi nu va avea atîta vreme cît nu va putea fi implicată
răspunderea partidului comunist român, cît nu va fi chemat la
bara acuzării adevăratul vinovat: regimul comunist din România”.
Cuvinte care, azi mai mult decît oricînd, părăsesc filele
cărţii spre a răsuna peste întinderile unei ţări postrevoluţionare
ce aşteaptă un asemenea proces ca un act al legitimării sale
sub semnul democraţiei. Atîta vreme cît călăii de ieri nu vor fi
cu adevărat traşi la răspundere, nu doar răzleţ, aleatoriu, propagandistic, ci prin punerea autentică sub acuzare a sistemului
pe care l-au slujit, nu vom avea linişte, aşa cum de bună seamă
nu au cei morţi de mîna lor.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu