Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (2)

Violeta Nastasescu

A urmat apoi un eveniment care m-a proiectat întrucâtva pe scena vieţii sociale. O delegaţie parlamentară străină vizita România, la invitaţia lui Ştefan Voitec, la acea dată preşedintele Marii Adunări Naţionale. Delegaţia, care provenea din Indonezia, fusese primită cu mare pompă şi onoruri, datorită relaţiilor strânse stabilite ca urmare a unui schimb de vizite la nivel înalt care avuseseră loc între România şi Indonezia, încoronarea vizitei oficiale a delegaţiei parlamentare indoneziene a constat, în mod firesc, în primirea acesteia de către preşedintele Consiliului de Stat care deţinea şi funcţia de prim-secretar al partidului - Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a întâmplat ca diplomatul care de obicei servea ca interpret pe lângă preşedinte să lipsească din ţară în acel moment. Cineva s-a gândit să îi ţin eu locul şi, întrucât nu mai era timp pentru prea multe deliberări, mi-a fost trimis de urgenţă un automobil care m-a transportat la fostul palat regal devenit sediu al Consiliului de Stat. Ca să scurtez întreaga poveste, întâlnirea a decurs fără incidente, cu un Gheorghiu-Dej mai jovial şi robust ca niciodată, cu un şef al delegaţiei indoneziene plin de spirit şi cu mine care, treptat, mi-am învins emoţia, devenind stăpână pe situaţie.

Aceasta a fost prima oară când l-am întâlnit pe Gheorghiu-Dej, dar nu şi ultima, întrucât, la mai puţin de doi ani, am fost din nou contactată de cei de la Consiliul de Stat, care ne-au convocat, pe mine şi pe soţul meu, să traducem pentru o întâlnire la nivel înalt. Fireşte, am cerut detalii, însă nu mi s-a dat nicio explicaţie clară, precizându-se că era vorba de o acţiune particulară ce reclama discreţie absolută. Curând ne-am găsit în prezenţa unui mic grup de persoane, printre care medicul personal al preşedintelui, administratorul gospodăriei prezidenţiale şi Emil Bodnăraş, vechi activist comunist şi colaborator al preşedintelui. Am fost apoi prezentată unui bărbat de vârstă mijlocie, cu o ţinută agreabilă, care vorbea englezeşte cu glas coborât, aproape în şoaptă. Doctorul Wallace era un mare specialist urolog în propria ţară, însă comportamentul său era modest şi prevenitor, aşa cum le stă bine oamenilor merituoşi. Urma să o însoţesc pe soţia lui într-o vizită în Bucureşti şi în împrejurimi, în timp ce soţul meu avea să traducă doctorului în timpul consultaţiilor şi operaţiei preşedintelui. Pe acesta din urmă l-am zărit fugitiv, făcându-mi cu mâna în semn de recunoaştere. întreaga afacere a trebuit să fie ţinută sub tăcere, datorită implicaţiilor politice evidente. Profesorul Wallace a făcut două vizite, în cursul celei de a doua încercând să evite inevitabilul.

După dispariţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la cârma ţării s-a instalat un triumvirat sau, mai bine zis, o troică în stil sovietic - Nicolae Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al partidului, Chivu Stoica în cea de preşedinte al Consiliului de Stat şi Ion Gheorghe Maurer, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Folosesc titlurile lor oficiale, însă, în cuvinte simple, aceasta însemna şeful partidului, şeful statului şi, respectiv, şeful guvernului. Ultimele două funcţii din cele trei implicau vizite la nivel înalt în străinătate sau primirea de şefi de stat şi de guvern în ţară. In consecinţă, experienţa mea ca interpretă a fost considerabil îmbogăţită. Au avut loc două turnee la nivel de şef de stat în Africa, incluzând Egiptul, Somalia, Etiopia şi Tunisia. Sarcina era uşoară şi plăcută, întrucât preşedintele Chivu Stoica şi soţia sa manifestau respect şi solicitudine faţă de mine şi de soţul meu, iar întâlnirile cu soţiile gazdelor, mai ales doamnele Nasser şi Bourguiba, ca şi cu membrii familiei imperiale etiopiene, erau absolut încântătoare. In ţară, doamna Maurer se întreţinea cu soţiile prim-miniştrilor aflaţi în vizită ca invitaţi ai şefului guvernului român, cu care prilej eram solicitată să asigur interpretarea.

Iată rezumatul muncii mele de interpretare efectuată pe parcursul unui deceniu, care a precedat momentul când m-am întâlnit pentru prima oară cu Elena Ceauşescu. Am făcut acest lucru pentru a sublinia că, în acel moment, nu eram lipsită de experienţă în această sferă de activitate. Şi că eram deja destul de bine cunoscută în cercurile factorilor decizionali. In context, este de adăugat că niciodată nu am considerat această activitate mai mult decât una ocazională şi subsidiară, întrucât adevărata mea meserie a fost cea de profesoară de engleză şi autoare în această specialitate.


Prima misiune

Totul a început în vara anului 1970, când se făceau pregătiri pentru celebrarea celei de-a 25-a aniversări a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru a marca acest eveniment, statele membre au decis ca, la sesiunea Adunării Generale a ONU, să participe şefii de stat sau de guvern. Preşedintele român şi soţia lui au profitat de ocazie pentru a întreprinde o nouă călătorie în străinătate, demers care începea să devină foarte agreat de cuplu. Intr-o perioadă uimitor de scurtă şi, pe cât se părea, întâmpinând o rezistenţă sau opoziţie slabă din partea tovarăşilor săi de partid mai vârstnici, Nicolae Ceauşescu reuşise cu abilitate să înlăture pe rând câteva obstacole aflate în calea urcuşului său spre puterea absolută. Pe lângă mânuirea pârghiilor de partid, acum, în calitate de preşedinte, el putea controla afacerile statului fără nicio oprelişte. Reuşise această ispravă incredibilă recurgând, printre altele, la o politică de deschidere, atât în ţară, cât şi în afară: România se moderniza cu rapiditate, alimentele deveniseră tolerabil de accesibile, iar frontierele vestice ale ţării deveniseră mai permeabile. Pe plan extern, România, ţară comunistă, începea să fie mai digerabilă democraţiilor occidentale, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu scăpa treptat din pumnul de fier al ruşilor. Comisese câteva gesturi usturătoare pentru ei, refuzând să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul în 1967, nealăturându-se Armatei Roşii şi altor armate ale ţărilor comuniste în invadarea Cehoslovaciei în august 1968 şi stabilind relaţii diplomatice cu Bonnul. Mai mult, se simţea liber să penduleze între Washington şi Hanoi, via Pekin, expediind pe prim-ministrul Maurer să facă naveta între aceste capitale, într-un efort de a ajuta la apropierea americanilor de chinezi şi, astfel, de a pune capăt războiului din Vietnam. Fireşte, au existat o serie de factori favorizanţi, printre care avertismentul preşedintelui Johnson, „don’t unleash the dogs of War”, nu a fost deloc lipsit de importanţă. Dacă toate acestea au fost întreprinse cu un risc considerabil şi de bună-credinţă sau au fost numai urzeli ale unui dictator, eu nu am căderea să mă pronunţ şi îi las pe marii analişti politici să decidă asupra acestei chestiuni.

Pe atunci locuiam la Londra. Soţul meu funcţiona ca prim-secretar al ambasadei române şi ataşat cultural. Ne aflam de aproape patru ani în capitala Regatului Unit şi, inutil să precizez, ţinând seama de formaţia mea ca profesoară de engleză, am profitat de tot acest timp pentru a-mi lărgi cunoştinţele despre istoria culturală, educaţională, artistică şi politică, veche şi contemporană a Angliei. Muzeele, galeriile şi colecţiile de artă, monumentele din vremuri străvechi, catedralele, palatele, universităţile, marile oraşe, ca şi colţurile ascunse ale provinciei - toate au făcut parte din programa mea analitică. Privind retrospectiv, cred că aceasta a fost perioada cea mai fertilă din întreaga mea carieră.

Pe neaşteptate, a sosit o telegramă de la Bucureşti, semnată de ministrul de externe Corneliu Mănescu, prin care ambasadorul era informat că preşedintele Ceauşescu şi soţia lui urmau să participe la cea de-a 25-a sesiune a Adunării Generale a ONU. Telegrama conţinea instrucţiunea ca ambasadorul să se deplaseze neîntârziat la Reykjavik, pentru a pregăti vizita oficială a cuplului prezidenţial în Islanda (de fapt o escală în drumul lor spre New York). Ambasadorul urma să fie însoţit de prim-secretarul ambasadei şi de soţia lui, ambii având misiunea de a se îmbarca în avionul prezidenţial şi de a se alătura suitei şefului statului în America. Ambasadorul m-a informat despre conţinutul telegramei cu o faţă acră. Speranţa lui fusese ca soţia sa, şi nu eu, să fie selecţionată pentru a o însoţi pe „prima-doamnă” în proiectata călătorie. Am presupus că întreaga schemă se datora ministrului de externe Comeliu Mănescu, ştiindu-se că acesta îl suspecta pe ambasador că este dispus la orice pentru a câştiga favorurile preşedintelui, în speranţa că într-o bună zi va prelua portofoliul externelor. Pe de altă parte, domnul Mănescu avea cunoştinţă despre experienţa mea în domeniu şi, prin urmare, constituiam o soluţie practică în asigurarea traducerii pentru soţia preşedintelui. Aceasta cu atât mai mult cu cât ministrul dorea ca lucrurile să se desfăşoare fără cusur. Liliana, soţia ambasadorului, avea cunoştinţe mediocre de limbă engleză, iar experienţa sa ca interpretă era nulă.

Nu o întâlnisem şi nici măcar nu o văzusem pe Elena Ceauşescu mai înainte şi singura informaţie pe care o aveam despre ea, şi pe care mă puteam bizui, provenea din zvonuri potrivit cărora ar fi o persoană austeră, căreia îi displăceau femeile ce se îmbrăcau elegant sau foloseau prea multe cosmetice, ambele ipostaze constituind, după părerea ei, semne de frivolitate. Nu am ţinut seama de aceste informaţii culese din auzite şi am decis să fiu eu însămi, orice s-ar întâmpla. Am început să-mi pregătesc garderoba, de vreme ce o călătorie de această anvergură presupunea activităţi sociale şi diplomatice la care se presupunea că voi fi prezentă. Către sfârşitul anilor ’60 şi în primii ani ai deceniului următor, moda se schimba rapid într-o direcţie care se potrivea perfect cu gusturile mele: rochiile mini erau înlocuite cu cele midi şi se renunţa la culorile aprinse şi strălucitoare în favoarea unora mai pale şi mai liniştite, în care predominau bejul, turcoazul, castaniul şi purpuriul. La acea dată nu prea dispuneam de fonduri, întrucât tot personalul ambasadei primise indicaţia să contribuie cu salariul pe o lună la ajutorarea celor loviţi de inundaţiile devastatoare care se abătuseră asupra României în primăvara anului 1970 (unde s-or fi dus acei bani - lire sterline - este o altă chestiune). Cu toate acestea dispuneam de suficiente economii, aşa încât buticul lui Monsieur Henri din Bayswater mi-a furnizat câteva rochii şi accesorii asortate, toate de ultimă modă, iar la un magazin din Knightsbridge am găsit un pardesiu midi de culoare castanie potrivit pentru toamna în care intram. Câteva perechi de pantofi recent cumpăraţi de la Paris în timpul vacanţei au completat colecţia din garderoba pe care o pregătisem pentru această ocazie. In ceea ce priveşte bijuteriile, niciodată ostentative, am considerat că un set minim, constând din cercei, colier de perle, inel, broşă şi brăţară, era absolut necesar într-o asemenea împrejurare.

Astfel echipată şi cu inima uşoară am luat avionul în direcţia Reykjavik, pentru a mă alătura soţului meu care, împreună cu un alt membru al ambasadei, se deplasase deja acolo, în vederea pregătirii vizitei în colaborare cu autorităţile islandeze. Liliana, ca soţie a ambasadorului, sosise şi ea în capitala Islandei pentru a o saluta pe Elena Ceauşescu, nutrind în secret speranţa că aceasta se va răzgândi în ultimul moment şi îi va permite să se alăture micului grup de diplomaţi de la Londra care urmau să se deplaseze în America.

In timpul celor câteva zile care au precedat sosirea cuplului prezidenţial, în timp ce bărbaţii se ocupau de pregătirea vizitei, Liliana şi cu mine am rătăcit prin acel oraş de basm care este Reykjavik. Nu mi-am putut exprima îndeajuns atunci şi nici acum admiraţia pentru acea ţară şi acel popor.

In ziua stabilită, avionul prezidenţial, purtând inscripţia cu litere mari „Republica Socialistă România”, zbura maiestuos în direcţia aeroportului şi a aterizat lin pe pistă, lunecând apoi în zgomotul motoarelor, pentru a se opri nu departe de grupul oficialităţilor care îl aşteptau, rânduite potrivit protocolului. A urmat obişnuitul ceremonial al prezentărilor şi strângerilor de mână, începând cu preşedintele islandez şi soţia sa, câţiva miniştri şi apoi diplomaţii români aşezaţi potrivit gradului - ambasadorul şi prim-secretarul cu soţiile, precum şi secretarul doi. Când a ajuns în dreptul meu, Elena Ceauşescu mi-a aruncat o privire în care se citea curiozitatea. Nu a spus nimic în timp ce îmi strângea mâna, dar mi-a zâmbit uşor, favoare rezervată doar mie, pe cât am putut observa.

Escala a durat nu mai mult de două ore, atât cât era necesară alimentarea aparatului cu combustibil, după care întregul grup s-a pregătit să se îmbarce. Bagajele noastre se aflau deja în cală, iar eu mă plasasem strategic în apropierea ei, în caz că ar fi avut nevoie de traducere. Soţia ambasadorului se foia nervos, încercând să-şi facă loc printre oficialităţile islandeze şi române, pentru a se apropia cât mai mult cu putinţă de Elena Ceauşescu. Am observat manevra şi m-am ţinut pe poziţie fără să mă urnesc din loc. Soţia preşedintelui s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Nu crezi că este cazul să vină şi ea cu noi?” Aveam pregătit răspunsul. Cunoşteam urzelile ambasadorului, ca şi planurile ministrului de externe. Ele izvorau din interese care nu mă priveau în niciun fel. Cu toate acestea, din planurile ministrului făceam-parte şi eu, ca interpretă a Elenei Ceauşescu în America, ţară pe care acum aveam şansa unică să o vizitez şi încă în condiţiile presupuse ale unei vizite la nivel înalt. Dimpotrivă, urzelile, dacă ar fi reuşit, m-ar fi eliminat definitiv, lipsindu-mă în consecinţă de acea şansă. „Nu s-a simţit prea bine în ultimul timp, întrucât a suferit o operaţie (ceea ce era adevărat), nu şi-a adus îmbrăcăminte potrivită pentru anotimpul mai rece (ceea ce era de asemenea adevărat) şi, de altfel, toate lucrurile sale au rămas la hotel”. „Ah, înţeleg!”, a spus ea, iar reprezentantul protocolului ne-a condus pe toţi la avion, preşedintele şi soţia retrăgându-se într-un compartiment separat, în timp ce restul delegaţiei a ocupat locurile din spaţiul rămas liber al avionului.

Pe măsură ce aparatul rula încet pentru a se angaja pe pista de decolare, am privit în jos la grupul de oficialităţi care întâmpinase cuplul prezidenţial şi am făcut cordial cu mâna înspre soţia ambasadorului, uşor deprimată şi drapată într-o rochie care aducea în mod ridicol cu un veşmânt antic grecesc.

Avionul, un aparat destul de demodat - IL18, a zburat pe o rută nord-vestică şi a aterizat după câteva ore la Montreal într-o nouă escală. Singurul episod, de fapt unul amuzant, pe care mi-1 pot aminti din acea scurtă escală canadiană este acela când lucrătorii de la aeroport au fost confruntaţi cu un obstacol aparent de netrecut. Ei au constatat că scările mobile disponibile şi aduse în dreptul fuselajului nu puteau fi ajustate la uşile aparatului. Vizitatorii aşteptau impacientaţi să iasă din avion, cei din micul grup de oficialităţi canadiene se mişcau stânjeniţi de pe un picior pe altul - situaţia semăna cu o comedie â la Charlie Chaplin -, totul depinzând de operatorii care se căzneau să găsească o soluţie. Când în sfârşit s-a găsit o platformă mobilă potrivită, care a fost ajustată zgomotos la avion, am auzit pe cineva de jos întrebând cu o voce puternică pe membrii echipajului român, şi ei aflaţi într-o expectativă nervoasă: „Gavarite pa ruski?” In definitiv, zburând cu un aparat făcut de ruşi şi venind dintr-o ţară comunistă, ce altă limbă străină se putea presupune că vorbim decât rusa?

Am decolat din nou şi, în sfârşit, am ajuns la aeroportul La Guardia, iar eu m-am pregătit pentru prima misiune pe lângă Elena Ceauşescu.


va urma