Istoria Uniunii Sovietice (3)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în relaţiile internaţionale în perioada interbelică

Sfârşitul războiului şi dificultăţile în plan internaţional

Rusia a ieşit din primul război mondial prin pacea încheiată cu Germania de la Brest Litovsk, din martie 1918; consecinţa directă a fost încordarea relaţiilor cu foştii aliaţi – Franţa şi Marea Britanie – cu care convenise să nu încheie pace separată. La această situaţie s-a adăugat reacţia noilor autorităţi de la Petrograd faţă de statele „capitaliste” şi „imperialiste”. În aceste condiţii, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la conferinţa păcii de la Paris şi care nu avea relaţii diplomatice normale cu statele europene.

Una dintre dilemele politicii externe ruseşti în perioada anilor 20 a fost reacţia faţă de mişcările socialiste europene; pe de o parte diplomaţia sovietică avea nevoie de relaţii diplomatice normale cu statele de pe continent, pe de altă parte nu putea abandona sprijinul dat partidelor comuniste, care destabilizau situaţia internă în statele respective (vezi cazul României). Pe acest fond s-au format două tabere, coagulate în jurul a două personalităţi:
1. Stalin – partizanul ideii socialismului într-o singură ţară
2. Troţki – adeptul ideii de revoluţie permanentă

Spre sfârşitul anilor 20 această dilemă s-a rezolvat prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional intereselor statului sovietic; în această direcţie, un rol deosebit l-a avut Internaţionala a III-a comunistă.

În pofida discursurilor paşnice şi neangajante ale noilor lideri de la Petrograd, sfîrşitul războiului mondial a coincis, pentru Rusia, cu un conflict local, de o importanţă, însă, europeană; este vorba de războiul cu Polonia. Statul polonez, proaspăt reapărut pe harta Europei, avea pretenţii pentru graniţe întinse cât mai spre est, încercând să profite de neparticiparea Rusiei la Conferinţa de la Paris şi de relaţiile tensionate cu Franţa şi Anglia. Comisia Aliată nu a putut, însă, să se pună de acord pentru a rezolva cererile Poloniei, astfel încât conducerea de la Varşovia a decis să ocupe Galiţia Orientală. Profitând de dificultăţile prin care trecea Rusia (avea o conducere nerecunoscută în plan internaţional, se confrunta cu o profundă criza economică şi socială, era antrenată în războiul civil, iar armata nu mai era una omogenă) Polonia a ocupat, până în mai 1919, un teritoriu extins, ce ajungea la Minsk. În decembrie 1919, Rusia a propus Poloniei încheierea păcii, promiţându-i în schimb garantarea independenţei şi a suveranităţii pe teritoriile ocupate. Polonia a respins oferta şi a continuat seria victoriilor, ce au culminat cu ocuparea Kievului, în mai 1920. Armata rusă a revenit, însă spectaculos şi a respins toate atacurile polonezilor (ruşii au ajuns foarte aproape de Varşovia). În aceste condiţii, în iulie 1920, polonezii au cerut sprijinul aliaţilor. Pentru a rezolva criza din Orient, care putea căpăta accente periculoase pentru tot continentul (se vorbea atunci cu mare teamă de victoria Rusiei şi de bolşevizarea jumătăţii estice a continentului), Anglia, ieşită din corzile Conferinţei de la Paris, a propus, prin vocea lordului Curzon, autorităţilor de la Petrograd să încheie armistiţiu cu Polonia şi apoi să participe la o conferinţă comună. 

George Curzon

Rusia a respins, însă, medierea Angliei. Speriată de eventualitatea victoriei comuniştilor în estul Europei (vezi şi cazul Ungariei), Franţa a încurajat rezistenţa Poloniei prin trimiterea câtorva sute de soldaţi, astfel că din august 1920 armata poloneză preia ofensiva. În cele din urmă, cele două state, slăbite după război şi dornice să încheie cât mai rapid pacea, au ajuns la o înţelegere, concretizată prin tratatul de la Riga, din martie 1921. Prin acest tratat, Rusia intra în posesia unui teritoriu de 150 de km la est de linia Curzon, lăsând Poloniei oraşele Liov şi Vilnius. Linia Curzon a fost o linie de demarcaţie între Polonia şi Rusia bolşevică, propusă pentru prima dată la 8 decembrie 1919, în declaraţia Consiliului Suprem Aliat. Cu mici variaţii, linia respecta traseul graniţei stabilite între Regatul Prusiei şi Rusia în 1797, cu ocazia celei de-a treia împărţiri a Poloniei.

Politica externă sovietică în anii ‘20

Prima provocare a Rusiei după război a fost de a-şi normaliza relaţiile cu principalele puteri europene, însă această normalizare depindea de rezolvarea problemei rambursării datoriilor Rusiei ţariste. Conferinţa internaţională de la Genova – aprilie-mai 1922 – care trebuia să rezolve toate chestiunile rămase în suspensie după terminarea conferinţei de la Paris, a fost un eşec, deoarece marile puteri aveau interese divergente. Pentru că URSS nu a ajuns la vreo înţelegere cu aceste state şi pentru că Germania continua să fie izolată, cele două au decis să se ajute reciproc, rodul discuţiilor fiind tratatul de la Rapallo, încheiat de cele două în 1922. Prin tratat, Germania şi URSS se recunoşteau reciproc, îşi anulau orice fel de datorii şi stabileau relaţii comerciale pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Exista şi un protocol secret, prin care germanilor le era permisă întreţinerea de centre de instrucţie şi fabricarea de armament pe teritoriul URSS. Tratatul a fost prelungit în 1926 şi 1931.

Luând act de consolidarea regimului de la Petersburg, atât Franţa cât şi Marea Britanie au reluat relaţiile diplomatice cu URSS în 1924, recunoscând, astfel, de iure, noua conducere. Relaţiile cu cele două puteri au fost, însă, sinuoase. Conservatorii veniţi la putere în Marea Britanie au lansat ideea „pericolului roşu” şi au refuzat să ratifice acordul comercial încheiat cu URSS în 1924. În 1926, sindicatele sovietice s-au implicat în susţinerea greviştilor englezi, iar guvernul britanic a avut atunci motiv să acuze URSS de amestec în afacerile altui stat; consecinţa a fost anularea acordurilor comerciale cu Moscova şi ruperea relaţiilor diplomatice în mai 1927. Sovieticii au avut probleme şi cu francezii, care pretindeau în continuare despăgubiri de la statul rus, în contul războiului; în plus, raporturile apropiate pe care Franţa le-a dezvoltat cu statele din estul Europei, prin încercarea de a crea un „cordon sanitar” au contribuit la menţinerea unei stări de tensiune cu URSS.

Precizări importante pentru politica URSS au fost formulate în 1928 cu ocazia Congresului VI al Cominternului; cu acel prilej Stalin a formulat un set de principii printre care: refuzul colaborării cu social-democraţia (principal duşman al clasei muncitoare); lupta contra influenţei reformiste asupra clasei muncitoare; epurarea partidelor comuniste de toate elementele de dreapta. În acest fel, partidelor comuniste din străinătate li s-a impus o disciplină severă, prin subordonarea totală faţă de PCUS.

Pentru a mai îndulci raporturile cu Franţa şi Marea Britanie, URSS a semnat pactul Briand-Kellogg, din 1928 şi apoi a fost iniţiatoarea protocolului Litvinov din 1929 (semnat de Lituania, Estonia, Polonia, România), care condamna recurgerea la forţă pentru reglementarea diferendelor între sate.

Litvinov

Anii ‘30 şi ieşirea din izolare

Începutul anilor 30 a adus răsturnarea politicii de alianţe promovată până atunci de URSS. Ascensiunea nazismului în Germania şi propaganda agresivă a lui Hitler contra comunismului au determinat răcirea raporturilor cu Reichul şi apropierea de democraţiile Occidentale. În vara lui 1933, degradarea relaţiilor cu Germania s-a făcut simţită prin încetarea raporturilor militare speciale pe care cele două state le aveau din 1922. În decembrie 1933, Litvinov a expus noile orientări ale politicii externe a URSS, care prevedeau ca:
1. URSS să păstreze neutralitatea faţă de orice conflict
2. Să ducă o politică de conciliere faţă de Germania şi Japonia
3. Să ducă o politică de deschidere faţă de democraţiile occidentale
4. Să participe la securitatea colectivă

Drept urmare, în 1934, SUA, Cehoslovacia şi România au reluat relaţiile diplomatice cu URSS şi aceasta a fost acceptată în Liga Naţiunilor. În mai 1935, URSS a încheiat cu Franţa un Pact de asistenţă mutuală, care era, însă, puţin operativ deoarece nu era însoţit de o convenţie militară.

Anii 30 au adus o schimbare şi în perspectiva pe care liderii sovietici o aveau faţă de socialişti; pericolul de dreapta a determinat Moscova să susţină ideea creerii „fronturilor populare”, formate din comunişti şi socialişti pentru a prelua puterea. Ideea şi-a găsit expresie în cazul războiului civil din Spania 1936-1939, în timpul căruia URSS a susţinut efectiv forţele de stânga.

Spre finalul deceniului patru, URSS se găsea tot mai încercuită, atât prin semnarea acordului de neagresiune franco-german din 1938, care a fost interpretat la Moscova în sensul concesiilor făcute Germaniei în estul Europei, cât şi prin semnarea pactului Anticomintern între Germania, Japonia, Italia şi Spania. Eşecul negocierilor cu Franţa şi Marea Britanie, din iulie-august 1939, prin care URSS solicita posibilitatea intervenţiei armate în statele limitrofe dacă Germania le-ar fi atacat (încălcând astfel o zonă tampon a URSS) a dus la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. Acesta era un pact de neagresiune cu o anexă secretă foarte importantă, prin care erau împărţite teritorii din estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră şi constituia a doua înţelegere, după cea de la Rapallo, între Germania şi URSS, state cu regimuri politice antagonice.

pactul Ribbentrop-Molotov

va urma