VIS DE NOAPTE

Gabriel Constantin

Visul argintiu al nopţii intră prin fereastra spartă

Şi uşor dă la o parte nevăzuta minţii poartă,

Căci mă văd într-o pădure cu-arbori deşi, râuri de aur,

Şi-n ureche dulce-mi sună verde-al frunzelor tezaur.

S-a oprit...vântul adoarme pe a cuşmei neagră stâncă,

Luna-n lac genele-şi moaie unde-i apa mai adâncă,

Cu-al ei tremur melancolic trece liniştita undă

Şi-n fiorul ei de-o clipă abia poate să răspundă.

Iar din tufele de mentă pajii vin cu felinare

Şi lumina lor albastră lin pluteşte pe cărare,

Din al sufletului codru se-nfiripă zâne bune,

Râzătoarele lor chipuri par o veşnică minune

Şi în rochii vaporoase, ridicând a trenei spumă,

Trec foşnind prin ierburi nalte cu hulubi albii în mână;

Unele în părul negru au cununi de romaniţe,

Alte-au pletele bălaie împletite în cosiţe.

Raze moi de aur roşu prin desişuri se strecoară,

Când pe legănate umbre luna-ncet îşi face scară

Iară trunchiurile groase cu miresme de răşină

Ţin în boltele înalte verdea palidă lumină:

Stele albăstresc poiana licărind domol prin iarbă,

Ies pitici cărunţi în cete mângâindu-şi alba barbă,

Sare-un spiriduş zburdalnic din răchite înverzite

Cu urechi lungi şi păroase şi la capăt ascuţite;

Slăbănog precum o capră urcă într-un pom stufos

Şi-ntr-o creangă se dă uţa atârnat cu capu-n jos;

Se scălâmbăie şi-aruncă în voioşii trecători,

Cu bobiţe de măceşe ce se sparg în roşi culori.

Printre cetini rămuroase pânza ceţii face ape,

La pârâu aşteaptă cerbii rând pe rând să se adape,

Se cutremură pădurea căci în iureş vin lunatici,

Pe bătătorita urmă herghelii de cai sălbatici.

Pe potecile cotite prinţii vin în şir călări,

Cai cu coama ţesălată aburi vineţi scot pe nări

Iar un prinţ ce e mai oacheş pe un cal iubirea duce

Căci pe şa în faţă şade cosânzeana lui cea dulce

Şi-n uralele mulţimii ei descalecă încet,

Un taraf de greieri cântă – mai încoace un valet,

Pe o pernă rubinie prinţului duce inelul

Să i-l dea chiar el reginei ce-i va lumina castelul;

El într-un genunchi se pune, de la şold leapădă arma

Şi pe fruntea ei aşază diadem cu flori de Parma,

Din trompetă sună tare un brotac roziu şi cantor

Când pe deget prinţu-i vâră auritul nunţii martor.

Dar când vreau să-nchin o cană de vin roşu înăsprit

Numai bine că-ntr-o clipă visul meu s-a risipit.