Omerta (1)

Mario Puzo

Omerta: 

codul sicilian al onoarei care interzice transmiterea de 

informaţii cu privire la delicte considerate a fi afaceri 

ale persoanelor implicate. 

Prolog 

In satul pietros Castellammare del Golfo de pe coasta siciliană a Mediteranei, un mare Don mafiot se stingea pe patul de suferinţă. Vincenzo Zeno era un om de onoare, care fusese iubit toată viaţa pentru judecata lui cinstită şi imparţială, pentru ajutorul acordat celor în nevoie şi pentru pedepsirea implacabila a celor care se încumetau să se împotrivească voinţei lui. 

La căpătîiul lui se aflau trei dintre foştii discipoli, care plecaseră de lîngă mentorul lor ca să-şi cîştige propria putere şi poziţie: Raymonde Aprile din Sicilia şi New York, Octavius Bianco din Palermo şi Benito Craxxi din Chicago. Fiecare dintre aceştia îi datora o ultimă favoare. 

Don Zeno era cel din urmă dintre adevăraţii capi ai Mafiei care respectase toată viaţa vechile tradiţii. 

Ştiuse întotdeauna să profite de toate afacerile, dar niciodată de pe urma drogurilor, a prostituţiei sau a altor delicte de orice fel. Şi nici un om sărac care îi călcase pragul cerîndu-i bani nu plecase cu mîna goală. 

Corectase nedreptăţile pricinuite de justiţie — cel mai mare judecător din Sicilia putea să-şi declare verdictul, dar, dacă dreptatea era de partea ta, Don Zeno se opunea acestuia cu voinţa şi armele de care dispunea. 

Orice flăcău destrăbălat care dezonora fata vreunui sătean sărac era convins de Don Zeno să pecetluiască legătura prin taina sfîntă a căsătoriei. 

Nici o bancă nu-şi închidea uşile în faţa unui fermier aflat la ananghie, pentru că Don Zeno intervenea imediat în favoarea lui. Nici un tînăr care aspira la o educaţie universitară nu fusese nevoit să renunţe la ea din pricina lipsei de bani sau de calificare. 

Dacă toţi aceştia făceau parte din cosca sau clanul lui, visele li se împlineau. Legile de la Roma nu justificau în nici un fel tradiţiile din Sicilia şi nu aveau nici o autoritate aici: Don Zeno le anula, oricît l-ar fi costat. 

Dar Don-ul era acum un om trecut de optzeci de ani, şi în ultimul timp puterea lui începuse să slăbească. Fusese destul de slab ca să ia în căsătorie o tînără foarte frumoasă, care îi dăruise un băiat minunat. Dar nefericita murise la naştere şi băiatul avea acum doi ani. Ştiind că i se apropie sfîrşitul şi că, o dată cu dispariţia lui, cosca 
va fi pulverizată de clanurile mai puternice Corleone şi Clericuzio, bătrînul se gîndea la viitorul fiului său. 

Acum, după ce le mulţumi celor trei prieteni pentru curtoazia şi respectul de care dăduseră dovadă venind de la atîţia kilometri depărtare ca să-i asculte rugăminţile, le spuse că dorea ca fiul său Astorre să fie dus într-un loc sigur şi crescut în alt mediu, dar în acelaşi spirit al onoarei care îl călăuzise şi pe el. 

— Voi închide ochii cu conştiinţa împăcată, spuse el — deşi prietenii lui ştiau că, în decursul vieţii, bătrînul hotărîse moartea a sute de oameni — dacă voi şti că fiul meu este în siguranţă. Căci eu văd în acest copil de doi ani sufletul şi spiritul unui adevărat mafioso, o specie rară şi aproape dispărută. 

Le spuse că îl va alege pe unul dintre ei care va fi protectorul acestui copil aparte şi că această responsabilitate îi va aduce celui ales recompense substanţiale. 

— E ciudat, spuse Don Zeno, privindu-i cu ochii împăienjeniţi. După tradiţie, acesta este primul fiu care este un adevărat Mafioso. Dar în cazul meu a trebuit sa aştept pînă la optzeci de ani ca să-mi împlinesc visul. Nu sînt un om superstiţios, dar, dacă aş fi, aş crede că acest copil s-a zămislit din însuşi pămîntul Siciliei. Ochii lui sînt verzi ca roadele celor mai buni măslini ai mei. Şi are o sensibilitate tipic siciliană — are o fire romantică, muzicală, fericită. Dar dacă cineva îl jigneşte, nu uită, nici chiar acum, la vîrsta asta fragedă. Dar trebuie îndrumat. 

— Prin urmare, ce ne ceri, Don Zeno? întrebă Craxxi. Căci eu unul aş fi fericit să-l iau pe copil şi să-l cresc ca pe propriul meu fiu. 
Bianco îi aruncă lui Craxxi o privire aproape indignată. 

—  îl ştiu pe băiat de cînd s-a născut. M-am obişnuit cu el. O să-l consider copilul meu. Raymonde Aprile se uită la Don Zeno, dar nu spuse nimic. 

— Şi tu, Raymonde? întrebă Don Zeno. 

Aprile spuse: 
— Dacă mă alegi pe mine, fiul tău va fi şi al meu. 
Don Zeno se gîndi la cei trei: toţi erau demni de încrederea lui. Pe Craxxi îl considera cel mai inteligent. Bianco era în mod cert cel mai ambiţios şi puternic. Aprile era un om mai reţinut şi mai virtuos, fiindu-i totodată mai apropiat. Dar era neîndurător. 
Chiar şi pe patul de moarte, Don Zeno înţelegea că Raymonde Aprile era cel care avea cea mai mare nevoie de copil. El va preţui cel mai mult iubirea acestuia şi va face tot ce îi va sta în putinţă ca fiul lui să înveţe să supravieţuiască într-o lume a trădării, cum era lumea lor. 

Don Zeno păstră un lung moment de tăcere. în cele din urmă spuse: 
— Raymonde, tu vei fi tatăl copilului. Şi acum pot închide ochii împăcat. 

Don Zeno avu parte de funeralii demne de un împărat. Toţi capii de cosca din Sicilia veniră să-i aducă un ultim omagiu, ca şi miniştrii de la Roma, proprietarii de mari domenii, precum şi sute de supuşi din întinsa lui cosca. în fruntea carului funebru tras de cai, Astorre Zeno, copilul de doi ani cu privirea arzătoare, îmbrăcat cu o redingotă neagră şi pălărie de aceeaşi culoare, călărea maiestuos ca un împărat roman. 

Cardinalul de Palermo oficie slujba şi spuse aceste cuvinte memorabile: 
— Pentru cei în suferinţă şi pentru cei sănătoşi, pentru cei cuprinşi de nefericire sau de disperare, Don Zeno a fost un prieten adevărat. 

Apoi aminti ultimele cuvinte ale lui Don Zeno: 
— îmi încredinţez sufletul lui Dumnezeu. El îmi va ierta păcatele, căci în fiecare zi a vieţii mele am căutat să fiu drept. 

Astfel ajunse Astorre Zeno să fie dus în America de Raymonde Aprile, devenind un nou membru al familiei acestuia. 


va urma