De ce a fost spânzurat Imre Nagy? Plus câteva ganduri despre Ion Iliescu

Vladimir Tismăneanu

Acum 60 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revolutia Maghiara. In iunie 1958, in urma unei inscenari judiciare, liderul revolutionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte si spanzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase si mai sfasietoare texte ale sale. In 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, intregul sistem isi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se deagrega vazand cu ochii. Miscarea revolutionara maghiara, catalizata de aceea din Polonia, a fost condusa de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au nascut experimente de democratie directa sub forma Consiliilor Muncitoresti, prefigurarea a ceea ce avea sa fie „Solidaritatea” in Polonia. Revolutia s-a identificat, cel putin in prima ei faza, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care indraznise, dupa moartea lui Stalin, sa propuna o liberalizare interna. Nagy si sustinatorii sai au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. In cele zece zile cat a condus cele doua guverne ale Revolutiei Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politica, a rupt radical cu stalinismul si a permis Ungariei sa devina o autentica republica a cetatenilor. A sfidat colosul sovietic si pe servitorii acestuia din asa-zisele democratii populare, inclusiv Romania. In final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Leon Blum decat de oricare din versiunile leniniste, inclusiv ce a lui Tito. A acceptat pluralismul si a renuntat la monopolul puterii.

Imre Nagy

Nimic similar nu s–a intamplat in Romania, nici in 1956, nici in 1968, anul „Primaverii de la Praga”, nici in 1989. Problema comunismului romanesc, intre altele, este ca nu a fost nicicum apt sa genereze un curent revizionist marxist. Privind inapoi, cu beneficiul a ceea ce stim astazi, asemenea directii reformatoare avea prea putine sanse de succes. Comunismul de sorginte leninista (iar altul nu a existat vreodata ca practica politica statala) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a insemnat ca dorinta de a liberaliza sistemul era neaparat una absurda. Pentru a afla natura incurabila a maladiei, trebuiau incercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decit sa dovedesca lipsa de comprehensiune si chiar o stranie cecitate istorica. Nimic nu au detestat comunistii mai mult decit eforturile de a depasi vechea matrice bolsevica si de a impaca socialismul cu democratia.

Nagy a acceptat compromisul politic in chip onest, nu ca un subterfugiu menit sa asigure recuperarea ulterioara a pozitiilor pierdute. A renuntat la pretentia omniscientei si la ambitia infailibilitatii cognitive, proprii totalitarismului. In limbajul adversarilor sai, a devenit un „renegat”. Spectrul lui Nagy il va fi urmarit nu doar pe Kadar, dar si pe Iliescu, cel care, intre 1956 si 1960, a facut cariera in organizatia comunista de tineret, alaturi de Virgil Trofin, organizand progromuri politice impotriva studentilor rebeli. 

Fenomenologia ereziei

Imre Nagy (1896-1958) a fost initial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru in raport cu absolutistii morali de ieri si de azi care afirma ca un comunist este prin definitie sortit sa ramina intepenit in formula sa mentala originara. O stim din atitea cazuri, de la Koestler pina la Kolakowski, ca lucrurile nu au stat astfel. Mai intai la Moscova, unde s-a aflat intr-un lung exil dupa esecul dictaturii lui Bela Kun, apoi la Budapesta, dupa 1945, Nagy a inteles ca sistemul stalinist era in esenta sa criminal si barbar. Era cu atit mai periculos cu cat pretindea sa fie expresia umanismului desavarsit. Nagy a facut in perioada emigratiei in URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar sa devina, pentru cativa ani, informator al NKVD-ului. Si totusi, in pofida acestor abdicari, a indraznit, atunci cind s-a ivit prilejul, sa propuna o alta logica decit aceea a monolitului inchizitorial. Dupa moartea lui Stalin, intre 1953 si 1955, ca prim ministru al Ungariei, Nagy a sustinut „Noul Curs”. S-au deschis portile inchisorilor si lagarelor. Lumea a putut in fine sa respire mai usor. Unii tortionari, inclusiv Gabor Peter, fostul sef al Securitati, au fost arestati, judecati si condamnati. Asemenea lucruri erau de negandit la Bucuresti unde puterea continua sa jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Matyas Rakosi a apelat la patronii sai de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul sau rival. Luptele la varf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu infrangerea lui Nagy si a grupului sau de revizionisti marxisti (intre care Miklos Gimes, Ferenc Donath, Geza Losonczy si Miklos Vasarhelyi). Intre timp, acest curent eretic se dezvolta in miscarea comunista mondiala, cu sprijinul direct al lui Tito. La randul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez si alti stalinisti inversunati au privit revelatiile lui Hrusciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabila tradare. Socul insa a fost enorm. Intelectualitatea critica, inclusiv atatia fosti stalinisti care vedeau acum lumina, s-a revoltat impotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Dery si Gyula Hay, cunoscuti pentru optiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy.

Adevar si libertate

Despre Revolutia Maghiara din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revolutia Franceza, ca a fost un superb rasarit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revolutii populare si democratice. Scopurile acestei miscari sociale de masa au fost inainte de orice emanciparea de sub jugul colonial sovietic si redobindirea autonomiei de catre societatea maghiara, recucerirea suveranitatii poporului (o teza deavoltata in scrierile lor de catre Agnes Heller si Ferenc Feher, exponenti, in anii 70, ai Scolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revolta a intelectualilor si studentilor. Si, cum spunea Raymond Aron, ceea ce a facut Nagy a fost sa reabilitezeadevarul ca esenta a libertatii umane. Putea sa mearga in alta directie, pactizand cu fortele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al tarii (dupa 25 octombrie). In schimb, cu eroic curaj, a mers inainte, pe drumul democratiei si independentei. Nu ca Nicolae Ceausescu, pentru care divortul de Moscova era sansa construirii unui neo-feudalism tribalist si sovin. A crezut in promisiunile unor camarazi de partid precum Janos Kadar, el insusi fosta victima a terorii staliniste, si a platit scump pentru aceast naivitate. Si-a aparat ideile cu noblete si generozitate. Cind s-a pus problema, dupa ce a fost fortat sa traiasca cu domiciliu fortat la Snagov, in Romania, sa-si recunoasca „erorile”, Nagy a refuzat sa cedeze.

In anii cat a fost presedinte, Iliescu a invatat retorica democratica, dar angajamentul sau anti-totalitar a ramas unul strict formal. Mentalul sau este impregnat de sumbre viziuni legate de forte „dusmanoase”; continua sa-si stigmatizeze inamicii, sa desfigureze adevarul istoric si sa se opuna decomunizarii veritabile. Ca si in tinerete, ramane convins de preceptul leninist: “Care pe care”. Psihologic, politic si moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.

In pofida presiunilor facute asupta lui de KGB si de oamenii sovieticilor din Romania (Dej, Bodnaras, Borila, Valter Roman, Aurel Malnaşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a mentinut pe pozitia ca Revolutia Maghiara a fost justificata politic, social si moral. A respins cu indignare acuzatiile proferate de neo-stalinisti si a inteles ca insusi Hrusciov, oricit a incercat sa pozeze in reformator, nu putea sa rupa complet cu sistemul caruia ii datora totul. Meritul lui Nagy este ca a permis resurectia societatii civile, dupa atitea injosiri si umiliri. A fost un politician dintr-o speta aparte: a celor care resping machiavelismul si bizantinismul. A avut principii si a fost ucis pentru ca nu a vrut sa le terfeleasca. Conform analizei lui Paul Lendvai, asasinatul cu pojghita judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viata, chiar daca dupa gratii. Cind rostim judecati categorice pe tema trecutului, cind spunem ca toti marxistii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita sa ne gindim si la acest om. Nagy a fost spanzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru ca a crezut in ideea ca libertatea tuturor este o farsa in absenta libertatii fiecarui om in parte. Marea sa lectie este ca niciun scop, chiar si unul sacralizat in religiile seculare, nu justifica utilizarea mijloacelor abjecte, violente, barbare, criminale.

Un leninist impenitent

Acum cateva cuvinte despre Ion Iliescu. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalitatilor politice in marile rupturi care au determinat prabusirea sovietismului. Desi in dialogul purtat cu el in 2003 am adus in discutie numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat sa se abtina de la o judecata de valoare. Pentru Dubcek a avut cuvinte de pretuire, acesta ramasese comunist. In mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuu-ul rolului conducator al unui partid predestinat, in virtutea „legilor istoriei”, sa oblige milioane de oameni sa-i urmeze programul utopic. Avand de ales intre logica aparatului si chemarea strazii, Nagy a mers cu strada. A platit cu viata pentru aceasta optiune, un pariu existential care a rascumparat, cred, pacatele tineretii. Nu intamplator, in „Jurnalul fericirii”, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt isi marturisea admiratia. Ion Iliescu a procedat exact invers. Dupa 22 decembrie 1989 si in ianuarie 1990, in acele saptamani cruciale pentru destinul democratiei romanesti in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşarda a nomenklaturii, reconsitutuirea politiei secrete, atacurile impotriva formatiunilor democratice si a societatii civile. Omul ucis, alaturi de trei din camarazii sai cei mai apropiati, in iunie 1958 la Budapesta, a avut curajul sa se desparta de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi si comploturi.

In timpul detentiei de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o noua viziune despre relatiile dintre statele socialiste, complet opusa hegemonismului sovietic, dar si o filosofie politica opusa autoritarismului iacobin de sorginte leninista. Era vorba de o viziune non-manicheista, eliberata de constrangerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politic in chip onest, nu ca un subterfugiu menti sa asigure recuperarea ulterioara a pozitiilor pierdute. A renuntat la pretentia omniscientei si la ambitia infailibilitatii cognitive, proprii totalitarismului. In limbajul adversarilor sai, a devenit un „renegat”. Spectrul lui Nagy il va fi urmarit nu doar pe Kadar, dar si pe Iliescu, cel care, intre 1956 si 1960, a facut cariera in organizatia comunista de tineret, alaturi de Virgil Trofin, organizand progromuri politice impotriva studentilor rebeli. In anii cat a fost presedinte, Iliescu a invatat retorica democratica, dar angajamentul sau anti-totalityar a ramas unul strict formal. Mentalul sau este impregnat de sumbre viziuni legate de forte „dusmanoase”; continua sa-si stigmatizeze inamicii, sa desfigureze adevarul istoric si sa se opuna decomunizarii veritabile. Ca si in tinerete, ramane convins de preceptul leninist: “Care pe care”. Psihologic, politic si moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.