Disidență și nebunie

Marius Stan

Atunci când te decizi să-i spui în față “regelui gol” că este într-adevăr gol, țara te poate pedepsi aspru pentru “insolență”. Foarte mulți dintre disidenții ruși/sovietici (pentru ceea ce face obiectul central al prezentului text) care au ales această atitudine fățișă s-au văzut clasați în jargonul medical al psihiatriei. În numeroase regimuri totalitare, rostirea adevărului a fost sinonimă cu nebunia iar acești frumoși propovăduitori ai adevărului au fost puși numaidecât la index. Constatarea este cu atât mai tulburătoare cu cât menirea disciplinei medicale menționate pare a fi diametral opusă: “Datoria, responsabilitatea și arta psihiatriei clinice sunt de a servi ideile libertății și umanismului, și nu de a le distruge” (în cuvintele unui reputat psihiatru elvețian pe nume Bleuler, contemporan cu Freud și alte nume grele ale breslei). Merită astfel precizat de la bun început faptul că organizațiile internaționale de psihiatrie au încercat permanent să stabilească relații și conexiuni între sănătatea mintală și drepturile omului. Vorbim practic de așa-zisele standarde etice (prin care, să spunem răspicat, tratamentul involuntar poate fi impus doar în circumstanțe excepționale, în vreme ce psihiatrii și profesioniștii domeniului au o pregnantă responsabilitate socială). Sinistra utilizare politică a psihiatriei în fosta Uniune Sovietică (și sateliții acesteia) a fost într-un fel decisivă pentru dezvoltarea filosofiei profund umaniste a acestei adevărate “carantine a minții”. De atunci încoace, întrebările legitime care s-au născut din tristele realități politice au vizat modalitățile în care psihiatria și toate celelalte profesii conexe sănătății mintale pot apăra și promova drepturile omului acolo unde factorii instituțional-politici (exemple consacrate: Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Imperiul japonez până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial) amenință capacitatea acestei bresle de a-și păstra integritatea. O primă paranteză: tema devine și mai actuală atunci când vorbim, de pildă, despre loialitățile duale ale acestor “profesioniști ai minții” (1. loialitate pentru meseria în sine; și 2. loialitate de tip consiliere pentru guvernele și structurile militare angajate în diferite războaie; subiectul “detenției de la Guantanamo” este doar unul dintre multele exemple controversate de utilizare politică a psihiatriei în lumea occidentală contemporană).

Întorcându-ne însă la Uniunea Sovietică, această colaborare dintre breaslă și politic s-a tradus la momentul respectiv inclusiv prin inventarea unui nou tip de diagnostic pentru comportamentul anti-stat: “schizofrenia cu evoluție lentă” (vyalotekushchaya shizofreniya). Și a fost tocmai acest diagnostic cel care a marcat soarta represivă a multora dintre disidenții politici din URSS și alte țări ale Europei de Est. Un expert dedicat acestor controverse (Eugene Brody) povestește într-unul din textele sale cum, aflat împreună cu o delegație americană în Uniunea Sovietică (în 1970), a fost puternic marcat de replica relaxată și senină a unui coleg de breaslă estic: “Nu crezi că cineva care se află în fruntea unei demonstrații în Piața Roșie este musai un psihopat?” (scriam într-un articol anterior despre acțiunile unor astfel de “psihopați”, în fapt părinții fondatori ai disidenței sovietice și ai mișcării pentru drepturile omului în URSS: http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/cei-7-magnifici-inceputurile-disidentei-in-urss/). Detenția politică a fost înlocuită treptat cu internarea psihiatrică (în stabilimente anume dedicate) iar mulți din medicii sovietici, la ordinele partidului sau KGB, au ales să evite conflictul cu autoritatea printr-o conformare exhaustivă. De altfel, Asociația Mondială de Psihiatrie a retras în anii ’80 calitatea de membru a Uniunii Sovietice. În China, situația este mult îngreunată (chiar în zilele noastre) pe același tip de spețe de o legislație deficientă privind sănătatea mintală, de controlul asupra informației și transparența selectivă a autorităților (fără a uita însă că utilizarea politică a psihiatriei a cunoscut și acolo un maxim în timpul Revoluției Culturale).

O a doua paranteză, de data asta locală: România comunistă a cunoscut la rându-i un astfel de fenomen de utilizare în scopuri politice a arsenalului psihiatric. Sunt cunoscute, desigur, câteva cazuri, dar este poate bine să fie reamintite sau măcar revalorificate într-un context discursiv mai general (ceea ce încearcă și prezentul text). Ion Vianu a fost printre puținii care au scris foarte consistent și documentat pe acest subiect (din exil, dar și după întoarcerea în România) și tot dumnealui a fost direct implicat în susținerea cauzei lui Vasile Paraschiv (cunoscut contestatar al regimului comunist, trecut la rându-i prin tratamentele de mancurtizare chimică din azilele de psihiatrie românești). Problema și mai gravă este faptul că astăzi autoritățile române și lumea medicală aleg să țină sub o apăsătoare tăcere fenomenul represiunii psihiatrice de dinainte de 1989, un lucru semnalat de atâtea ori de profesorul Vianu (fost, printre altele, membru al Asociației Internaționale împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și fervent activist internațional pentru respectarea drepturilor omului în menționatul context politico-medical). Este o temă — spun din păcate — încă văduvită la noi de atenția publică necesară, din varii motive… Poate pentru că mulți din cei care s-au ocupat în manieră psiho-represivă de cazuri precum cel al lui Paraschiv încă mai profesează; poate pentru că dovezile sunt mai greu de obținut; poate pentru că tăgăduirea unor certificate medicale “oficiale” din epocă este anevoioasă; poate pentru că niciun decident politic nu și-a luat inima în dinți, după 1990, suficient cât să transforme o problemă aparent medicală într-una de justiție morală și chiar penală; poate altele sau poate toate acestea la un loc… Nu mă consider defel un expert al subiectului, dar funcționez pe alocuri ca istoric și, prin urmare, țin foarte mult la evocarea acelor lucruri care par a lipsi încă din puzzle-ul istoriei recente (cu bunele și relele ei).

Revin acum la tema centrală a articolului. Disidența ca nebunie nu a fost doar un refren al totalitarismelor de secol XX, ea are ecouri cu mult mai îndepărtate (dar la fel de elocvente). Să ne aducem aminte fie doar și de filosoful rus Piotr Ceadaaev, un critic ultra-radical al regimului țarului Nicolae I, declarat la vremea respectivă, tocmai din aceste considerente, “nebun de legat”. Într-un tablou universal al “înotului împotriva curentului”, granițele dintre contestare și nebunie devin extrem de difuze. Este exact fenomenul care s-a produs la interfața dintre disidența sovietică și ideologia represivă a adevărului unic. Ce însemna însă, în opinia psihiatrilor sovietici, a fi bolnav mintal? Sau, mai precis, cum poate fi cineva bolnav mintal fără ca persoanele din jurul său să remarce acest lucru (adică exact tipul de “schizofrenie lentă” pomenit anterior, diagnostic “fabricat” în scopuri politice de către celebrul doctor sovietic, Andrei Snezhnevsky)? Un răspuns puțin mai detaliat au oferit alți doi doctori (Mukhin și Vartanyan) în 1987, în ziarul Komsomolskaya Pravda: “…când o persoană este în mod obsesiv preocupată de ceva. Dacă discuți un alt subiect cu aceasta, pare o persoană normală care este sănătoasă și care chiar îți poate fi superioară în inteligență, cunoștințe și elocință. Dar de îndată ce aduci în discuție subiectul ei predilect, obsesiile sale patologice răbufnesc frenetic.” Vartanyan confirma cu aceeași ocazie că sute de persoane cu diagnosticul de “vyalotekushchaya shizofreniya” au fost instituționalizate în Uniunea Sovietică. Iar celălalt explica și motivul: “pentru că acestea diseminează ideile lor patologice reformiste în rândul maselor”. La câteva luni după respectivul dublu interviu, același organ de presă lista și o serie de simptome ale schizofreniei inventate de Snezhnevsky: “un interes neobișnuit pentru sistemele filosofice, religie și artă.” Dacă acesta a fost singurul păcat al unor Victor Nekipelov (poet), Andrei Saharov (fizician și laureat Nobel pentru pace în 1975), Natalia Gorbanevskaia (poetă și activistă pentru drepturile omului), Victor Fainberg (filolog), Alexander Esenin-Volpin (poet și matematician), Iosif Brodski (poet și eseist), Vladimir Bukovski (scriitor și neurofiziolog), ba chiar Serghei Pisarev (oficial al partidului), toți ceilalți menționați în articolul precedent (“Cei 7 magnifici…”), dar și atâția alții, atunci istoria psihiatriei în totalitarism are încă foarte multe explicații de oferit. Reprezentanții ei, așijderea! Practic, potrivit acestei grile de lectură, orice persoană normală poate fi diagnosticată cu schizofrenie lentă. În alte lucrări din epocă, unii bolnavi à la Snezhnevsky “păcătuiau” prin “religiozitate excesivă”, prin “halucinații de tip reformist” sau pur și simplu prin “semnele unei periculozități sociale extreme”. Și chiar dacă ștampila era de factură medicală, metodele utilizate erau similare tratamentului aplicat celor mai periculoși criminali. În URSS, mai cu seamă, aceste spitale speciale de psihiatrie erau de obicei amenajate în foste penitenciare țariste, foarte bine păzite, în care condițiile de detenție erau în general foarte grele. Atât de apăsătoare încât însuși ministrul sovietic al Sănătății, Boris Petrovski (8 septembrie 1965 — 12 decembrie 1980), semnala Comitetului Central al PCUS faptul că spitalele speciale de psihiatrie nu întrunesc standardele adecvate pentru tratarea bolnavilor mintal. Pe de altă parte, există astăzi suficiente dovezi în favoarea acreditării ideii potrivit căreia medicii curanți din respectivele stabilimente știau foarte bine ce fac. Cu toate acestea, pentru foarte mulți psihiatrii sovietici, diagnosticarea “reformismului exagerat” (de exemplu) drept boală mintală părea un lucru absolut logic. Și fără riscul de a păcătui foarte tare prin juxtapunere, chiar Gorbaciov ar fi trecut într-un atare context interpretativ drept schizofrenic (eventual suferind de “maladiile” glasnost și perestroika)… Într-adevăr, pentru acești psihiatri sovietici, a renunța de bunăvoie la carieră, familie, fericire (oricum ar fi fost înțeleasă ea în epocă), era în mod cert semnul unui dezechilibru interior profund. Decizia de la începutul anilor ’50 de a oferi monopolul asupra psihiatriei școlii pavloviene a profesorului Snezhnevsky a limpezit foarte tare apele disciplinei. Mulți îl privesc astăzi ca pe un fel de doctor Faust care și-a vândut sufletul Diavolului pentru a-și putea vedea nestingherit de opera științifică. Probabil că nu era un ideolog pur-sânge, dar prin complicitate cu sistemul politico-represiv a facilitat unul dintre cele mai insidioase experimente asupra minții umane. Interacțiunea dintre factorul politic (represiv) și cel medical a fost cu siguranță foarte sinuoasă, nuanțată, complexă. Cedările și rezistențele sunt încă greu de stabilit, la fel și vinovățiile individuale. Avem totuși sistemul psihiatriei politice în ansamblul său și care, DA: este reprobabil într-o măsură deloc dubitativă! Dar avem și poveștile de viață, luate în parte, fascinante chiar și atunci când ne parvin în toată nefericirea și paradoxul lor… Nu am epuizat nimic acum, nu o voi face din lipsă de spațiu și timp, dar am ținut să marchez câteva borne și chei de interpretare pe acest subiect al contestării politice percepute ca nebunie.

Închei cu povestea “abreviată” și mai reconfortantă a unui psihiatru sovietic devenit disident tocmai pentru că a refuzat să cedeze ispitei faustice de tip Snezhnevsky. Numele său este Anatoli Koryagin, trăiește în zilele noastre într-un mic oraș din apropierea Moscovei. În a doua parte a anilor ’70, el a făcut parte dintr-o comisie care investiga utilizarea psihiatriei în scopuri politice, a examinat împreună cu alți colegi câteva zeci de disidenți și a decis că aceștia erau perfect normali din punct de vedere clinic. S-a lansat apoi în campanii care cereau eliberarea tuturor acestora și a fost în cele din urmă arestat și condamnat la ani buni de muncă forțată pentru activități “anti-sovietice” (mai multe din rapoartele sale ajunseseră în media occidentale). În timpul detenției a continuat să lupte cu arme limitate (greva foamei, scrisori strecurate cumva în străinătate, etc.), în vreme ce Asociația Americană de Psihiatrie și Asociația Mondială de Psihiatrie l-au numit, în absență, membru onorific (alte asociații similare i-au cerut chiar lui Iuri Andropov, în scris, eliberarea sa imediată: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1546518/pdf/bmjcred00537-0065b.pdf). Eliberat în 1987, Koryagin a emigrat în Elveția (aidoma lui Ion Vianu), dar a revenit în Rusia câțiva ani mai târziu (1995). Redau aici, în încheiere, un scurt fragment al doctorului Anatoli Koryagin, care descrie cu exactitatea dată de propria experiență profesională în timpuri de presiune politică, ceea ce s-a petrecut: “La începutul anilor ’60, lucrând ca tânăr psihiatru în Siberia, am cunoscut personal tipul de presiune exercitată asupra doctorilor de către KGB, de către procuratură și de către ofițerii Ministerului de Interne. Avocații și ofițerii ministerului au încercat să mă convingă de multe ori asupra naturii bolii psihiatrice de care pasămite suferea o persoană sau alta—iar eu eram un psihiatru! M-au asigurat că a face o examinare psihiatrică unei asemenea persoane era o formalitate uniformă din punctul lor de vedere. În fiecare caz, pentru a nu deveni o parte obedientă a organizațiilor oficiale, a trebuit să refuz categoric a emite judecăți individuale și am cerut ca acești oameni «bolnavi mintal» să fie examinați de o comisie medicală sau de către o comisie medico-legală… Mulți au cedat acestei presiuni… iar oamenii au continuat să fie plasați în spitale de psihiatrie fără o examinare medico-legală adecvată.”